din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Numai omul virtuţii trăieşte, cel păcătos este deja mort]
„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat”(Romani 7, 14).
Fiindcă el a spus că mari rele au venit după ce Legea a fost dată, că păcatul a devenit mai puternic, fiind cuprins în poruncile Legii, şi s-a întâmplat cu totul contrar de ceea ce voia Legea, iar prin aceasta a adus pe ascultători într-o mare nedumerire, de aceea la urmă spune şi motivul pentru care lucrurile s-au petrecut aşa, mai întâi scăpând Legea de bănuielile cele rele şi viclene. Ca nu cumva auzind că păcatul şi-a tras motivaţia din Lege şi venind Legea, păcatul a reînviat, şi că prin poruncile Legii el l-a amăgit pe om şi l-a ucis, ca nu cumva, zic, să creadă că relele îşi au cauza în Lege, de aceea Apostolul ia apărarea Legii cu multă tărie, scăpând-o nu numai de învinovăţire, ci chiar şi aducându-i mari laude. Şi aceasta o spune nu ca să facă pe placul Legii, ci lasă pe om să hotărască. „Căci ştim că Legea e duhovnicească”, ca şi cum ar fi zis: „E mărturisit de către toţi acest lucru, este sigur că Legea e duhovnicească, şi că prin urmare e departe mult de a fi ea cauza păcatului, sau răspunzătoare de relele întâmplate”. Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o şi laudă cu toată puterea. Spunând că este duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuţii şi vrăjmaşă răului, căci aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică a depărta toate păcatele, ceea ce Legea şi făcea, sfătuind, înfricoşând, pedepsind, îndreptând şi îndemnând pe fiecare spre virtute. Deci cum de a venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De la lene şi trândăvie.
De aceea a şi adăugat: „iar eu sunt trupesc, vândut păcatului”. Aici vorbeşte în general, despre omul de dinainte de Lege şi de după Lege. „Împreună cu moartea – zice – a intrat şi mulţimea păcatelor. Când trupul a devenit muritor, a primit din necesitate la urmă şi pofta, şi mânia, şi supărarea, şi toate celelalte, care aveau nevoie de multă înţelepciune, ca nu cumva inundând să înăbuşe în noi conştiinţa şi să o afunde în adâncimea păcatului”. Acestea în sine nu erau păcate, ci necumpătarea cea neînfrânată a lor a făcut ca să fie păcate. De pildă, ca să iau ca exemplu una dintre cele de mai sus, eu zic că pofta în sine nu este un păcat, însă când ea cade în exces, când ea devine fără măsură şi nu voieşte a sta înlăuntrul legilor căsătoriei, ci aleargă după femei străine, atunci faptul devine preacurvie, însă nu din cauza poftei, ci din cauza exagerării ei. Şi gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, că după ce a lăudat Legea, imediat s-a reîntors la timpurile de dinainte de Lege, ca astfel arătând cum se găsea pe atunci neamul nostru omenesc, şi cum se găsea pe când a primit Legea, să dovedească că prezenţa harului a fost absolut necesară, ceea ce în tot locul a încercat să evidenţieze.
Deci când el zice: „vândut sub păcat”, nu spune numai de cei de sub Lege, ci şi de cei de dinaintea Legii şi, în fine, de toţi oamenii care au vieţuit dintru început.
După aceea se referă şi la modul vânzării şi predării, zicând: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (7, 15).
Dar ce vrea să zică prin „nu ştiu”? Adică „nu pricep, nu înţeleg, mă amăgesc singur”. Şi când s-a mai întâmplat un asemenea fapt? Deoarece nimeni vreodată n-a păcătuit în necunoştinţă. Vezi acum, că dacă noi nu vom primi vorbele acestea cu evlavia cuvenită, şi dacă nu vom avea în vedere intenţia apostolică, mii de absurdităţi ar rezulta de aici. Că dacă ei în neştiinţă au păcătuit, nici de pedeapsă nu erau vrednici. Deci, după cum am afirmat mai sus „că fără de Lege păcatul era mort”, nu a arătat că n-au ştiut când au păcătuit, ci că au ştiut, însă nu tocmai exact, de aceea erau şi pedepsiţi, însă nu atât de aspru după cum meritau; şi iarăşi zicând că „pofta nu au cunoscut-o”, n-a arătat o necunoştinţă totală, ci a arătat că nu cunoşteau clar; şi iarăşi când zice că „păcatul a lucrat în mine toată pofta”, n-a spus că porunca a făcut pofta, ci numai că păcatul a introdus prin poruncă întinderea poftei, sau mai bine zis mărimea ei; tot aşa şi aici, când zice „că ceea ce fac, nu ştiu”, nu arată necunoştinţă totală, fiindcă în asemenea caz cum ar fi putut ca împreună să se veselească omul cel dinăuntru cu Legea lui Dumnezeu?
Deci ce reprezintă „nu ştiu”? Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul, sufăr un fel de siluire, sunt împins, nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce şi noi obişnuim a zice, ca de pildă: „Nu ştiu cum, venind cineva la mine, am fost momit de vorbele lui, am fost răpit etc.”, arătând prin aceasta nu o necunoştinţă completă, ci numai o împrejurare, o viclenie, o înşelăciune oarecare.
„Că nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Dar cum nu ştii ce faci, căci dacă voieşti binele şi urăşti răul, aceasta este o cunoştinţă desăvârşită? De unde este arătat că şi expresia de aici „ceea ce urăsc” a fost zisă nu nimicind liberul arbitru, nici introducând vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiind siliţi păcătuim, apoi iarăşi pedeapsa celor de dinainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi. Deci după cum atunci când zice „ nu ştiu” nu înţelege o neştiinţă totală, ci ceea ce am spus deja, tot aşa şi expresia „ceea ce urăsc” nu arată vreo silă, ci că cele săvârşite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie „ceea ce nu voiesc, aceea fac” ar fi adăugat, „ci ceea ce sunt silit, aceea o fac” fiindcă aceasta se împotriveşte voinţei şi puterii. Acum însă el n-a spus aceasta, ci a pus „ceea ce urăsc, aceea fac”, ca astfel să afli că nici când zice „ceea ce nu voiesc” el n-a desfiinţat voinţa şi putinţa omului. Aşadar ce înseamnă expresia „ceea ce urăsc”? Adică ceea ce nu laud deloc, ceea ce conştiinţa mea nu aprobă, ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziţie cu această expresie, a adăugat imediat: „ci fac ceea ce urăsc”.
„Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună” (7, 16).
Ai văzut că nu este corupt cugetul, ci chiar şi în faptă el îşi conservă nobleţea sa? Căci dacă ia parte la păcat, în acelaşi timp şi urăşte păcatul, ceea ce n-ar putea fi o mai mare laudă adusă Legii, fie ea naturală, fie cea scrisă. „Cum că Legea este bună – zice – se vede din învinovăţirile ce mi le fac însumi, neascultând de ea şi urând faptele petrecute”. Deşi, dacă Legea a fost cauza păcatului, cum atunci cel ce se veselea împreună cu ea ura ceea ce era poruncit de ea să se facă?
„Recunosc că Legea e bună”, zice; „Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu” (7, 17-18).
Aceia care încearcă să defăimeze trupul omenesc şi îl înstrăinează de creaţia lui Dumnezeu, de aceste pasaje se folosesc în susţinerea ereziei lor. Deci ce am avea de zis? Tot ce am spus, discutând mai sus despre Lege, că după cum acolo spune că totul este al păcatului, tot aşa şi aici.
Apostolul nu a spus că trupul lucrează aceea, ci păcatul care locuieşte întru mine. Dar dacă zice că în trup nu locuieşte ce este bun, aceasta nu este vina trupului, căci faptul că nu locuieşte în el ce este bun, nu îl arată că este rău. Noi însă, mărturisim că trupul este mai mic decât spiritul, şi inferior acestuia, nu însă şi contrar şi în luptă cu el, sau rău faţă de spirit, ci, ca şi harfa în raport cu cel ce cântă la ea, sau ca şi corabia în raport cu cârmaciul ei, aşa şi trupul se găseşte faţă de spirit. Căci nici acelea nu sunt contrare celor ce le poartă şi fac uz de ele, ci chiar se învoiesc foarte mult, deşi nu sunt de aceeaşi cinste faţă de maistru.
După cum cel ce zice că meşteşugul nu stă în harfă, nici în corabie, ci în cântăreţ sau în cârmaci, prin aceasta el nu le-a defăimat pe acelea, ci le-a arătat numai ca organe sau mijloace faţă de maestru, tot aşa şi Pavel zicând „că nu locuieşte în mine ce este bun”, prin aceasta n-a defăimat trupul, ci a arătat numai superioritatea spiritului faţă de trup. Spiritul este care dirijează totul, fie în conducerea corăbiei, fie în cântarea armonioasă la harfă, ceea ce şi Pavel arată aici, stabilind superioritatea spiritului. Deci despărţind pe om în aceste două, spirit şi trup, zice că trupul este inferior şi lipsit de pricepere, şi că spiritul este mai înţelept, putând a cunoaşte şi ce trebuie a face, şi ce nu trebuie, şi destoinic de a înfrâna calul după cum voieşte, însă că nefacând aşa, vinovăţia nu este numai a trupului, ci şi a spiritului, care ştiind ce trebuie şi ce nu trebuie a face, totuşi n-a pus în lucrare cele nădăjduite. „Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu”. Aici iarăşi zicând „nu aflu” nu arată o completă neştiinţă sau nepricepere, ci numai o silă şi un fel de viclenie a păcatului, ceea ce mai lămurit se vede din pasajele următoare.
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Iar dacă fac ce nu voiesc eu, nu eu fac asta, ci păcatul care locuieşte în mine” (7, 19-20).
Ai văzut cum Apostolul, scăpând de învinovăţire atât esenţa trupului, cât şi a sufletului, a pus totul pe seama faptei rele? Dacă nu voieşte răul, prin aceasta sufletul este scăpat de acuzaţie; şi dacă nici trupul nu lucrează răul de la sine, apoi atunci şi el este eliberat de învinovăţire; de unde urmează că tot răul este numai în reaua intenţie a celui ce face răul. Esenţa sau fiinţa sufletului şi a trupului nu este tot una cu esenţa voinţei noastre, fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând a o duce unde voim.
Voinţa întreagă, sau liberul nostru arbitru, este infiltrat în noi de Însuşi Dumnezeu, pe când o voinţă precum aceea despre care vorbeşte Apostolul este a noastră proprie, derivată din intenţia şi din părerea noastră.
„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (7, 21).
Cele spuse aici nu sunt foarte clare. Deci ce înseamnă aceasta, şi ce vrea să spună aici Apostolul? „Laud legea – zice – după conştiinţă, şi găsesc că este o bună sfătuitoare pentru mine, care voiesc binele, şi încă îmi sporeşte chiar voinţa. După cum eu mă bucur de ea şi o laud, tot aşa şi ea îmi laudă decizia mea”. Ai văzut cum el arată cunoştinţa celor bune şi a celor rele, ca fiind aşezată în noi de la început, iar Legea lui Moise lăudată şi lăudând acea cunoştinţă? Nici mai sus el n-a spus că „sunt învăţat, sau mă învăţ prin lege”, ci „laud legea”, adică o aprob, mă învoiesc că ea „este bună”, şi nici mai departe nu zice că „mă învăţ de la ea”, ci „împreună mă bucur cu legea”. Şi ce vrea să zică prin „împreună mă bucur”? Adică „mărturisesc că este bună, după cum şi ea mărturiseşte despre mine, care voiesc a face binele”.
Aşadar, a voi binele şi a nu voi răul a fost sădit în om dintru început, iar Legea venind, a devenit un acuzator mai mare al faptelor rele, după cum şi al celor bune a devenit un mai mare lăudător şi încurajator. Ai văzut cum pretutindeni Legea este mărturisită numai ca o tensiune oarecare şi ca un adaos mic la cunoştinţă, iar mai mult nimic?
„Că lăudându-mă ea – zice –, şi eu bucurându-mă cu ea, şi voind binele, răul încă îmi stă în faţă, şi lucrarea lui nu se nimiceşte”. De aici rezultă că Legea numai într-atât poate fi de ajutor celui ce doreşte a face binele întrucât şi el însuşi voieşte aceleaşi lucruri ca şi Legea.
Apoi fiindcă ceea ce a spus în acest pasaj este obscur şi nelămurit, păşind mai departe lămureşte mai bine problema, arătând cum răul stă de faţă, şi cum numai celui ce voieşte a face binele Legea îi este lege.
„Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu” (7, 22).
Am ştiut eu binele – zice – şi mai înainte de Lege, dar acum, aflându-l şi în litera Legii, laud Legea.
„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele” (7, 23).
Aici iarăşi a numit păcatul „lege” care se războieşte, nu pentru vreo bună rânduială, ci pentru o supunere completă a celor ce ascultă de el. După cum atunci când numeşte pe Mamona domn şi stăpân, iar pe pântece îl numeşte dumnezeu, nu pentru vreo valoare a lor i-a numit aşa, ci pentru robia cea mare a celor supuşi lor, tot aşa şi aici a numit legea păcatului, pentru cei ce-i slujesc în acest mod, şi se tem de a o părăsi, după cum se tem de a părăsi Legea cei ce au primit-o. „Aceasta – zice – se împotriveşte legii naturale”, căci asta înseamnă „legii minţii mele”. La urmă introduce şi o luptă, pe care o atribuie întru totul legii naturale, adică conştiinţei. Legea lui Moise mai pe urmă a venit şi s-a alipit pe lângă legea naturală, însă şi aceea ca şi aceasta, aceea învăţând, iar aceasta lăudând cele cuvenite, nu s-au putut folosi cu nimic în această luptă, atât de mare se arată a fi tirania păcatului.
Aceasta arătând-o Pavel, şi arătând biruinţa cea completă a păcatului, zice: „Văd o altă lege întru mădularele mele, războindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pe mine rob păcatului”. Nu zice „dându-mă rob aplecării, sau furiei trupului, şi nici firii trupului”, ci „legii păcatului”, adică tiraniei şi puterii păcatului. Şi cum de zice atunci: „care este în mădularele mele”? Ce este aceasta? Dar nu este aceasta care face mădularele păcătoase, ci mai ales le şi desparte de păcat, căci altceva este a fi întru, şi alta de a fi chiar acela în care este intrat celălalt. După cum nici porunca nu este rea fiindcă prin ea şi-a luat pricină păcatul, tot aşa nici natura trupului nu este rea, deşi prin ea păcatul ne biruie, fiindcă atunci va fi şi spiritul rău, şi cu atât mai mult decât trupul cu cât el are şi autoritatea celor ce trebuie sau nu trebuie a face. Însă nu este aşa, pentru că, dacă de pildă un tâlhar sau un tiran ar cuceri o casă minunată sau nişte curţi împărăteşti, nici nu ar încerca cineva să spună că bănuiala de cele întâmplate cade asupra casei, ci toată învinovăţirea este aruncată asupra celor ce au uneltit aceasta.
Dar duşmanii adevărului, o dată cu impietatea lor, cad şi într-o mare prostie, şi nu simt că ei nu acuză numai trupul, ci defăimă şi legea naturală, sau conştiinţa. Dacă trupul este rău, legea aceea este bună, prin faptul că se împotriveşte şi se luptă cu răul, şi dacă legea nu e bună, atunci trupul este bun, fiindcă se luptă şi se războieşte cu conştiinţa. Deci cum de zic ei că amândouă acestea – trupul şi conştiinţa – sunt ale diavolului, de vreme ce se luptă între ele? Ai văzut câtă prostie unită cu impietate? Dar aceste credinţe nu sunt şi ale Bisericii, ci ea condamnă numai păcatul, iar despre fiecare lege, fie ea dată de Dumnezeu, fie dată prin fire, precum şi Legea lui Moise chiar, Biserica zice că se luptă cu păcatul, iar nu cu trupul, căci nici trupul nu este păcătos în sine, sau mai bine zis nu este rău prin firea lui, căci este şi el făptura lui Dumnezeu şi destoinic spre toată fapta cea bună, dacă suntem în stare de trezvie.
„Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (7, 24).
Ai văzut cât de mare este tirania răului, de vreme ce chiar bucurându-se cineva de Lege, ea biruieşte mintea? „Nici nu poate să spună cineva – zice – că păcatul mă ţine în stăpânirea sa, urând şi dispreţuind eu Legea, căci eu mă bucur de ea, ba o şi laud, adică o aprob, şi mă refugiez într-însa, însă ea n-a putut să mă scape chiar fugind către ea, pe când Hristos m-a salvat chiar fugind eu de El”. Ai văzut tu cât de mare este superioritatea harului? Dar aceasta n-a spus-o chiar aşa Apostolul, ci numai tânguindu-se şi plângând mult, ca şi cum s-ar fi găsit neajutorat; şi în nepriceperea sa arată puterea lui Hristos, căci zice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”. „Căci Legea n-a putut”, zice, „şi conştiinţa mea n-a fost de ajuns, deşi laudă cele bune, şi încă nu numai că lăudă, ci se şi luptă cu cele contrare, căci expresia va izbăvi o arată şi pe ea împotrivindu-se; deci de unde îmi va veni nădejdea mântuirii ?”.
„Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (7, 25).
Ai văzut cum a arătat ca necesară prezenţa harului, şi cum succesele harului sunt comune Tatălui şi Fiului? Că dacă el mulţumeşte Tatălui, apoi cauza acestei mulţumiri este şi Fiul. Când tu auzi pe Apostol zicând: „cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia”, să nu-ţi închipui cumva că el învinovăţeşte trupul. Nici n-a zis el „trupul păcatului”, ci „trupul morţii”, adică trupul cel muritor, cel stăpânit de moarte, iar nu cel ce a născut moartea, ceea ce este dovada silei ce a suferit, iar nu a răutăţii lui naturale. Precum de pildă un rob luat în sclavie de barbari ar spune că este al barbarilor, nu pentru că el ar fi barbar, ci fiindcă este stăpânit de barbari, tot aşa se zice şi de „trupul morţii”, nu fiindcă el a pricinuit moartea, ci fiindcă este stăpânit de ea. De aceea el nu voieşte a se izbăvi de trupul acesta, ci de trupul cel muritor, lăsând a se înţelege, ceea ce de multe ori am spus, că din moment ce trupul a devenit împătimit, adică supus patimilor de tot felul, a devenit în acelaşi timp şi mai uşor de cucerit de către păcat.
„Şi din ce cauză, zici, au fost pedepsiţi cei ce au păcătuit mai înainte de har, dacă atât de mare era tirania păcatului?”. Că li s-au poruncit atâtea, pe câte erau cu putinţă de a le îndeplini, chiar stăpânind şi păcatul. Nu i-a împins doar spre cea mai desăvârşită viaţă, căci le permitea de a se bucura şi de averi, nu-i împiedica nici de a avea femei mai multe, nici de a se dezmierda cumpătaţi în plăceri, şi de a-şi descoperi chiar furia lor faţă de dreptul Moise, şi în fine atât de mare era pogorământul dreptului faţă de ei, încât legea scrisă le cerea mai puţin chiar decât le poruncea legea naturală (conştiinţa).
Legea naturală, de pildă, poruncea ca în orice timp un bărbat să se însoţească cu o singură femeie, ceea ce şi Hristos spunea: „Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie” (Matei 19, 4), pe când Legea lui Moise nu împiedica nici de a alunga pe femeie şi de a introduce în casă pe alta, şi nici nu oprea de a avea două în acelaşi timp. Afară de aceasta, ar putea găsi cineva că şi în multe altele cei dinainte de Lege, învăţaţi fiind numai de legea naturală, aveau mai multe merite decât cei învăţaţi de Legea scrisă. De aceea, nici că au fost influenţaţi atât de mult cei din vechime, când s-a dat evreilor o legislaţie atât de cumpătată, şi dacă ei nici aşa n-au putut ajunge la un rezultat bun, apoi vina este numai a lenei şi a trândăviei lor.
Iată de ce şi Pavel mulţumeşte că Hristos, cercetând în amănunt cauza, nu numai că nu a cerut răspundere pentru cele cumpătate, ci încă ne-a făcut destoinici şi pentru o călătorie mai îndelungată pe calea virtuţii. De aceea zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos”, şi lăsând la o parte mântuirea neamului omenesc, ca mărturisită fiind de toţi, el după cele deja vorbite trece deodată la altceva mai mult, spunând că nu numai că ne-am izbăvit de cele de dinainte, dar şi pentru cele viitoare am devenit nebiruiţi.
„Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (8, 1).
Dar aceasta n-a spus-o mai înainte, până ce nu a amintit iarăşi de starea de până la venirea Mântuitorului. Mai înainte a zis: „Dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”, şi după aceasta imediat a adăugat că „nici o osândă nu este acum celor ce sunt intru Hristos Iisus”.
Apoi, întrucât i s-ar fi putut răspunde că şi după botez mulţi păcătuiesc, de aceea se grăbeşte a spune că nu toţi cei ce sunt botezaţi întru Hristos Iisus, dar trăiesc nepăsători, ci numai aceia dintre ei „care nu umblă după trup, ci după Duh”, arătând că totul depinde în cele din urmă urmă de vrednicia sau de trândăvia noastră. Acum este cu putinţă de a nu umbla după trup, atunci însă era ceva mai greu.
Mai departe tot aceeaşi idee o prezintă, însă sub o altă formă, zicând: „Că legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii” (8, 2).
Aici el numeşte duh legea duhului, după cum şi legea păcatului o numeşte păcat. Dar mai sus el a numit şi Legea lui Moise duhovnicească, întrucât zice: „Ştim că legea este duhovnicească” (7, 14); deci care este deosebirea între acestea două? Mare şi nemărginită. Legea aceea a fost duhovnicească, iar aceasta este a duhului. Şi ce anume o separă de aceea? Că Legea lui Moise a fost numai dată de duh, pe când aceasta, pe lângă că este a Duhului, dar şi acordă cu îmbelşugare harul Duhului tuturor celor ce o primesc. De aceea a şi numit-o legea vieţii, spre deosebire de legea păcatului, iar nu de Legea mozaică. Când el zice: „m-a eliberat de legea păcatului”, nu spune aici de Legea lui Moise. Nicăieri Apostolul nu numeşte Legea lui Moise legea păcatului, căci cum putea el tocmai, care a numit-o de multe ori dreaptă şi sfântă, să o numească legea păcatului? Dar a numit legea păcatului acea lege care se împotriveşte legii minţii. Această luptă mare, deci, purtând harul Duhului, a omorât păcatul, a făcut ca lupta noastră să ne fie uşoară, şi mai întâi încununându-ne, a sosit la urmă cu multă putere, spre a ne ajuta în luptă.
Apoi, ceea ce face peste tot, face şi aici, adică de la Fiul trecând la Duhul, iar de la Duhul la Fiul şi la Tatăl, judecă toate ale noastre prin Treime. Într-adevăr, zicând el mai sus: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia”, a arătat pe Tatăl făcând aceasta, prin Fiul, apoi şi pe Duhul Sfânt împreună cu Fiul, căci zice: „Că legea Duhului vieţii întru Hristos Iisus m-a izbăvit”.
Şi mai departe iarăşi pe Tatăl şi pe Fiul îi pomeneşte, zicând: „Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup” (8, 3).
Aici iarăşi se pare că Apostolul defăima Legea; însă dacă ar fi cineva cu multă băgare de seamă, ar afla că o laudă, ba încă foarte mult, arătând-o împreună-grăitoare cu Hristos, şi tot aceleaşi preferându-le şi Legea. Apostolul n-a zis: „ceea ce era rău în lege”, ci „ceea ce era cu neputinţă Legii”, şi iarăşi „întru care era slabă” şi nu întru care urzea răul. Dar nici slăbiciunea Legii nu i se atribuie ei, ci trupului, zicând: „întru care era slabă prin trup”. Trup aici nu numeşte însăşi fiinţa lui, însuşi subiectul sau esenţa lui, ci cugetul cel trupesc, astfel că prin aceste expresii el scapă de acuzaţii trupul, ca şi Legea lui Moise.
Şi nu numai prin acestea, ci şi prin cele ce urmează. Dacă Legea era contrară, apoi cum de a venit Hristos în ajutorul ei? Cum de împlineşte îndreptarea ei şi vine în ajutor, osândind păcatul în trup? Apoi tocmai aceasta mai lipsea, fiindcă demult Legea osândea păcatul în sufletul omului. Dar ce? Oare Legea a făcut ceea ce era mai important, şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu a făcut ceea ce era de mai puţină însemnătate? Nicidecum, căci şi aceea – legea naturală sau conştiinţa – tot Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, şi tot el a adăugat la timp şi Legea scrisă. De altfel, nici un folos nu ar fi fost important, dacă nu s-ar fi adăugat pe lângă el şi ceea ce se crede ca secundar.
Căci ce folos este de a şti cineva ce trebuie să facă, şi totuşi nu face? Nici unul. Ba încă şi osânda îi este mai mare. Aşa că cel ce a izbăvit sufletul, acelaşi este care a făcut ca şi trupul să devină mai sprinten. A învăţa pe cineva e lucru uşor; însă a-i arăta şi o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să realizeze cu uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat. De aceea a venit Unul Născut al lui Dumnezeu, şi nici că s-a depărtat până ce mai întâi nu ne-a izbăvit de acea greutate. Şi ceea ce e mai important e însuşi modul biruinţei Lui. Fiindcă El n-a luat alt trup, ci chiar acel trup omenesc obosit şi zdrobit. După cum cineva, văzând în piaţă o femeie obişnuită lovită şi maltratată de un mojic, ar veni în ajutorul acelei femei, spunând că el este fiul ei, deşi este fiul împăratului, şi astfel ar scăpa pe acea femeie din ghearele duşmanilor ei, tocmai aşa a făcut Hristos, fiindcă, luându-ne apărarea şi mărturisind că El este Fiul Omului, S-a pus în dreptul nostru şi a osândit păcatul. După aceea păcatul n-a mai îndrăznit să lovească în om. Ba mai mult, El – Fiul lui Dumnezeu – a lovit păcatul cu o lovitură de moarte; însă prin aceasta n-a fost osândit trupul cel lovit, ci păcatul care lovea a fost zdrobit şi înfrânt, ceea ce este mai minunat decât orice.
Căci dacă biruinţa nu era în trup, nu ar fi fost atât de minunat lucru, fiindcă şi Legea făcea aceasta; faptul minunat este că împreună cu trupul au stat şi trofeele, iar el [trupul], care de mii de ori a fost zdrobit de păcat, a repurtat o biruinţă strălucită asupra păcatului. Priveşte câte fapte minunate s-au petrecut aici: întâi, că păcatul n-a biruit trupul; al doilea, că a fost biruit păcatul, şi încă de trup, căci nu este totuna a nu fi învins cu a birui pe cel ce veşnic te atacă; al treilea, că nu numai că a biruit, ci l-a şi osândit. Nu a fost învins păcatul, ca să nu mai păcătuiască, însă ca trupul, care era mai înainte atât de dispreţuit, să biruiască păcatul şi să-l osândească prin moarte, putinţă în care se şi arată bunătatea firească a trupului.
Astfel, s-a dezlegat şi puterea păcatului, iar în acelaşi timp a ucis şi moartea ce era introdusă de păcat. Cât timp păcatul lua în stăpânire pe cei păcătoşi, le aducea şi sfârşitul, după cuvântul dreptului: „Moartea păcătosului cumplită este”, dar acum, aflând trup nemuritor şi predându-l morţii, a fost osândit ca nedreptăţind trupul. Ai văzut câte biruinţe au fost? A nu fi biruit trupul de păcat, ba încă a învinge pe păcat şi a-l şi osândi, şi încă nu a-l osândi într-un fel oarecare, ci a-l osândi ca păcătuind, iată biruinţele. Mai înainte îl mustră ca păcătuind, şi după aceea l-a osândit, nu numai cu autoritatea şi puterea sa, ci şi prin cuvântul dreptului.
Aceasta a arătat-o zicând: „şi pentru păcat a osândit păcatul în trup”. Ai văzut că pretutindeni păcatul este condamnat, iar nicidecum trupul, care este chiar încununat? Ai văzut că hotărârea contra păcatului este exprimată destul de lămurit? Dar dacă spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, apoi să nu-ţi închipui că a avut alt trup, ci fiindcă a fost vorbit de trupul păcatului, de aceea a pus şi asemănarea. Hristos a avut firea noastră întocmai, însă fără de păcat, aşa că şi de aici este învederat că natura trupului nostru nu este rea. Hristos n-a luat alt trup în locul celui dinainte, nici că schimbându-i esenţa cu totul, l-ar fi pregătit astfel de a îndrepta slăbiciunea trupului omenesc, ci lăsându-l în aceeaşi natură, a proclamat astfel biruinţa şi cununa luată contra păcatului, iar după biruinţă şi pe el l-a înviat şi l-a făcut nemuritor. „Şi ce are de-a face cu mine – zici tu – dacă acestea s-au petrecut în acel trup?”. Are de-a face cu tine, şi încă mult, şi tocmai de aceea a adăugat Apostolul: „Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (8, 4).
Dar ce vrea să zică prin „îndreptarea”?
Adică sfârşitul, scopul, izbânda Legii. Căci ce voia Hristos şi ce a poruncit El? Ca trupul să fie nemuritor. Aceasta noi am câştigat-o prin Hristos. A se împotrivi şi a se lupta pentru noi, aceasta a fost fapta Lui; a noastră însă este de a ne bucura de biruinţă. „Aşadar, nu vom mai păcătui de acum?”. Nu vom mai păcătui, dacă însă nu vom fi cu totul moleşiţi şi căzuţi. De aceea a şi adăugat Apostolul: „care nu umblăm după trup”. Ca nu cumva auzind că Hristos te-a izbăvit de lupta împotriva păcatului, şi că îndreptarea Legii s-a împlinit în tine, păcatul fiind osândit în trup, să laşi la o parte orice pregătire de luptă, de aceea zicând mai sus: „nici o pedeapsă nu este acum”, a adăugat aici: „care nu umblă după trup” şi „ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi”, ceea ce este acelaşi lucru, sau, mai bine zis, nu numai acelaşi lucru, ci mai mult chiar. Într-adevăr, că după ce Apostolul zice: „ca îndreptarea Legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup”, a adăugat imediat: „ci după Duh”, arătând nu numai că trebuie a ne depărta de rele, ci şi în fapte bune a ne mândri.
A-ţi da ţie cununa cea neveştejită, aceasta aparţine Lui, însă a stăpâni lucrul dat, aceasta este treaba ta. Că ceea ce era dreptul Legii, de a nu te face vinovat cu blestemul, aceasta a săvârşit-o Hristos.
Deci nu trăda un astfel de dar, ci stai cu voinicie păstrând un astfel de tezaur preţios. Aici îţi mai arată că nu ne este de ajuns spre mântuire numai baia renaşterii, sau botezul, dacă după această baie sfântă şi sfinţitoare nu vom dovedi şi o viaţă vrednică de acest mare dar. Aşa că, spunând acestea, iarăşi vorbeşte în favoarea Legii, căci şi după ce am crezut în Hristos, noi trebuie a face totul ca îndreptarea Legii să statornicească în noi ceea ce a împlinit Hristos, iar nu să se lase stricăciunii.
„Căci cei ce sunt după trup, aceia cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (8, 5).
Însă nici aceasta nu este vreo pâră adusă trupului, căci întrucât noi îl păzim în bună rânduială, nu se întâmplă nimic nelalocul lui, dar când îi permitem totul, iar el iese din marginile sale, şi ajunge de se împotriveşte sufletului, atunci totul se prăpădeşte şi se strică, nu doar prin natura sa, ci prin necumpătarea şi prin neorânduiala urmată din ea.
„Iar cei după Duh, cele ale Duhului”, zice. „Pentru că dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace (8, 6).
Nu zice „natura trupului”, nici „fiinţa sau esenţa lui”, ci „cugetul” este ceea ce s-ar putea îndrepta şi ridica din nou. Aceasta o spune Apostolul nu cu scopul de a da trupului o judecată aparte – să nu fie! –, ci arătând numai aplecarea cea josnică a cugetului. Iar prin faptul că-l numeşte atât de rău şi căzut, ceea ce obişnuieşte Apostolul în multe părţi a face, ca de pildă când nu numai trupul, ci omul întreg, cu sufletul împreună, este numit de el cu denumiri înjositoare, nu înseamnă altceva decât că voieşte a ne face atenţi în săvârşirea lucrărilor noastre.
„Iar cei după Duh, cele ale Duhului”. Aici iarăşi vorbeşte de cugetul duhului, zicând: „Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului” (8, 27), şi arată multe bunuri izvorâte din asemenea cuget, şi în viaţa prezentă, şi în cea viitoare. Cu mult mai mari bunuri ne procură cugetul duhovnicesc decât cel trupesc. De aceea şi adaugă zicând: cugetul duhovnicesc este „viaţă şi pace”, pe de o parte spre deosebire de cugetul trupului, care „este moarte”, iar pe de alta spre deosebire de cele ce urmează mai departe:
„Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (8, 7), ceea ce e mai rău decât moartea.
Apoi arată cum asemenea cuget este şi moarte, şi vrăjmaş, „căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate”, zice. Dar tu nu te tulbura auzind „că nici nu poate”, fiindcă această dificultate este uşor de dezlegat. Cugetul trupului aici el îl numeşte cugetul cel pământesc, cel tâmpit, cel înnebunit după cele pământeşti şi după faptele cele rele. Acest cuget, zice el că este cu neputinţă de-a se supune lui Dumnezeu. Dar atunci ce speranţă de mântuire mai este, dacă este cu neputinţă ca din rău să se facă bun? Însă Apostolul nu spune aceasta, fiindcă el, Pavel, a putut deveni ceea ce a fost? Cum tâlharul de pe cruce? Cum Manase? Cum ninevitenii? Cum a putut a se îndrepta David, care căzuse? Cum şi-a redobândit Petru ceea ce pierduse mai înainte lepădându-se de trei ori de Hristos? Cum cel ce curveşte este numărat în ceata lui Hristos? Cum galatenii aceia, care căzuseră din har, au putut să se reîntoarcă la starea dinainte?
Deci el nu spune că este cu neputinţă ca cel rău să devină bun, ci că e cu neputinţă ca rămânând cineva sau stăruind în rău, să se supună lui Dumnezeu; dar dacă el se schimbă, apoi atunci devine bun, şi cu uşurinţă se supune lui Dumnezeu. Apostolul n-a spus că omul nu se poate supune lui Dumnezeu, ci că fapta rea nu poate fi în acelaşi timp şi bună, ca şi cum ar zice cineva că curvia nu poate fi înţelepciune, nici răutatea nu poate fi virtute, ceea ce şi Mântuitorul spune în Evanghelie: „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Matei 7, 18). Dar Hristos prin această expresie nu împiedică nicidecum ca din rău să se prefacă în bun, ci spune doar că, rămânând pomul rău, nu poate face roade bune. N-a zis că „nu poate pomul rău să devină bun”, ci că, rămânând rău, nu poate face roade bune. Cum este cu putinţă de a se preface răul în bine, aceasta nu numai aici a arătat-o, ci şi în parabola unde vorbeşte de neghina care ar putea deveni grâu, drept care şi opreşte de a fi smulse: „ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grâul” (Matei 13, 29), adică să rupeţi grâul ce s-ar putea să răsară mai târziu.
Aşadar, sub denumirea de cugetul trupului, Apostolul numeşte răutatea, iar sub aceea de cugetul duhului, înţelege harul dat nouă, şi acţiunea aceea judecată ca bună de libera noastră voinţă.
Nicăieri însă nu vorbeşte aici despre ipostasul sau fiinţa vreunui cuget al trupului, ci despre virtute şi răutate. „Ceea ce n-ai putut face în Lege – zice –, vei putea face acum păşind drept şi fără teamă, dacă însă vei câştiga ajutorul Duhului. Nu este de ajuns de a nu umbla după trup, ci trebuie şi de a păşi după Duh, fiindcă pentru mântuirea noastră nu este de ajuns numai de a ne abate de la rele, ci trebuie şi cele bune a le face. Dar aceasta numai atunci va fi, când vom da spiritul nostru Duhului, şi când vom sili trupul de a-şi cunoaşte rânduiala sa. Astfel şi trupul îl vom putea face duhovnicesc, precum şi dacă ne trândăvim, chiar şi sufletul îl vom face trupesc. Deci, fiindcă nu la voia naturii a lăsat acest dar, ci l-a încredinţat liberei tale voinţe, îţi stă în putere de a deveni trupul duhovnicesc sau sufletul trupesc, căci totul depinde de tine. Păcatul nu se mai luptă acum cu legea minţii noastre, nici nu ne mai robeşte ca mai înainte, ci toate acelea au încetat şi au fost răpuse de harul Duhului, care a făcut ca patimile să se teamă şi să tremure.
Dar dacă tu singur stingi lumina, dacă tu singur scoţi şi alungi pe cîrmaciul corăbiei tale, la urmă naufragiul ţie singur ţi se datorează.
Cum virtutea a devenit mai uşoară acum –pentru care şi înţelepciunea este mai mare –, află de acolo cum mergeau lucrurile pe când Legea stăpânea pe oameni, şi cum merg astăzi, când a strălucit harul Duhului. Ceea ce mai înainte nimănui nu părea a fi cu putinţă, ca de pildă fecioria, dispreţuirea morţii şi a multor patimi, toate acestea astăzi se săvârşesc pretutindeni în lumea întreagă, şi nu numai printre noi, ci şi printre sciţi şi traci, indieni, perşi, şi printre mulţi alţi barbari vei găsi haruri de fecioare, o mulţime de martiri, organizări de călugări, şi chiar mai mulţi de felul acesta decât de cei însuraţi. Vei găsi la aceştia şi sărăcie multă, şi post îndelungat, ceea ce afară de unul sau de doi, cei din vechime, care vieţuiau după Lege, nici prin vis nu şi-au putut închipui că s-ar putea vreodată.
Văzând, aşadar, adevărul lucrurilor răsunând mai strălucit decât orice trâmbiţă, nu te moleşi, nici nu trăda un astfel de har. Nu este cu putinţă a se mântui cineva după primirea credinţei, dacă trândăveşte. Sunt uşoare mijloacele ca luptându-te să biruieşti, însă nu dormind sau abuzând de măreţia harului, nici prin trândăvie, ca apoi iarăşi să te tăvăleşti în mocirla de dinainte. De aceea şi spune Apostolul: „Iar cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu”. Dar ce zici tu? Ca să plăcem lui Dumnezeu, trebuie oare a ne tăia trupul şi a-l părăsi? Ne porunceşte oare de a deveni omorâtori ai noştri, ca să putem ajunge la virtute? Priveşte câte absurdităţi se pot naşte, dacă cele vorbite le primim fără băgare de seamă!
Prin expresia „trup” Apostolul nu înţelege aici trupul pe care-l purtăm, sau fiinţa trupului, ci viaţa trupească şi lumească, viaţa aceea încărcată de dezmierdări şi de desfrâu, care-l face trupesc pe întregul om. După cum cei ce sunt înaripaţi cu duhul îl fac chiar şi pe trup duhovnicesc, tot aşa şi cei ce fug de duh, slujind pântecelui şi plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă de a-i schimba prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc fireasca lui nobleţe.
Acest mod de întrebuinţare a cuvintelor se găseşte şi în Vechiul Testament în multe locuri, unde sub denumire de trup se înţelege viaţa aceea pământească şi josnică, încărcată de plăceri absurde. Şi lui Noe de pildă îi zice Dumnezeu: „Nu va rămâne Duhul Meu pururi în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3), deşi însuşi Noe era îmbrăcat cu trup. Însă vina nu sta în aceea că erau îmbrăcaţi cu trup, căci aceasta era în ordinea firii, ci în aceea că ei preferaseră viaţa trupească. De aceea şi Pavel zice: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu”, după care imediat adaugă: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în Duh” (8, 9), unde iarăşi nu vorbeşte de trupul obişnuit, ci de trup ca victimă târâtă şi ţinută sub robie de patimi.
„Dar de ce – zici tu – n-a vorbit aşa, şi nici n-a pus deosebirea în ochii tuturor?”. Pentru ca să înalţe pe ascultători şi să arate că cel ce vieţuieşte drept nu este în trup. Cum că omul duhovnicesc nu mai este în păcat, faptul acesta se vede, dar Apostolul pune şi ceea ce este mai important, că nu numai că nu se mai află în păcat, ci un astfel de om nu mai este nici în trup, căci el a devenit înger de aici, şi că se ridică spre cer, iar trupul îl are ca de prisos.
Deci dacă tu defaimi trupul, fiindcă cu această denumire Apostolul a arătat viaţa trupească, apoi atunci defaimi şi lumea întreagă, căci de multe ori şi sub cuvântul de lume se înţelege răutatea, precum acolo unde zicea Hristos ucenicilor: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta”, sau precum acolo unde zicea către fraţii Lui: „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte” (Ioan 15, 19; 7, 7). Atunci şi pe suflet îl veţi crede a fi străin de Dumnezeu, fiindcă şi pe cei ce vieţuiesc în rătăcire Apostolul îi numeşte ca având spirit şi trup . Dar nu este aşa. Nu trebuie a primi cuvintele în mod simplu, ci pretutindeni e nevoie de a fi cu cea mai mare băgare de seamă la scopul celui ce vorbeşte, şi a cunoaşte sensul exact al celor vorbite. Unele din ele sunt bune, altele sunt rele, iar altele sunt la mijloc între cele două dintâi; de pildă, spirit şi corp sunt la mijloc, fiindcă pot deveni şi una şi alta, pe când duhul veşnic este al celor bune, şi niciodată nu poate deveni altceva.
Şi aici, ca şi mai sus, sub denumirea de cugetul trupului se înţelege fapta cea rea a celor ce pururea sunt răi, fiindcă nu se supun legii lui Dumnezeu. Dar dacă tu dai şi sufletul şi trupul celui mai bun – adică duhului – ai câştigat partea aceluia, pe când dacă le dai celui mai rău, prin aceasta te-ai făcut părtaş pierzării, nu prin natura sufletului şi a trupului, ci prin intenţie, sau, mai bine zis, prin voinţa care e stăpână absolută de a alege una din acestea două.
Şi cum că acestea sunt aşa, şi cele vorbite nu sunt spre defăimarea trupului, iarăşi să întrebuinţăm aceleaşi expresii, şi să le examinăm mai cu de-amănuntul. „Iar voi, zice, nu sunteţi în trup, ci în Duh”.
Dar ce? Oare nu erau ei în trup, ci se perindau prin lume fără trupuri? Şi cum s-ar putea zice aceasta? Ai văzut că Apostolul, prin această expresie, face aluzie la viaţa trupească? Şi de ce oare n-a zis: „că voi nu mai sunteţi în păcat”, ci „nu sunteţi în trup”? Pentru ca să afli că Hristos nu numai tirania păcatului a stins, ci şi trupul l-a făcut mai uşor şi mai duhovnicesc, şi nu doar că prin schimbarea naturii trupului, ci numai prin înariparea lui, adică prin încurajarea şi entuziasmarea lui. După cum prin însoţirea focului cu fierul, foc devine şi fierul, rămânând totuşi în propria sa natură, tot aşa şi trupul credincioşilor, care au în ei Duhul, se preface în aceeaşi energie cu El, adică devine duhovnicesc, şi deşi din toate părţile este răstignit, el totuşi este înaripat, împreună cu sufletul, cum de pildă era trupul celui ce grăia acestea. De aceea el îşi bătea joc de orice desfătare şi plăcere, şi se simţea mulţumit şi încântat în foame şi bătăi, şi cât timp era întemniţat, nici că se supăra întru ceva pătimind acestea! De aceea şi zicea el: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17), fiindcă atât de bine îşi dăscălise trupul său, încât să călătorească împreună cu Duhul.
„Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos”. Nu a zis „iar de nu aveţi voi”, ci faptul acesta dureros îl atribuie altora, zicând: „acela nu este al Lui”.
„Iar dacă Hristos este în voi…”(8, 10).
Aici iarăşi le pune înainte cele bune. Ceea ce e dureros şi trist, el o spune scurt şi la mijlocul frazei, pe când ceea ce este iubit şi dorit o pune de amândouă părţile, şi prin multe vorbe, ca astfel să întunece efectul produs de întristare. Aceasta o zice Apostolul nu spunând că Duhul este Hristos – să nu fie una ca aceasta! –, ci arătând că cel ce are Duhul nu numai că se numeşte al lui Hristos, dar chiar are pe Hristos în el, fiindcă nu se poate ca Duhul să fie de faţă şi Hristos să nu fie. Unde este un ipostas al Treimii, acolo este de faţă Treimea întreagă, fiindcă Treimea este nedespărţită în Sine şi unită în mod desăvârşit.
„Şi ce va fi dacă Hristos este în noi?”, zici. „Trupul este mort pentru păcat, zice, iar Duhul viază pentru dreptate”. Ai văzut câte rele sunt, când cineva nu are Duhul Sfânt? Moarte, duşmănie către Dumnezeu, a nu putea fi mulţumit de legile lui Dumnezeu, a nu fi al lui Hristos precum trebuie, a nu-L avea pe El în sine. Acum gândeşte-te şi la bunurile ce sunt, când cineva are în sine Duhul; că el este al lui Hristos, că are în sine pe Însuşi Hristos, că luptă ca să întreacă pe îngeri în viaţă curată. Aceasta va să zică a-şi omorî cineva trupul, a vieţui viaţă nemuritoare, a avea chiar de pe acum garanţia învierii din morţi, a păşi cu uşurinţă pe calea virtuţii, aşa că un astfel de om este încununat la urmă, fără alte fapte sau osteneli. De aceea a şi adăugat expresia „pentru păcat”, ca să afli, o dată pentru totdeauna, că el n-a omorât natura trupului, ci numai păcatul, fiindcă dacă s-ar omorî natura trupului, s-ar omorî în acelaşi timp şi multe altele de care s-ar putea folosi sufletul. Deci el nu spune aceasta, ci voieşte ca trupul, chiar trăind, să rămână mort. A avea pe Fiul în noi, cum şi a fi în noi Duhul, este semn că trupurile noastre, în ceea ce priveşte săvârşirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile cele moarte din coşciuge. Dar tu nu te speria auzind de moarte, căci o astfel de moarte are în ea adevărata viaţă, pe care nici o moarte nu o va atinge. Astfel este viaţa Duhului; ea nu se supune morţii, ci consumă şi nimiceşte moartea, iar ceea ce a primit, ea păstrează pentru totdeauna nemuritor.
De aceea, zicând că trupul este mort pentru păcat, nu a spus că „Duhul viază”, ci că „Duhul viază pentru dreptate” , ca să arate că Duhul poate să dea viaţă şi altora, după cum voieşte.
Apoi iarăşi încordând atenţia ascultătorilor, spune şi cauza vieţii, şi dovada în acelaşi timp. Cauza este dreptatea: „Păcatul nu mai există – zice –, nici moartea nu se mai arată; iar moartea nearătându-se, viaţa este curată”.
„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, Care locuieşte în voi” (8, 11).
Aici iarăşi aduce vorba de înviere, fiindcă aceasta mai ales era cea care deştepta speranţa ascultătorilor. „Nu te teme – zice – dacă eşti îmbrăcat cu trup mort; ai în tine Duhul şi vei învia numaidecât”. Dar ce? Oare trupurile care nu au în ele Duh, acelea nu vor învia? Şi cum vor sta atunci toţi înaintea tronului lui Hristos? Cum va putea fi vrednic de credinţă cuvântul despre gheena? Că dacă cei ce nu au în ei Duhul nu învie, atunci nici se poate trage încheierea că nici gheena nu va fi.
Deci ce vrea să zică prin cele de aici? Toţi vor învia, desigur, însă nu toţi spre viaţă, ci unii spre osândă, iar alţii spre viaţă. De aceea nici n-a zis Apostolul: „va învia şi trupurile voastre”, ci: „va face vii şi trupurile voastre”, ceea ce este mai mult decât învierea, şi care se acordă numai celor drepţi. Deci spunând şi pricina unei asemenea cinstiri, zice: „prin Duhul Său, Care locuieşte în voi”. Aşa că dacă vei pleca de aici fiind lipsit de harul Duhului, şi neavându-L întreg, te vei pierde, chiar de-ai învia. Căci după cum El nu va suferi a fi predat osândei, văzând atunci strălucind Duhul întru tine, tot aşa nu va primi ca tu să fii introdus în cămara cea de nuntă văzând că Duhul este stins în tine, după cum nu le-a lăsat să intre nici pe acele fecioare nebune din parabolă.
Deci, iubitule, nu lăsa ca trupul să vieze acum, ca astfel să vieze atunci, fă să moară aici, ca să nu moară acolo niciodată. Dacă va rămânea aici vieţuind, nu va vieţui, iar de va muri, atunci va trăi. Aceasta se petrece şi cu învierea cea de obşte, căci mai întâi trebuie a muri trupul şi a se îngropa, şi după aceea a se face nemuritor. Aceasta se petrece şi în baia renaşterii (botezul), fiindcă mai întâi trupul se răstigneşte, apoi se îngroapă, şi după aceea învie. Aceasta s-a petrecut şi cu trupul Domnului, fiindcă şi El a fost răstignit, îngropat, şi apoi a înviat. Aceasta să facem şi noi, omorând fiecare trupul său necontenit, în fapte. Eu nu spun de fiinţa trupului, sa nu fie una ca aceasta, ci vorbesc de aplecările spre fapte rele. Aceasta este adevărată viaţă, ba mai bine zis aceasta este singura viaţă, de a nu se supune cineva la nimic omenesc, şi nici de a sluji plăcerilor. Cel ce se supune singur plăcerilor, nici nu poate a mai vieţui pe urmă liniştit din cauza nemulţumirii ce izvorăşte din ele, din cauza fricii, a primejdiilor şi a nenumăratelor patimi. Dacă se gândeşte la moarte şi o aşteaptă ca fiecare muritor, el a murit deja de frică mai înainte de moarte. Dacă ar bănui vreo boală, vreo batjocoră, vreo sărăcie, sau şi altceva din cele neaşteptate, el este prăpădit deja şi demoralizat cu totul. Dar ce ar putea fi mai ticălos ca o astfel de viaţă?
Nu tot aşa însă se petrec lucrurile cu cel ce vieţuieşte în Duhul, căci el este mai presus şi de frică, şi de supărare, şi de primejdii, şi de orice schimbare, şi nu numai că nu suferă nimic, ci mai mult încă, căci chiar căzând pe capul lui astfel de nenorociri, el le dispreţuieşte. Şi cum va fi aceasta?
Dacă Duhul locuieşte pururea în noi. El n-a spus ca să locuiască pe un timp scurt în noi, ci necontenit. De aceea n-a zis „Duhul ce a locuit”, ci „cel ce locuieşte”, arătând prin aceasta rămânerea lui veşnic în noi. Prin urmare, cel ce vieţuieşte, aceasta mai cu seamă este mort pentru viaţa de aici. De aceea şi zice Apostolul: „iar Duhul viaţă pentru dreptate”. Şi pentru a lămuri mai bine cele vorbite, să punem la mijloc doi oameni, din care unul să fie predat desfrânării, plăcerilor, iar celălalt mort în asemenea patimi, şi să vedem care din doi trăieşte în adevăratul înţeles al cuvântului. Fie dintre aceştia doi, unul este foarte bogat şi renumit, hrănind la masa sa mulţi părăsiţi şi linguşitori, şi petrecându-şi toată ziua în aceasta, veselindu-se şi desfătându-se, pe când celălalt trăind în sărăcie şi în post, în înfrânare şi înţelepciune, de abia spre seară împărtăşindu-se din hrana trebuitoare, sau dacă voieşti, rămâne nemâncat două şi trei zile; ei bine, care din aceşti doi vi se pare că vieţuieşte cu adevărat?
Ştiu bine că mulţi dintre voi cred că acela care se agită veşnic să îşi astâmpere poftele, care se dezmiardă şi îşi împrăştie ale sale, pe când noi vom crede că acela trăieşte, care se bucură de toate în cumpătare. Deci, fiindcă este luptă şi ceartă, şi nu putem să ne înţelegem, să intrăm în casele amândurora, şi mai cu seamă chiar atunci când crezi că bogatul trăieşte, adică chiar în timpul dezmierdărilor lui; şi după ce am intrat, să vedem cu ce îşi ocupă timpul fiecare din ei, fiindcă numai din fapte se poate vedea şi cel ce trăieşte, şi cel ce este mort. Aşadar, pe unul îl vom găsi cu cartea în mână, în rugăciuni şi post, sau în cele necesare, privighind şi fiind treaz şi vorbind cu Dumnezeu, pe când pe celălalt îl vom găsi cufundat în beţie, şi-l vom vedea într-o stare care cu nimic nu se deosebeşte de a unui mort. Şi de am sta acolo chiar până seara, am putea vedea cum moartea lui se întinde tot mai mult, fiindcă moartea din cursul zilei este succedată de moartea din timpul nopţii, adică de somn, pe când pe celălalt îl vom găsi treaz şi privighind chiar şi în timpul nopţii.
Aşadar, pe care din aceştia doi îl vom considera că trăieşte? Pe cel ce stă fără simţire chiar în timpul zilei şi expus râsului general, sau pe cel ce lucrează şi vorbeşte cu Dumnezeu? De acela dacă te apropii şi-i spui ceva chiar necesar, el nu aude nimic vorbindu-i, după cum nu aude nici mortul, pe când de acesta de ai voi să te apropii, fie ziua, fie noaptea, îl vei vedea mai mult înger decât om, şi îl vei auzi filosofând despre cele cereşti. Ai văzut că acesta trăieşte mai presus de toţi cei vii, iar acela este mai ticălos decât cei morţi? Chiar de ar crede el că face ceva atunci, totuşi de vei lua seama bine, te vei convinge că el vede lucrurile pe dos, adică face cu totul contrar de ceea ce trebuie să facă, asemănându-se celor nebuni, ba încă vădindu-se şi mai mişel decât nebunii.
Pe nebuni, dacă i-ar batjocori cineva, noi cu toţi îl certăm pe cel ce i-a batjocorit şi luăm apărarea acestora, pe când dacă vedem batjocorit pe un beţiv, nu numai că nu ne înduioşăm de milă către el, ci încă cu toţii îl hulim şi-l dezaprobăm. Deci spune-mi: oare aceasta să fie viaţa cea adevărată, sau ceva mai cumplit decât mii şi mii de morţi?
Ai văzut că cel ce se dezmiardă în plăceri, nu numai că este mai ticălos decât cel mort, ci chiar decât cel îndrăcit este mai prejos? Fiindcă de acela îţi este milă, pe când pe acesta îl urăşti; unul se bucură de iertare, de vreme ce nu este vinovat de boala ce-l stăpâneşte, pe când celălalt va fi osândit pentru bolile morale ce singur şi le-a provocat. Dacă acesta văzut pe dinafară şi este atât de ridicol si de dispreţuit, cu balele la gură şi mirosind a vin, apoi gândeşte-te la acel suflet nenorocit, care este înmormântat în trupul lui ca într-un mormânt, gândeşte-te, zic, cum se găseşte el acolo!
Este acelaşi lucru ca şi cum ai vedea pe o fecioară împodobită, cuminte, liberă, nobilă şi frumoasă, ajunsă în puterea unei slugi barbare, spurcate şi urâcioase, care-şi bate joc de ea.
Astfel este beţia. Deci care dintre cei ce au mintea limpede, nu ar prefera ca să moară de o mie de ori mai bine, decât să trăiască astfel o singură zi? Când se face ziuă şi se scoală din somn după acea batjocură, chiar de s-ar părea că sufletul lui este treaz, totuşi nici atunci nu se bucură de o curată înţelepciune, pentru că norii beţiei îi stau încă dinaintea ochilor. Dar chiar de i-am îngădui să fie în adevăr treaz, care este câştigul lui?
O asemenea trezie nu-i foloseşte la nimic, ci numai doar că se gândeşte la cei ce-l vor acuza. Când el se sluţeşte în beţie, câştigă numai atâta că nu simte pe cei ce-l iau în bătaie de joc, însă după ce se face ziuă, a pierdut şi această mângâiere, căci şi slugile cârtesc, şi femeia se simte ruşinată, şi prietenii îl batjocoresc, şi duşmanii râd de el. Dar ce ar putea fi mai de jale decât o astfel de viaţă, ca ziua întreagă să fie ridiculizat de toţi, şi spre seară în aceleaşi sluţenii să se găsească iarăşi?
Dar ce? Voieşti poate ca să aducem la mijloc pe cei lacomi? Căci şi lăcomia este o altă beţie, mai grozavă decât cea dintâi, iar dacă este beţie, apoi e şi moarte, cu mult mai rea decât moartea naturală, fiindcă şi aceasta este o beţie mai rea decât beţia de vin.
Într-adevăr, că nu este atât de grozav de a se îmbăta cineva de vin, pe cât este de a se îmbăta cu pofta de bani. În beţia de vin paguba merge până la patimă, se sfârşeşte în nesimţire şi în pierderea desăvârşită a beţivului, – pe când în beţia de bani, vătămarea se răsfrânge asupra multor suflete, şi de aici aprinde totdeauna felurite lupte şi chiar războaie. Este de trebuinţă, prin urmare, să-l punem şi pe acesta în fala celuilalt beţiv, şi să vedem în ce anume se însoţeşte cu acela, în ce chip sau măsură îl întrece, şi cum ei sunt beţi, să le facem astăzi comparaţie pilduitoare. Pe acel fericit, care vieţuieşte cu Duhul, nu-l vom compara nicidecum cu aceştia din urmă, ci numai pe aceştia îi vom examina îndeaproape.
Aşadar, în ce anume să însoţesc aceştia şi în ce se aseamănă? În natura bolii chiar. Felul beţiei, desigur că este deosebit, fiindcă unul se îmbată de vin, iar celălalt de bani; însă patima lor este aceeaşi, fiindcă amândoi sunt stăpâniţi de aceeaşi poftă. Cel ce se îmbată de vin, cu cât ar bea mai multe pahare, cu atât mai mult încă doreşte să bea, iar cel ce iubeşte banii, cu cât va aduna mai mulţi, cu atât mai mult i se aprinde pofta de bani, şi setea după ei îi devine mai grozavă. În aceasta se aseamănă perfect, pe când în celelalte iubitorul de argint covârşeşte pe beţiv.
Şi în ce anume? În aceea că beţivul de vin pătimeşte de ceva natural, fiindcă vinul, pricinuind călduri, măreşte şi sporeşte uscăciunea din stomac, şi astfel îi face pe beţivi să înseteze; dar iubitorul de argint cum şi de unde îi vine veşnic pofta de a avea tot mai mult? Patima aceasta, deci, este neexplicată, şi ea seamănă mai mult cu o enigmă. Dar de credeţi, să-i vedem pe aceştia şi după beţie. Ei bine, pe iubitorul de argint nu-l vom vedea niciodată în acea stare de după beţie, fiindcă el veşnic este în stare de beţie. Deci, în această stare de beţie fiind amândoi, să vedem şi să judecăm care din aceştia doi este mai de râs, ca apoi să ne formăm o idee exactă despre ei. Vom vedea pe cel îmbătat de vin umblând pe cărare şi împletecindu-şi picioarele în toate părţile, cu ochii deschişi, fără însă să vadă pe cineva, izbind pe cel ce-l întâlneşte, bolborosind din gură cuvinte fără şir, vărsând băutura din el, gol şi sluţit într-un mod bestial, chiar de s-ar găsi în faţa lui femeie, sau fată, sau slugă, sau orişicine s-ar nimeri.
Aţi râs de ajuns? Ei, hai acum să aducem în mijloc şi pe cel lacom. Dar cele petrecute cu acesta sunt vrednice nu numai de râs, ci şi de blestem, de mânie multă, şi de mii de trăsnete. Acum să vedem ceea ce este de râs: şi acesta ca şi acela nu cunoaşte pe nimeni, nici prieteni, nici duşmani, şi ochii lui sunt întunecaţi, deşi sunt deschişi, şi după cum acela vede totul în formă de vin, acesta totul vede în forma banului. Şi vărsătura lui e cu mult mai greţoasă, căci din gura sa nu iese mâncarea şi băutura cea dobitocească, ci cuvinte de batjocoră, de insulte, de război şi de moarte, care atrag asupra capului său mii de trăsnete. Şi după cum trupul aceluia este searbăd şi pierdut, tot aşa este sufletul acestuia, ba încă nici trupul lui nu se poate izbăvi de această boală molipsitoare, ci chiar mai mult se topeşte decât de vin, de griji, de mânie şi de priveghere care-l rod şi, puţin câte puţin, îl consumă cu totul. Cel stăpânit de patima beţiei poate, cel puţin după trecerea nopţii, să fie treaz şi din nou stăpân pe sine o vreme, pe când cel lacom este beat totdeauna, şi ziua, şi noaptea, şi priveghind, şi dormind, fiind el torturat astfel de patima lui mai crunt chiar decât cel închis în temniţă, sau decât cei ce lucrează din greu în mine.
Deci care pedeapsă poate fi mai grozavă ca aceasta? Aceasta este oare viaţă, şi nu moarte, sau poate şi mai grea decât moartea? Moartea cel puţin odihneşte trupul, îl scuteşte de râs şi batjocoră şi de comiterea altor multe păcate, pe când beţia banilor se vâră în toate acestea, căci ea astupă urechile, întunecă ochii şi mintea o ţine într-o mare întunecime. Lacomul nici nu suferă a auzi, şi nici a vorbi cineva despre vreo problemă străină banilor, ci el se gândeşte numai la procente, şi la procentele procentelor, la câştiguri necinstite, la tocmeli urâte, şi la afaceri meschine şi hrăpăreţe, fiind contra tuturor ca şi un câine, pe toţi urând, pe toţi dispreţuind, cu toţi luptându-se fără nici o cauză, revoltându-se contra săracilor care cutează a-i cere vreun ban, invidiind pe cei bogaţi şi, într-un cuvânt, neavând dragoste şi plăcere de nimeni. Chiar de ar avea femeie, sau copii, sau prieteni, totuşi dacă nu-i este cu putinţă de a câştigă de pretutindeni, toţi aceştia sunt consideraţi de el mai duşmani decât duşmanii naturali. Dar ce ar putea fi mai ticălos lucru, decât ca el singur să-şi făurească pretutindeni piedici, stâncă de care să se lovească, râpe şi mii de prăpăstii în care să cadă, el, zic, care are un singur trup şi un singur pântece căruia slujeşte?
Dacă te-ar aşeza cineva în slujbe politice, tu fugi de teama cheltuielilor, pe când ţie îţi făureşti slujbe cu mult mai costisitoare şi mai rătăcite, căci plăteşti necugetat lui Mamona, acestui tiran necruţător, nu numai bani, nici numai munca trupului şi torturile sufletului, ci încă îi dai şi sângele tău prin această sclavie barbară, ticălosule şi vrednicule de milă!
Nu vezi oare, zi de zi pe cei duşi la morminte, cum sunt traşi în mormânt goi şi lipsiţi de totul, neputând a lua cu ei de acasă nimic, ci şi cele cu care sunt îmbrăcaţi le dau pradă viermilor?
Ei bine, la aceştia gândeşte-te în fiecare zi, căci poate se va mai alina patima, de nu cumva poate că vei înnebuni mai mult, din cauza luxului de pe la înmormântări, căci patima aceasta este grozavă, şi boala este grea de tot. De aceea şi noi vă vorbim în biserică de această patimă în fiecare zi, şi necontenit destupăm urechile voastre, să se poată face ceva mai mult. Însă nu vă certaţi, fiindcă patima aceasta nu numai în viaţa viitoare, ci şi în viaţa prezentă trage după sine multe pedepse. De v-aş vorbi încontinuu de cei legaţi cu lanţuri, de cel pironit într-o boală lungă, de cel ce se zbuciumă de foame, sau de oricine altcineva, pe nici unul nu vi l-aş putea arăta ca pătimind atât de mult pe cât pătimesc cei îndrăgostiţi cu patimă de bani.
Ce ar putea fi mai cumplit decât a fi cineva urât de toţi? Decât a nu se mai sătura niciodată? Decât a fi cineva însetat veşnic? Ce poate fi mai groaznic decât a se lupta cineva necontenit cu sărăcia, socotită de toţi ca o grea povară? Ce poate fi mai îngrozitor decât a avea cineva supărări zilnice la inima lui? De a nu fi cu adevărat treaz niciodată şi de a se găsi veşnic în stare de tulburare şi de amară nelinişte?
Or, aceste toate, şi mai multe decât acestea, le suferă iubitorii de argint. Când e vorba de câştig, apoi chiar de ar avea cu ei bogăţiile întregii lumi, totuşi nu simt nici o plăcere, ci mai mult doresc, pe când dacă sunt păgubiţi fie chiar cu un singur obol, ei cred că suferă mai mult decât oricine, şi că din această cauza îşi vor pierde şi viaţa. Ce cuvânt ar putea oare să reprezinte toate relele izvorâte de aici?
Şi dacă astfel de rele se petrec în lumea aceasta, înţelegi foarte bine cele ce-l aşteaptă în lumea cealaltă: căderea din împărăţia cerurilor, durerea pricinuită de gheenă, legăturile cele neîntrerupte, întunerecul cel mai din afară, viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor, scârba şi năcazul, râurile cele de foc, cuptoarele cele ce niciodată nu se sting.
Toate acestea socotindu-le în mintea ta, şi punându-le în faţa plăcerii de bani, smulge din rădăcină această boală, ca astfel primind adevărata bogăţie şi izbăvindu-te de această sărăcie grozavă, să te învredniceşti şi de bunurile prezente, şi de cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR 