PRECUVÂNTARE

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Dacă, luându-se doar după titlurile cuvântărilor adunate în acest volum, ar fi ispitit cineva să creadă că ele au fost potrivite numai pentru vremurile păstoririi Sfântului Ioan Gură de Aur, mult s-ar păgubi duhovniceşte. Căci, pe de-o parte, nu şi-ar putea întări şi mai mult conştiinţa sa dogmatică, aflând cât de hotărâtoare pentru mântuirea omului este împărtăşirea credinţei celei dintru început, curate şi singure adevărate – odorul nepreţuit încredinţat lumii prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli ai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, odor păstrat neschimbat şi ocrotit numai de Biserica cea dreptmăritoare, de la originile ei apostolice şi până astăzi; pe de altă parte, i-ar fi mult mai greu unei asemenea persoane să recunoască amăgirea spirituală ascunsă în formele şi formulele perfide sub care s-au strecurat, prin istorie, până în zilele acestea, erezii prin care a fost primejduită Biserica încă din primele veacuri creştine.

Şi care erezie a adunat în învăţătura ei mai multă blasfemie decât arianismul, rodul otrăvit al trufiei mintii omeneşti care a iscodit fără pic de sfială cele de necuprins, adică cele ale Dumnezeirii, respingând adevărul revelat?

Sfântul Ioan Gură de Aur i-a înfruntat prin cuvântările sale pe cei mai antihristici dintre arieni, pe anomei, cei care în totală orbire spirituală au luptat cu îndârjire împotriva adevărului mântuitor, mărturisit şi mai cu seamă dovedit de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „ Eu şi Tatăl Meu una suntem”  (Ioan 10, 30). Aceia nu doar tăgăduiau dumnezeirea Fiului, Cel din veci născut din Tatăl şi întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „ la plinirea vremii”  (Gal. 4, 4) pentru izbăvirea noastră, ci cutezau să-şi atribuie chiar putinţa cunoaşterii fiinţei lui Dumnezeu.

În faţa acestei mândrii luciferice, pustiitoare de suflete, Sfântul Ioan Hrisostomul se cutremură: „ Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul? Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă fetele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?”  (p. 20). Căci, într-adevăr, îmbătaţi de propria lor gândire şi nălucire, şi astfel nemaiputând recunoaşte necuratul izvor al inspiraţiei lor, acei eretici tăgăduiau în fapt putinţa şi taina mântuirii omului prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, înomenit prin puterea Duhului Sfânt din Preacurata Fecioară Maria pentru răscumpărarea noastră din blestem şi moarte.

Citind aceste puternice cuvinte adresate de Sfântul Ioan acelor eretici – care îşi au ucenici până în ziua de astăzi pe toţi cei care nu mărturisesc credinţa că Hristos Domnul este şi Dumnezeu adevărat, şi Om adevărat deci singurul Mântuitor al lumii (Fapte 4, 12) -, pătrundem parcă mai bine înţelesul „ luptei celei bune”  (2 Tim. 4, 7) purtate de marii bărbaţi ai credinţei începând cu Sfântul Apostol Pavel, cel atât de iubit, admirat şi urmat de Marele Hrisostom: „ Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea Iui Hristos”  (2 Cor. 10, 4-5). Această lucrare a săvârşit-o strălucit şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum o arată din plin paginile ce urmează.

Dar fermitatea arătată tuturor tăgăduitorilor de Sfântul Ioan Gură de Aur – în apărarea adevărului de credinţă, în dreapta tălmăcire a Sfintei Evanghelii a Domnului Iisus Hristos şi a întregii Sfinte Scripturi, mai ales a proorociilor mesianice – este străină de orice încrâncenare, ascunzând de fapt o mare şi evanghelică compătimire: „ Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe, nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea”  (p. 20).

Iată principiul de aur şi permanent actual al binevestirii de către Biserică a credinţei celei mântuitoare – strălucirea adevărului Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos din bunul chip al vieţii şi al vorbirii noastre, din curăţia faptelor şi trăirilor noastre de fiecare clipă.

Aşadar, binecuvântând tipărirea acestor înalte învăţături împărtăşite prin cuvintele dumnezeiescului Hrisostom, să ne amintim în toată vremea de armele date nouă, creştinilor zidiţi pe „ temelia adevărului” , şi astfel aflaţi în „ Biserica Dumnezeului celui viu”  (1 Tim. 3, 15), spre a cuceri pe cât mai multi semeni ai noştri pentru Împărăţia cerurilor: blândeţea şi smerenia; arme încredinţate nouă de către Cel care ne îndeamnă neîncetat: „ Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învătati-vă de la Mine, că sunt blând şl smerit cu mima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”  (Matei 11, 29-30).

La pomenirea Sfântului sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, 2007.


ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR.
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Anunțuri

C u v â n t u l I

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles.
Cuvânt rostit când episcopul nu era de faţă.
Împotriva anomeilor 

1. Cum? Păstorul nu-i de faţă, şi oile stau cu multă bună rânduială? Dar asta-i tot isprava păstorului, căci oile arată toată râvna nu numai când e de faţă, ci şi când lipseşte! Despre oile cele necuvântătoare se ştie că, atunci când nu-i de faţă cel ce le scoate la păşunat, ele sau rămân în târlă, sau se rătăcesc dacă ies din târlă fără de păstor. Aici însă nimic asemănător; ci, chiar când lipseşte păstorul, vă duceţi cu multă bună rânduială spre păşunile cele obişnuite. Dar, mai bine spus, păstorul chiar este de faţă; dacă nu cu trupul, cu sufletul; dacă nu prin prezenţa trupului, prin buna rânduială a turmei. De aceea mai cu seamă îl fericesc şi mă minunez de el, că a avut puterea de a sădi în voi o atât de mare râvnă. Că şi pe general îl admirăm mai cu seamă atunci când oştile lui sunt în bună rânduială, chiar dacă el nu-i de faţă. Asta o cere şi Pavel ucenicilor, spunând: „ Astfel, fraţii mei, precum aţi ascultat totdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu mult mai mult în lipsa mea”  .

– Dar pentru ce: „ cu mult mai mult în lipsa mea” ?

– Pentru că atunci când păstorul e de faţă, lupul este alungat cu uşurinţă de la oi dacă năvăleşte asupra turmei; dar când lipseşte păstorul, oile neapărat sunt cu mult mai neliniştite, pentru că nu-i nimeni care să le apere. În afară de asta, când păstorul este de faţă, răsplata râvnei se împarte între păstor şi oi; dar când lipseşte păstorul, isprava se datorează numai oilor. Acestea vi le spune şi dascălul ; oriunde ar fi, mintea lui se îndreaptă spre voi şi spre adunarea voastră; nu se uită acum atât la cei ce stau acolo cu el şi înaintea lui, cât la voi, cei ce nu-i sunteţi de fată.

Cunosc clocotitoarea, înflăcărată, fierbintea şi neînfrânata lui dragoste! O are foarte adânc înrădăcinată în sufletul lui şi o îngrijeşte cu multă râvnă! Ştie că dragostea este capul tuturor bunătăţilor; ştie că este rădăcina, izvorul şi mama  lor; ştie că nu ne sunt de nici un folos celelalte bunătăţi dacă lipseşte dragostea. Ea e icoana ucenicilor Domnului, chipul robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaştere al apostolilor. „ Prin aceasta, spune Domnul, vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”  .

– Spune-mi, prin ce? Prin aceea că am înviat morţi, sau că am curăţit leproşi, sau că am izgonit demoni?

– Nu, răspunde Domnul. Trece peste toate celelalte şi spune: „ Prin aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul” .

Acelea sunt daruri numai ale harului de sus; aceasta, dragostea, este o faptă şi a voinţei omeneşti. Pe omul de ispravă nu-l caracterizează atât darurile date de sus, cât faptele ostenelilor sale. Din pricina aceasta Hristos spune că ucenicii Lui se cunosc după dragoste, şi nu după minuni. Când este dragoste, nu mai lipseşte nici o parte din înţelepciunea celui ce are dragoste; are întreaga virtute, neştirbită şi desăvârşită; după cum dacă lipseşte dragostea, este lipsit de toate bunătăţile. De aceea şi Pavel o laudă şi o înalţă prin cuvânt. Dar, mai bine zis, oricâte ar spune, niciodată nu va atinge vrednicia ei.

2.  Ce poate fi asemenea dragostei, care îi tine pe profeţi şi toată legea şi fără de care nici credinţa, nici cunoştinţa, nici cunoaşterea tainelor, nici chiar mucenicia şi nimic altceva nu va putea mântui pe cel ce le are pe toate acestea! Că spune Pavel: „ Chiar de mi-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” . Iar în altă parte, dând să înţeleagă că dragostea este mai mare decât toate şi culmea bunătăţilor, spunea: „ Fie de vor pieri profeţiile, fie de vor înceta limbile. Fie de se va sfârşi cunoştinţa”  ; „ rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar mal mare decât toate este dragostea” .

Cuvântul acesta al lui Pavel despre dragoste a ridicat o mare problemă, nu-i lucru cumplit că vor pieri profeţiile şi că au să înceteze limbile. Aceste harisme ne-au fost de folos la o vreme; încetarea lor însă nu va putea vătăma cu nimic cuvântul credinţei.

Că iată, acum nu mai sunt profeţii, nici harismele limbilor, şi totuşi cuvântul credinţei cu nimic n-a fost împiedicat. Dar se pune întrebarea: Ce e sfârşitul cunoştinţei? Pavel, după ce a spus: „ Fie de vor pieri profeţiile. Fie de vor înceta limbile” , a adăugat: „ fie de se va sfârşi cunoştinţa” . Dar dacă se va sfârşi cunoştinţa, viata noastră n-are să meargă spre mai bine, ci spre mai rău, căci fără cunoştinţă încetăm de a mai fi oameni. Scriptura spune: „ Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile, că asta înseamnă a fi om” .

Iar dacă a fi om înseamnă a avea temere de Dumnezeu, iar dacă temerea de Dumnezeu vine prin cunoştinţă şi dacă, după cum spune Pavel, cunoştinţa are să se sfârşească, atunci vom înceta de a mai fi oameni; căci odată ce nu va mai fi cunoştinţă, toate rosturile noastre vor pieri; nu vom fi întru nimic mai buni decât animalele, ci cu mult mai rău. Prin cunoştinţă întrecem animalele, căci în celelalte însuşiri trupeşti ne înving cu prisosinţă.

Aşadar, ce înţeles au cuvintele lui Pavel şi despre ce cunoştinţă a vorbit când a spus: „ Cunoştinţa se va sfârşi” ?

Pavel nu vorbeşte aici de cunoştinţa cea desăvârşită, ci de cunoştinţa cea în parte; iar prin sfârşitul acesteia înţelege tocmai înaintarea ei spre o stare mai bună; aşa că, sfârşindu-se cunoştinţa cea în parte, nu mai este în parte, ci desăvârşită, întocmai ca vârsta copilului; vârsta copilăriei se sfârşeşte, dar nu dispare fiinţa ei, ci, dimpotrivă, vârsta, creşte şi ajunge la starea de bărbat desăvârşit.

Tot astfel se petrec lucrurile şi în ceea ce priveşte cunoştinţa. Cunoştinţa aceasta mică, spune Pavel, nu va mai fi mică, odată ce, prin cele ce vor urma, ajunge mare. Acest înţeles îl au cuvintele „se va sfârşi”; iar aceasta ne-a arătat-o mai lămurit în cele spuse puţin mai jos. Deci, ca să nu socoteşti că e vorba de o pieire desăvârşită a cunoştinţei la auzul cuvintelor „se va sfârşi”, ci că e vorba despre o creştere a cunoştinţei şi o propăşire spre o mai bună cunoştinţă, Pavel, după ce a spus: „se va sfârşi”, a adăugat: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte profeţim; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va sfârşi” . Încât cunoştinţa nu mai este în parte, ci desăvârşită. Prin urmare, se sfârşeşte nedesăvârşirea ei, ca să nu mai fie nedesăvârşită, ci desăvârşită. Acest sfârşit al cunoştinţei este o plinire, o propăşire spre o mai mare cunoştinţă.

3. Uită-te te rog la înţelepciunea lui Pavel! N-a spus: „o parte cunoaştem”, ci „în parte cunoaştem”, ca să arate că noi cunoaştem o parte a părţii. Poate doriţi să auziţi şi câtă (parte de) cunoştinţă avem şi câtă rămâne necunoscută şi de cunoaştem mai mult sau mai puţin! Dar ca să afli că tu cunoşti mai puţin decât nu cunoşti, şi nu numai mai putin, ci doar a suta parte sau a mia parte, ascultă cele spuse de Pavel mai departe! Dar, mai bine, înainte de a aduce cuvintele Apostolului, voi spune o pildă în stare să vă înfăţişeze, atât cât e cu putinţă cu o pildă, câtă cunoştinţă ne lipseşte şi câtă avem acum.

–  Cât de mare este dar deosebirea între cunoştinţa viitoare ce ni se va da şi cea de acum?

– Atât de mare cât este deosebirea dintre un bărbat desăvârşit şi un copil de lapte. Atât de sus este cunoştinţa cea viitoare faţă de cea de acum. Şi că acesta-i adevărul şi că atât de mare este aceea faţă de aceasta, să o spună tot Pavel! Spunând: „în parte cunoaştem” şi vrând să arate din câtă parte, şi că avem acum o foarte scurtă cunoştinţă, a adăugat: „Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam; dar când am ajuns bărbat, am sfârşit cu cele al pruncului” . Pavel a comparat cunoştinţa de acum cu starea unui prunc, iar pe cea viitoare, cu starea unui bărbat desăvârşit. Şi n-a spus: „Când eram copil”, căci copil se numeşte şi cel de doisprezece ani, ci: „Când eram prunc”, vrând să ni-l arate prin acest cuvânt pe copilul de sân, pe copilul care se hrăneşte cu lapte, pe copilul care suge. Că Scriptura pe acesta îl numeşte prunc, ascultă psalmul care spune: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” . Vezi că pretutindeni îl numeşte prunc pe cel ce suge?

Apoi, văzând Pavel mai dinainte cu duhul neruşinarea oamenilor de mai târziu, nu s-a mulţumit numai cu această pildă, ci printr-o a doua şi a treia pildă ne-a întărit spusele sale. După cum Moise, când a fost trimis la iudei, a primit de la Dumnezeu dovada a trei semne, pentru ca, dacă nu vor crede în cel dintâi semn, să asculte de glasul celui de al doilea, iar dacă îl vor nesocoti şi pe acesta, să-l primească pe profet ruşinându-se de cel de al treilea semn , tot astfel şi Pavel a dat trei pilde: una, aceea cu pruncul, spunând: „Când eram prunc, ca un prunc gândeam”; a doua, aceea cu oglinda, şi a treia, aceea cu ghicitura. Într-adevăr, după ce a spus: „ Când eram prunc” , a adăugat: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitura”  . Iată că „ prin oglindă”  este a doua pildă a slăbiciunii noastre şi a nedesăvârşirii cunoştinţei noastre. A treia pildă:  „ în ghicitura” .

Copilul vede, aude şi rosteşte multe, dar nimic nu aude limpede, nici nu vede, nici nu rosteşte. Cugetă într-adevăr şi el, dar cugetarea lui nu-i precisă. Tot astfel şi eu: ştiu multe, dar nu cunosc modul lor (de a fi). Că Dumnezeu este pretutindeni ştiu, şi că este în întregime pretutindeni ştiu; dar cum, nu ştiu. Că este fără de început, nenăscut şi veşnic, ştiu; dar cum, nu ştiu. Mintea omenească nu-şi poate închipui cum este cu putinţă să existe o fiinţă care să nu-şi aibă existenta nici de la ea însăşi, nici de la altul. Ştiu că a născut pe Fiul, dar cum, nu ştiu. Ştiu că Duhul Sfânt este din El, dar cum (este) din El, nu cunosc. Mănânc mâncare, dar cum se împarte ea în flegmă, în sânge, în umoare, în fiere, nu ştiu. Nu le ştim pe acestea, pe care le vedem în fiecare zi când stăm la masă, şi iscodim fiinţa lui Dumnezeu?

4. Unde sunt, dar, cei ce spun că au dobândit toată cunoştinţa, când ei de fapt au căzut în prăpastia necunoştinţei? Cei ce spun că au dobândit acum toată cunoştinţa se lipsesc pe ei înşişi de cunoştinţa cea desăvârşită. Eu, care spun că în parte cunosc, chiar dacă spun că se sfârşeşte cunoştinţa aceasta, călătoresc spre o cunoştinţă mai bună şi mai desăvârşită, deoarece cunoştinţa cea în parte se sfârşeşte şi ajunge mai desăvârşită; pe când acela care spune că are o cunoştinţă neştirbită, întreagă şi desăvârşită, şi (despre care) mărturiseşte că se sfârşeşte în viitor, însuşi declară că va fi lipsit de cunoştinţă, deoarece sfârşindu-se aceasta, alta mai bună nu mai este pusă în loc, căci, după ei, aceasta de aici este cunoştinţa cea desăvârşită. Vedeţi dar că aceştia, pretinzând că au aici toată cunoştinţa, nici aici nu o au, iar dincolo se lipsesc pe ei înşişi de întreaga cunoştinţă?

Atât de mare este răul când nu rămâi în hotarele pe care ni le-a rânduit dintru început Dumnezeu! Tot astfel şi Adam, nădăjduind o cinste mai mare, a pierdut-o şi pe aceea pe care o avea. Aşa păţesc şi iubitorii de arginti. Mulţi oameni, adeseori dorind mai mult, le-au pierdut şi pe cele pe care le aveau. Tot astfel şi aceştia, crezând că au aici, pe pământ, toată cunoştinţa, au pierdut şi cunoştinţa cea din parte.

De aceea, vă rog să fugiţi de nebunia lor. Într-adevăr, este cea mai mare nebunie să pretinzi că ştii care este fiinţa lui Dumnezeu. Şi ca să afli că o astfel de pretenţie e cea mai mare nebunie, din profeţi vă voi arăta-o. Profeţii nu numai că par a nu şti ce este fiinţa lui Dumnezeu, dar sunt nedumeriţi şi în ceea ce priveşte înţelepciunea Lui, cât de mare este; şi totuşi, nu-i fiinţa din înţelepciune, ci înţelepciunea din fiinţă. Când, deci, profeţii nu pot înţelege cum trebuie nici înţelepciunea lui Dumnezeu, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care socot că poate fi înţeleasă de ei însăşi fiinţa lui Dumnezeu?!

Să auzim dar ce zice Profetul despre ea! „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine!” . Dar mai bine să iau cuvântul mai de sus. „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine!” .

Ce însemnează cuvintele „ cu frică” ? De multe ne minunăm acum, dar nu cu frică, de pildă de frumuseţea coloanelor, de chipurile tablourilor, de floarea trupurilor; ne minunăm de însăşi măreţia mării, de adâncul ei cel nesfârşit, dar cu frică, atunci când ne uităm la adâncimea ei.

Tot astfel dar şi Profetul, uitându-se la oceanul cel nesfârşit şi nemărginit al înţelepciunii lui Dumnezeu, a ameţit şi, cu frică multă minunându-se, a plecat strigând şi zicând: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale” . Şi iarăşi: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge” , lată recunoştinţă de rob» „ îţi mulţumesc, spune Profetul, pentru aceasta, că am Stăpân pe Care nu-L pot înţelege!” .

Profetul nu spune aceste cuvinte despre fiinţa lui Dumnezeu; pe aceasta a lăsat-o la o parte, ca una ce era recunoscută ca de neînţeles; le spune despre prezenţa pretutindeni a lui Dumnezeu, pentru a arăta că nici acest lucru nu îl ştie, cum este de faţă Dumnezeu pretutindeni. Că despre asta vorbeşte, ascultă cuvintele spuse puţin mai jos! „ De mă voi sui la cer. Tu acolo eşti! De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti!” .

Ai văzut că este de faţă pretutindeni? Dar Profetul n-o ştie; este nedumerit, ameţeşte şi se teme numai când se gândeşte la asta. Nu este oare cea mai mare nebunie să iscodească însăşi fiinţa lui Dumnezeu nişte oameni care stau atât de departe de harul acestui profet? Şi doar Profetul aceasta spusese: „ Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie” . Şi cu toate că a cunoscut cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Lui, totuşi spune despre ea că este nemărginită şi de neînţeles. „ Mare este Domnul, spune el, şi mare este tăria Lui şi înţelepciunii Lui nu-i este nici o margine” , adică este de neînţeles. Ce spui? Înţelepciunea lui Dumnezeu este de neînţeles Profetului, iar fiinţa Lui ne este de înţeles? Nu-i aceasta oare curată nebunie? Măreţia Lui nu are sfârşit, şi tu pui hotare fiinţei Lui?

5. Acestea le spune şi Isaia, filosofând: „ Neamul Lui cine-l va spune?” . N-a spus: „ Cine-l spune” , ci „ cine-l va spune” , cuprinzând în aceste cuvinte şi viitorul. David spusese: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine” ; Isaia însă nu vorbeşte numai despre el, că nu poate spune neamul Lui, ci cuprinde tot neamul omenesc.

Dar să vedem, nu cumva ştie Pavel? Doar el s-a bucurat de un har mai mare!

Dar el este cel ce a spus: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”. Şi n-o spune numai aici, ci şi în altă parte! Şi n-o spune despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre înţelepciunea Lui; vorbeşte şi el de înţelepciunea care se vede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar nu vorbeşte de toată purtarea Sa de grijă, potrivit căreia Se îngrijeşte de îngeri, de arhangheli şi de puterile cele de sus, ci cercetează numai acea parte a purtării Lui de grijă, potrivit căreia poartă grijă de oamenii de pe pământ; dar chiar din aceasta cercetează numai o mică parte.

Pavel nu cercetează toată purtarea de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia răsare soarele, potrivit căreia insuflă sufletele, potrivit căreia plăsmuieşte trupurile, potrivit căreia îi hrăneşte pe oamenii de pe pământ, potrivit căreia ţine lumea, potrivit căreia dă roade in fiecare an. Nu! Pe toate acestea le lasă la o parte şi cercetează numai o mică parte a purtării de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeu i-a scos pe iudei şi a primit la El neamurile. Şi în faţa unei părţi atât de mici a purtării de grijă a lui Dumnezeu, a ameţit ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui ocean fără de margini!

Uitându-se la adâncul nesfârşit, a sărit îndată şi a strigat cu glas mare spunând: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui!” . N-a spus: „ de neînţeles” , ci: „ de necercetate” . Dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu pot fi înţelese! „ Şi de negăsit urma căilor Lui” . Spune-mi, te rog: Nu poţi găsi urma căilor Lui, şi-L poţi înţelege pe El? Dar pentru ce vorbesc de căile Lui? Sunt de neînţeles şi răsplăţile gătite nouă! „ Ochiul nu le-a văzut nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit acelea pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” . Dar nici darul Lui nu se poate spune. „ Mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Lui cel de nespus”  ; şi: „ Pacea Lui care covârşeşte toată mintea” .

Ce spui? Judecăţile Lui sunt de necercetat, urma căilor Lui, de negăsit, pacea Lui covârşeşte toată mintea, darul Lui (e) de nespus, cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El nu s-au suit la inima omului, măreţia Lui nu are sfârşit, înţelepciunea Lui nu are margine, într-un cuvânt, toate sunt de neînţeles, şi numai El este de înţeles? Poate fi o nebunie mai mare ca aceasta?

Apucă-l de mână pe eretic! Nu-l lăsa să plece! Întreabă-l:

– Ce spune Pavel? „În parte cunoaştem” !

– Dar Pavel, răspunde ereticul, nu spune asta despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre planurile lui Dumnezeu .

Dar chiar dacă aici ar fi vorba numai de planurile lui Dumnezeu, şi nu de fiinţa lui Dumnezeu, şi aşa biruinţa noastră va fi lesnicioasă. Dacă planurile Lui sunt de neînţeles, cu atât mai mult Dumnezeu. Dar că aici Pavel nu vorbeşte despre planurile lui Dumnezeu, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă ce spune puţin mai jos! După ce a spus: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” , a adăugat: „Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu” .

– De cine a fost cunoscut? De Dumnezeu sau de planurile lui Dumnezeu?

– Negreşit de Dumnezeu!

– Deci şi pe Acesta în parte Îl cunoaşte! Pavel a spus „ în parte”  nu pentru că el cunoaşte o parte a fiinţei Lui, iar pe alta n-o cunoaşte (căci Dumnezeu e simplu), ci pentru că, pe de o parte, ştie că este Dumnezeu, iar pe de altă parte, nu ştie ce este fiinţa lui Dumnezeu. Că este înţelept, o ştie: dar cât este de înţelept, nu! Că este mare, o ştie; dar cât e de mare sau care este măreţia Lui, nu ştie. Că este de faţă pretutindeni, o ştie; dar cum, nu o ştie. Că poartă de grijă, că ţine totul şi le cârmuieşte (pe toate) cum nu se poate mai bine, o ştie; dar chipul în care face astfel nu-l ştie. De aceea spune: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” .

6. Dar, dacă vrei, să-l lăsăm pe Pavel şi pe profeţi şi să ne urcăm la ceruri. Poate că acolo va şti careva ce este fiinţa lui Dumnezeu. Dar chiar de-am găsi pe cineva care s-o ştie, aceasta nu are nici o legătură cu noi. Mare este deosebirea între îngeri şi oameni. Totuşi, ca să cunoşti pe deplin că nici acolo, în ceruri, nici o putere zidită nu ştie asta, să-i ascultăm pe îngeri.

– Ce vrei să spui? Vorbesc acolo în ceruri îngerii despre fiinţa lui Dumnezeu? Discută ei, îngerii, despre ea?

– Deloc!

– Dar atunci, ce vrei să spui?

– Vreau să spun că Îl slăvesc pe Dumnezeu, I se înalţă neîncetat cântări tainice de biruinţă, cu multă frică. Unii spun: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ; Serafimii spun: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt”  şi-şi întorc ochii, că nu pot suferi pogorământul lui Dumnezeu. Heruvimii spun: „ Binecuvântată este slava Lui unde este locul Lui”  – nu că Dumnezeu este într-un loc, Doamne fereşte!, ci că noi grăim aşa după cum obişnuim noi oamenii să grăim: unde este cineva sau cum este. Dacă totuşi este cu cale să grăim şi acestea despre Dumnezeu! Avem limbă omenească!

Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul! Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă feţele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?

Voiam să duc mai departe cuvântul meu! Dar pentru că n-am coborât acum pentru întâia oară în astfel de lupte cu ereticii, socot că vă este de folos să mă mulţumesc deocamdată cu cele spuse, pentru ca nu cumva mulţimea celor ce-am să spun să nu le scoată din minte prin iureşul lor şi pe cele spuse până acum. De altfel, dacă Dumnezeu va îngădui, voi vorbi mult timp despre acest subiect. De mult doream eu să vă ţin aceste cuvântări, dar am şovăit şi am amânat, pentru că vedeam că mulţi din cei care bolesc de această boală  îmi ascultă cu plăcere cuvântările; nu voiam să sperii vânatul; deocamdată îmi oprisem limba de la astfel de lupte, cu gândul de a porni bătălia atunci când îi voi avea bine în mână.

Şi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am auzit pe ei înşişi rugându-mă cu stăruinţă să încep această luptă, am prins curaj şi m-am pregătit de înfruntare; am luat armele acelea care doboară gândurile omeneşti şi toată mândria care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu. Am luat aceste arme nu ca să-i cobor pe cei potrivnici, ci ca să-i ridic pe cei căzuţi. Aşa este puterea acestor arme! Răneşte pe cei ce se încăpăţânează, dar pe cei care ascultă cu dragă inimă îi îngrijeşte cu multă luare-aminte. Nu face răni, ci vindecă rănile.

7. Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe. Nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea! De aceea şi Pavel ne-a poruncit să ne lipim sufletul cu multă sârguinţă de blândeţe şi de bunătate, spunând: „ Robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie bun cu toţi” . N-a spus: „ numai cu fraţii” , ci: „ cu toţi” . Şi iarăşi: „ Blândeţea voastră să fie cunoscută” ; şi n-a spus: „ fraţilor” , ci: „ tuturor oamenilor” . Căci ce folos este, spune Domnul, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc ?

Dacă însă prietenia cu ei, cu aceşti eretici, te vatămă, dacă te trage să fii părtaş necredinţei lor, fugi de ei, chiar de-ar fi părinţii tăi! Scoate-l, chiar de-ar fi ochiul tău! „ Dacă ochiul tău cel drept, spune Hristos, te sminteşte, scoate-l” . Domnul nu vorbeşte aici despre trup!

– Dar despre ce?

– Dacă ar vorbi despre trup, atunci vina ar trece asupra făcătorului firii. De altfel, n-ar trebui să-ţi scoţi numai un ochi, căci dacă-ţi rămâne cel stâng, te va sminti şi acela. Deci, ca să cunoşti că nu-i vorba de ochi, a dat ca pildă numai ochiul drept, voind să arate că dacă ai un prieten tot atât de scump ca şi ochiul drept, şi pe acesta aruncă-l de lângă tine şi curmă prietenia cu el dacă te sminteşte. Căci ce folos este să ai un ochi spre vătămarea întregului trup?

Deci dar, dacă prieteniile cu aceşti eretici ne vatămă, să fugim de ele, să le părăsim; dar dacă ei nu ne vatămă credinţa, să-i atragem spre noi. Dacă însă nici lor nu le eşti de folos, ba, dimpotrivă, te mai şi vatămă, caută să rămâi întreg tăind prietenia. Fugi de prietenia ereticilor dacă te va vătăma! Fugi numai! Nu te certa cu ei, nu te lupta cu ei! Tot astfel şi Pavel ne sfătuieşte, spunând: „ De este cu putinţă, cât ţine de voi, fiţi in pace cu toţi oamenii” .

Eşti rob al Dumnezeului păcii. Domnul, Cel care a scos duhurile rele din oameni, Care a făcut mii şi mii de binefaceri, când cărturarii şi fariseii L-au numit îndrăcit, n-a slobozit trăsnet, n-a zdrobit pe ocărâtori, n-a ars limba cea atât de neruşinată şi de nerecunoscătoare, deşi putea face toate acestea, ci a îndepărtat învinuirea lor, zicând numai: „ Eu demon nu am, ci cinstesc pe Tatăl Meu” .

Ce a spus când L-a lovit sluga arhiereului? „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Dacă Stăpânul îngerilor Se apără şi dă socoteală robului, nu am nevoie de mai multe cuvinte. Repetă numai cuvintele acestea în minte, cugetă mereu la ele şi zi: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău, dar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Gândeşte-te la Cel ce le-a spus, cui le-a spus, pentru ce le-a spus; şi-ti vor fi cuvintele acestea ca un veşnic cântec dumnezeiesc, în stare să-ţi potolească toată înverşunarea. Gândeşte-te la vrednicia Celui ocărât, la josnicia ocărâtorului, la grozăvia ocării! Ocărâtorul n-a ocărât numai, ci a şi lovit; şi nu numai că a lovit, dar a pălmuit; iar o ocară mai mare ca aceasta nu este! Şi totuşi, Domnul pe toate le-a răbdat ca tu cu prisosinţă să înveţi să fii înţelept.

Aceste lucruri să le gândim nu numai aici, ci să le avem în minte şi când va fi nevoie. Mi-aţi lăudat cuvintele! Arăta-ţi-mi însă cu faptele voastre că mă lăudaţi! Atletul se antrenează în locurile de antrenament, ca să arate în timpul luptelor folosul dobândit de pe urma exerciţiului de acolo. Şi tu dar, când te va cuprinde mânia, arată câştigul ce l-ai dobândit din predica de azi şi spune-ţi necontenit cuvintele acestea: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Aceste cuvinte scrie-ţi-le în minte. De aceea vă aduc necontenit aminte de aceste cuvinte, pentru ca să pătrundă toate cele spuse în sufletul vostru, pentru ca să rămână neştearsă aducerea-aminte şi folosul acestei aduceri-aminte. Nimeni nu-i atât de împietrit, atât de nesocotit, atât de nesimţitor ca să se mai mânie vreodată, când are înscrise aceste cuvinte pe latul inimii lui! Cuvintele acestea, ca un frâu şi ca nişte zăbale, vor putea opri limba noastră când se porneşte să grăiască dincolo de măsură şi de ce se cuvine, vor putea potoli mintea când se trufeşte, vor putea să o facă să se smerească necontenit şi să facă să se sălăşluiască în noi toată pacea, de care să dea Dumnezeu să ne bucurăm pururea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh, slava şi puterea şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l II

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor

1. Haide să începem iarăşi lupta cu necredincioşii anomei! Iar dacă se supără pentru că-i numim necredincioşi, să fugă de necredinţă, şi eu ascund numele. Să părăsească (toate) gândurile cele necredincioase, şi părăsesc şi eu numele cel ocărâtor. Dar dacă ei prin fapte necinstesc credinţa şi nu le este ruşine să se facă singuri de ruşine, pentru ce se supără când îi învinuiesc prin cuvânt de ceea ce ei săvârşesc prin faptă? Mai înainte, când am coborât în stadiul cuvântărilor către anomei, după cum vă aduceţi aminte, şi când tocmai pornisem lupta, am început să vorbesc îndată către iudei, că nu era bine să-i trec cu vederea pe fraţii noştri cei bolnavi. Cuvântările către anomei puteau fi ţinute oricând; dacă atunci n-aş fi luat-o înainte ca să-i smulg de pe rugul iudaic pe aceia dintre fraţii noştri care sufereau de bolile iudaice, mai târziu n-ar fi avut nici un folos îndemnurile mele, deoarece păcatul pricinuit de postul iudaic ţinut de ei ar fi crescut. După luptele mele duse cu aceia, a urmat, iarăşi, venirea aici a multor părinţi duhovniceşti, sosiţi din diferite părţi, şi nici atunci n-a fost vreme potrivită să-mi îndrept cuvântul meu către anomei, căci toţi acei părinţi s-au revărsat ca nişte râuri în marea aceasta duhovnicească. Iar după plecarea lor, ne-au întâmpinat repetate şi necontenite pomeniri de mucenici, şi nu trebuie să nesocotim binecuvântarea luptătorilor acelora.

Spun acestea şi le număr, ca să nu socotiţi că din lene sau din trândăvie am tot amânat luptele cu anomeii. Acum deci, pentru că am terminat lupta cu iudeii, pentru că părinţii au plecat la locurile lor, pentru că ne-am bucurat din destul de binecuvântările mucenicilor, haide dar să pun capăt dorului celui îndelungat de predica mea. Ştiu bine că fiecare din voi, nu mai puţin decât mine, arde de dorinţa de a auzi cuvintele mele despre anomei. Pricina este că din vechime oraşul este iubitor de Hristos şi că aţi primit această moştenire părintească: să nu staţi nepăsători când se falsifică dogmele credinţei. De unde se vede asta? S-au pogorât odinioară unii din Iudeea, pe timpul strămoşilor voştri*, au tulburat dogmele curate ale învăţăturii apostolice şi au poruncit să se taie împrejur şi să păzească Legea lui Moise. Locuitorii de atunci ai oraşului vostru* n-au răbdat în tăcere această noutate; ci au sărit la ei ca nişte câini vrednici care văd lupii năpustindu-se şi vătămând toată turma. Şi nu s-au oprit de a-i alunga şi a-i fugări pretutindeni, până ce n-au făcut ca Apostolii să trimită în toată lumea dogme care să-i împiedice şi pe aceia, şi pe toţi cei de după ei de a mai porni un astfel de atac împotriva credincioşilor.

2. De unde dar să-mi încep cuvântul către anomei? De unde din altă parte decât de la învinuirea ce le-am adus-o că sunt necredincioşi? Căci fac şi răscolesc totul, ca să scoată credinţa din sufletul celor ce îi ascultă. Poate fi oare un păcat de necredinţă mai mare decât acesta? Când Dumnezeu hotărăşte ceva, trebuie primite spusele lui Dumnezeu cu credinţă, nu iscodite cu îndrăzneală.

Numească-mă necredincios oricine vrea dintre anomei! Nu mă supăr. De ce? Pentru că îmi arăt prin fapte numele.

Dar pentru ce spun eu: numească-mă necredincios? Numească-mă şi nebun în Hristos! Mă bucur şi de această numire ca şi de o cunună! Sunt părtaş cu Pavel în această numire. El a spus: „ Noi suntem nebuni pentru Hristos” . Nebunia aceasta este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea. Acelea pe care nu le-a putut descoperi înţelepciunea cea lumească, pe acelea le-a descoperit nebunia cea după Hristos. Ea a alungat întunericul din lume, ea a adus lumina cunoştinţei.

Dar ce este nebunia cea după Hristos?

Când potolim gândurile noastre care se înverşunează când nu trebuie, când facem goală şi pustie mintea noastră de învăţătura cea lumească, pentru ca, atunci când are să primească învăţăturile lui Hristos, să o dăm deşertată şi măturată pentru primirea dumnezeieştilor cuvinte. Iar când hotărăşte Dumnezeu ceva ce nu trebuie iscodit, trebuie primit cu credinţă. Numai un suflet obraznic, un suflet plin de cutezanţă iscodeşte pricinile hotărârilor lui Dumnezeu, cere socoteală, cercetează chipul. Şi adevărul acesta tot din Scripturi voi încerca să-l înfăţişez.

Zaharia era un bărbat minunat şi mare, cinstit cu arhieria, căruia Dumnezeu îi încredinţase apărarea întregului popor. Acest Zaharia intrând în Sfânta Sfintelor, chiar în cele de nepătruns, pe care dintre toţi oamenii numai el avea atunci îngăduinţa să le vadă – şi uită-te că el cântărea cât toată mulţimea şi-I aducea lui Dumnezeu rugăciuni pentru tot poporul, ca să-L facă milostiv pe Stăpân faţă de robi (ai văzut cât de mare-i era îndrăznirea?), fiind ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni -, deci intrând Zaharia în Sfânta Sfintelor, a văzut un înger stând înlăuntru. Şi pentru că vedenia l-a spăimântat pe om, îngerul a zis: „ Nu te teme, Zaharia, pentru că s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte fiu” . Dar ce înlănţuire este în aceste cuvinte? Făcea rugăciuni pentru popor, se ruga pentru păcate, cerea iertare pentru cei ce erau robi ca şi el, şi totuşi îngerul îi spune: „Nu te teme, Zaharia, a fost auzită ruga ta!” ? Şi dovada auzirii rugăciunii lui este că are să i se nască lui un copil, Ioan?

– Da! Pentru că se ruga pentru păcatele poporului, avea să nască un fiu care va striga: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Aşa că, pe bună dreptate i-a spus îngerul: „ A fost auzită rugăciunea ta şi vei naşte fiu” .

Ce a făcut dar Zaharia?

Ceea ce trebuie să căutăm noi să dovedim sunt următoarele: că nu este iertat acela care iscodeşte chipul descoperirilor dumnezeieşti şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la părul lui alb, la trupul lui cel istovit; s-a uitat la stârpiciunea sotiei sale şi n-a crezut cuvintelor îngerului; a căutat să afle chipul şi a spus: „ După ce voi cunoaşte aceasta?” . Zaharia întreabă: „ Cum va fi asta? Iată, eu am îmbătrânit şi am înălbit. Iar femeia mea este stearpă şi trecută în zilele ei; vârsta e trecută, firea nu mai e bună de nimic. Ce rost mai are făgăduinţa? Eu, semănătorul, neputincios; brazda, neroditoare” .

Oare nu pare unora că Zaharia e vrednic de iertare de vreme ce caută înlănţuirea faptelor, de vreme ce pare că grăieşte ceea ce se cuvine? Lui Dumnezeu însă nu I s-a părut vrednic de iertare. Când Dumnezeu hotărăşte, nu trebuie să te mai întrebi, nu trebuie să mai cauţi înlănţuirea faptelor, nu trebuie să mai pui înainte nevoile firii, nici altceva din unele ca acestea. Puterea hotărârii lui Dumnezeu e mai presus de toate acestea, căci ea nu e stânjenită de nici o piedică.

Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, şi tu îţi găseşti scăpare în vârstă, pui înainte bătrâneţea? Este oare mai tare bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Este oare mai puternică firea decât Ziditorul firii? Nu ştii că tari sunt faptele cuvintelor Lui? Cuvântul Lui a întemeiat Cerul, Cuvântul Lui a adus la fiinţă zidirea. Cuvântul Lui i-a făcut pe îngeri, şi tu pui la îndoială naşterea fiului tău?

Pentru aceasta s-a supărat îngerul şi n-a fost iertat (Zaharia), chiar dacă era preot; ba, dimpotrivă, tocmai pentru că era preot a fost pedepsit mai mult. Cel ce are o cinste mai mare decât ceilalţi trebuie să-i întreacă şi în credinţă pe ceilalţi.

– În ce chip a fost pedepsit?

–  „ Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi” . „ Limba ta, îi spune îngerul, limba care a slujit necredinţei cuvintelor, ea va primi pedeapsa pentru necredinţă” , „Iată, vei fi mut şi nu vei vorbi până ce vor fi acestea” . Gândeşte-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! „ N-ai crezut în ce ţi-am spus, îi spune îngerul. Acum primeşte pedeapsa! Când îţi voi da dovada prin fapte, atunci voi pune capăt şi mâniei. Când vei cunoaşte că pe bună dreptate ai fost pedepsit, atunci te voi scăpa de pedeapsă” .

Să audă anomeii cum Se supără Dumnezeu când este iscodit! Dacă Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut că are să i se nască un fiu muritor, spune-mi, te rog, cum vei scăpa de pedeapsă tu, care iscodeşti naşterea cea tainică, naşterea de Sus? Zaharia nu şi-a spus părerea sa! Nu, el a vrut să ştie, şi n-a dobândit iertare. Dar tu, care susţii cu tărie că le ştii pe cele nevăzute şi neînţelese de toţi, tu, ce cuvânt de apărare vei avea? Ce pedeapsă n-ai să atragi asupra ta?

3. Dar cuvintele despre naşterea de Sus să aştepte timpurile cuvenite! Deocamdată să ne întoarcem la subiectul nostru, pe care l-am întrerupt mai sus. Să încercăm să smulgem rădăcina pustiitoare, mama tuturor relelor, din care au odrăslit învăţăturile acestea greşite ale anomeilor.

Care este rădăcina tuturor relelor?

Mă credeţi? Frică mă cuprinde când am de gând să vorbesc despre ea! Preget să rostesc cu limba cele ce cugetă aceia necontenit cu mintea.

Care este dar rădăcina relelor?

A cutezat omul să spună: Cunosc pe Dumnezeu aşa cum Însuşi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine Însuşi. Cuvintele acestea mai au oare nevoie să fie combătute? Mai au ele nevoie de dovadă? Nu-i de-ajuns oare simpla rostire a acestor cuvinte, ca să arate toată păgânătatea lor? Sunt o curată nebunie, sunt o nesocotinţă de neiertat, sunt un chip mai nou de păgânătate. Nimeni n-a cutezat până acum niciodată aşa ceva, nici să o gândească, nici să o rostească cu limba.

Gândeşte-te, ticălosule şi nenorocitule, cine eşti şi pe Cine iscodeşti! Când tu eşti om, iscodeşti pe Dumnezeu? Numai aceste două nume, om şi Dumnezeu, sunt îndestulătoare ca să-ţi arate grozăvia nebuniei tale!

Omul? Pământ şi cenuşă, carne şi sânge, iarbă şi floare de iarbă, umbră şi fum şi deşertăciune, şi ceva mai slab şi mai de jos decât acestea, dacă e cu putinţă. Să nu socotiţi că aduc învinuiri firii prin cuvintele acestea! Nici nu spun eu aceste cuvinte, ci profeţii le-au cugetat! Nu pentru ca să necinstească neamul omenesc, ci pentru ca să smerească îngâmfarea proştilor. Nu pentru ca să dispreţuiască firea noastră, ci ca să umilească mândria nebunilor. Dacă totuşi s-au ivit unii care au întrecut mândria diavolului, cu toate că profeţii au spus atâtea şi atâtea, spune-mi, te rog, unde n-ar fi sărit din mândrie dacă nici un profet n-ar fi grăit aşa? Dacă au plasturele pus pe rană, şi încă se mai cred, cât de mare nu le-ar fi crescut semeţia şi trufia dacă profeţii n-ar fi spus atâtea şi atâtea despre firea omenească?

Ascultă ce spune dreptul patriarh despre el! „ Eu sunt pământ şi cenuşă” . Vorbea cu Dumnezeu, şi îndrăznirea nu l-a îngâmfat. Tocmai îndrăznirea, tocmai ea, l-a făcut să se smerească. Anomeii însă, cu toate că nu sunt vrednici nici de umbra lui Avraam, se socot mai mari chiar decât îngerii! Iar aceasta este dovada celei mai mari nebunii.

Spune-mi, te rog, iscodeşti pe Dumnezeu, pe Cel fără de început, pe Cel neschimbat, pe Cel netrupesc, pe Cel nestricăcios, pe Cel ce este pretutindeni, pe Cel ce depăşeşte toate şi este mai presus de toată zidirea? Ascultă ce filosofează profeţii despre El şi teme-te! „ Cel ce caută spre pământ şi-l face de se cutremură” . S-a uitat numai la pământ, şi a cutremurat pământul cel atât de mare şi atât de întins! „ Cel ce Se atinge de munţi, şi ei fumegă” . „ Cel ce clatină pe cel de sub cer din temelii, şi stâlpii lui se vor clătina” . „ Cel ce ameninţă marea şi o usucă” . „ Cel ce zice adâncului: Vei fi pustiit” . „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi; munţii au săltat ca berbecii şi dealurile, ca mieii oilor” .

Toată zidirea se clatină, se teme, tremură, şi numai ei, anomeii, nesocotesc şi dispreţuiesc mântuirea lor. Că n-aş vrea să spun că dispreţuiesc pe Stăpânul tuturor!

În predica de mai înainte am căutat să-i înţelepţesc dându-le ca pildă pe îngeri, pe arhangheli, pe heruvimi, pe serafimi. Acum caut să le dau ca pildă firea cea lipsită de simţire. Dar nici de aceasta nu se ruşinează.

Nu vezi cerul acesta cum e de frumos, cum e de mare, cum se încununează cu fel de fel de mănunchiuri de stele? De câtă vreme este el? Este de mai mult de cinci mii de ani, dar mulţimea anilor n-a adus peste el bătrâneţe! Ci, după cum un trup tânăr şi plin de viată este înfloritor şi în putere în floarea vârstei, tot astfel şi cerul şi-a păstrat frumuseţea pe care a căpătat-o de la început şi n-a ajuns deloc mai neputincios cu vremea. A făcut cerul acesta frumos, mare, strălucitor, înstelat, dăinuitor, care este de atâta vreme, cu atâta uşurinţă, aşa cum ar face cineva o colibă, jucându-se, Dumnezeul Acesta, pe Care tu Îl iscodeşti, pa Care-L supui îngrădirii gândurilor tale! Arătând lucrul acesta Isaia zicea: „Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ” .

Vrei să vezi şi pământul? Dar şi pe acesta l-a făcut ca pe o nimica. Despre cer Isaia spune: „ Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ”, iar despre pământ spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi a făcut pământul ca pe o nimica” . Vezi că a numit o „ nimica”  pământul cel atât de mare şi atât de întins?

4. Gândeşte-te acum cât de mare este mulţimea munţilor, cât de multe sunt neamurile oamenilor, cât de mare este felurimea şi mulţimea plantelor, cât de multe oraşe sunt, cât de mare este mulţimea caselor, şi cât de mare este mulţimea tuturor felurilor de animale cu patru picioare, de fiare şi de târâtoare, pe care pământul le poartă pe spatele lui! Cu toate acestea. Dumnezeu a făcut aşa de uşor pământul acesta atât de mare şi atât de întins, încât chiar Profetul, neputând găsi o pildă pentru această uşurinţă, a spus că l-a făcut „ ca pe o nimica” .

Dar pentru că profeţilor nu le era îndestulătoare măreţia şi frumuseţea celor văzute ca să înfăţişeze puterea Făcătorului, ci în mare măsură rămâneau departe de măreţia şi tăria Celui ce le-a făcut pe acestea, au găsit un alt chip prin care, după puterea lor, au putut să ne arate ceva mai mult din puterea lui Dumnezeu. Care-i acesta? N-au pus înainte numai măreţia făpturilor, ci au vorbit şi de chipul facerii lor, pentru ca şi din una şi din alta, şi din măreţia făpturilor şi din uşurinţa facerii lor, să ne putem face, după puterea noastră, o idee clară despre puterea lui Dumnezeu.

Nu cerceta dar numai măreţia făpturilor, ci şi uşurinţa cu care Făcătorul le-a făcut! Profetul n-a arătat asta numai cu privire la pământ, ci şi cu privire la însăşi firea oamenilor.

Uneori spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca pe nişte lăcuste” , alteori spune: „ Ca o picătură dintr-o găleată toate neamurile înaintea Lui” .

Să nu treci cu uşurinţă peste aceste cuvinte, ci desfă bine spusele şi le cercetează. Treci pe dinaintea minţii tale toate neamurile: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, pe toţi locuitorii Mării Negre, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Grecie, pe cei din insule, pe cei din Italia, pe cei de dincolo de pământul locuit de noi, pe cei din Insulele Britanice, pe sarmaţi, pe indieni, pe cei ce locuiesc pământul perşilor şi toate celelalte neamuri şi seminţii, pe care nici din nume nu le cunoaştem. Şi toate aceste neamuri sunt înaintea lui Dumnezeu, zice Profetul, „ ca o picătură” . Spune-mi, rogu-te, a câta parte din picătura aceasta eşti că iscodeşti pe Dumnezeu, în faţa Căruia toate neamurile sunt „ ca o picătură dintr-o găleată” ?

Dar pentru ce trebuie să vorbesc de cer, de pământ, de mare şi de firea oamenilor? Să ne suim prin cuvânt mai presus de cer, să ne ducem la îngeri. Ştiţi negreşit că un singur înger trage în cumpănă cât zidirea aceasta văzută, dar, mai bine spus, este chiar mai de preţ. Dacă întreaga lume nu este vrednică de un om drept, după cum o arată Pavel când zice: „ …de care nu este vrednică lumea aceasta”  , cu atât mai mult nu va fi nicicând vrednică de un înger! Cu mult mai mari sunt îngerii decât drepţii! Şi totuşi, sunt sus zeci de mii de zeci de mii de îngeri şi sunt mii de mii de Arhangheli şi Tronuri, Domnii, Începătorii, Stăpânii, popoare nenumărate de puteri netrupeşti şi seminţii de nepovestit! Pe toate aceste puteri le-a făcut Dumnezeu cu atât de mare uşurinţă, cu cât nici un cuvânt nu o poate înfăţişa.

A fost de-ajuns pentru Dumnezeu numai să voiască. Şi după cum nouă voinţa nu ne pricinuieşte nici o oboseală, tot astfel nici lui Dumnezeu, crearea a atâtea şi atâtea puteri. Vrând să arate aceasta, Profetul spune: „ Toate câte a voit a făcut în cer şi pe pământ”  . Vezi că I-a fost îndestulătoare numai voinţa, nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru zidirea puterilor celor de sus?

Spune-mi, nu te plângi pe sineţi când auzi acestea, nu te ascunzi sub pământ când te înalţi la atâta cutezanţă, încât pe Cel ce trebuie să-L slăveşti şi să I te închini, pe Acesta ai ambiţia să-L cercetezi şi să-L iscodeşti ca pe unul din lucrurile cele fără de niciun preţ? De aceea şi Pavel, cel plin de multă înţelepciune, văzând înălţimea fără de asemănare a lui Dumnezeu şi nimicnicia firii omeneşti şi supărându-se pe cei ce iscodesc planurile lui Dumnezeu, mâniindu-se, cu multă asprime le zicea: „ Dar, o, omule, tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Cine eşti? Gândeşte-te mai întâi la firea ta! Nu se poate găsi nici un nume în stare să-ţi înfăţişeze nimicnicia.

5. Îmi vei răspunde poate că eşti om, cinstit cu libertate! Ai fost însă cinstit cu libertate nu spre a sta împotriva lui Dumnezeu, ci ca să te foloseşti de această cinste spre ascultarea Celui ce te-a cinstit. Te-a cinstit Dumnezeu nu ca să-L ocărăşti, ci ca să-L slăveşti. Iar cel ce iscodeşte fiinţa lui Dumnezeu, acela Îl ocărăşte. Dacă a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a-L slăvi, atunci a cerceta şi a iscodi nu numai hotărârile Lui, ci chiar pe Cel ce dă aceste hotărâri, înseamnă a-L necinsti.

Iar că a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile Lui înseamnă a-L slăvi, ascultă ce spune Pavel despre Avraam, despre ascultarea lui şi despre credinţa lui în toate: „ Nu s-a uitat la trupul lui amorţit şi la amorţirea pântecelui Sarrei; dar de făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa” . Firea şi vârsta îl duceau la deznădejde, spune Pavel, dar credinţa îi dădea bune nădejdi. „ Ci s-a întărit cu credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, Fiind încredinţat că Dumnezeu are putere să şi facă ceea ce a făgăduit”  .

Vezi că cel ce este încredinţat de cele ce a hotărât Dumnezeu dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă dă slavă lui Dumnezeu cel ce crede în El, cel ce nu crede în El întoarce necinstirea lui Dumnezeu asupra capului său: „ Cine eşti tu, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Apoi, voind să arate cât de mare este deosebirea dintre om şi Dumnezeu, a arătat-o, dar nu pe cât trebuia; dar din pilda dată îţi poţi face o idee cu mult mai clară despre deosebire. Ce spune Pavel?: „ Va zice oare făptura Celui ce a făcut-o: Pentru ce m-ai făcut aşa? Au nu are putere olarul peste lut, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”  .

–  Ce spui? Aşa sunt dator să mă supun lui Dumnezeu cum se supune lutul olarului?

–  „ Da, răspunde Pavel. Atât de mare e deosebirea dintre om şi Dumnezeu cât este între lut şi olar” .

Dar, mai bine spus, nu numai atâta este deosebirea, ci cu mult mai mult. Într-adevăr, şi lutul şi olarul au aceeaşi fiinţă, după cum se spune şi în Iov: „ Las pe cei ce locuiesc în case de lut, din care şi noi suntem”  . Iar dacă omul pare mai bun şi mai frumos decât lutul, deosebirea dintre om şi lut n-a făcut-o schimbarea firii, ci înţelepciunea Meşterului, pentru că nu te deosebeşti întru nimic de lut. Dacă nu crezi, să te încredinţeze sicriele şi mormintele! Du-te la mormintele străbunilor tăi, şi vei cunoaşte că aşa este. Prin urmare, nu este nici o deosebire între lut şi olar. Dar între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa oamenilor este o atât de mare deosebire, încât nici cuvântul n-o poate înfăţişa, nici mintea n-o poate cuprinde. După cum lutul se lasă în mâinile olarului, acolo unde îl trag şi îl duc acelea, tot aşa şi tu, fii fără de glas, ca şi lutul, când Dumnezeu vrea să facă ceva cu tine. Pavel a spus acestea nu ca să ne ia stăpânia noastră – Doamne fereşte! -, nici ca să ne vatăme libera noastră voinţă, ci ca să astâmpere desăvârşit cutezanţa noastră.

Iar dacă vrei, să vedem şi asta. Ce voiau oare aceia să afle şi i-a astâmpărat Pavel cu atâta asprime? Iscodeau oare fiinţa lui Dumnezeu? Deloc! nimeni, niciodată, n-a îndrăznit acest lucru! Cu mult mai puţin! Cercetau planurile lui Dumnezeu. De pildă: pentru ce cutare este pedepsit, şi pentru ce cutare este miluit; pentru ce unul scapă de pedeapsă, iar altul se chinuieşte; pentru ce unul capătă iertare, iar altul nu capătă. Pe acestea şi altele ca acestea le cercetau. De unde se vede asta? Din cuvintele spuse mai sus de Pavel. După ce a zis: „ Deci, dar, pe cine voieşte miluieşte, şi pe cine voieşte împietreşte! Îmi vei spune dar: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” , a adăugat: „Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” .

Deci Pavel a închis gura acelora care cercetau planurile lui Dumnezeu. Atunci, acelora nici atât nu le-a îngăduit Pavel, iar tu nu te socoteşti oare vrednic de mii şi mii de trăsnete când iscodeşti fiinţa lui Dumnezeu, Care plănuieşte totul? Cum să nu fie acestea culmea nebuniei? Ascultă pe proorocul care spune, dar, mai bine, pe Dumnezeu, Care grăieşte prin el! „Dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă Eu sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” . Cel ce se teme de Dumnezeu nu cercetează, ci se închină, nu iscodeşte, ci laudă şi slăveşte.

Să te înveţe pe tine acestea şi puterile cele de sus, şi fericitul Pavel. Că Pavel nu-i mustră pe alţii pentru astfel de lucruri, iar el şi le îngăduie! Ascultă ce le spune filipenilor pentru a arăta că are o cunoştinţă parţială – aşa precum le spunea şi corintenilor, când a scris că: „ în parte cunoaştem”  – şi că nicidecum nu cunoaşte totul; acum spune: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” . Cum vrei cuvinte mai limpezi decât acestea? A strigat mai strălucit decât o trâmbiţa, învăţând întreaga lume să iubească şi să se mulţumească numai cu măsura cunoştinţei ce i s-a dat, şi să nu socotească vreodată că poate cuprinde totul.

– Spune-mi, Pavele, ce zici? Ai pe Hristos vorbind întru tine , şi spui că „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” ?

– Dar tocmai pentru aceasta am spus că am pe Hristos întru mine, răspunde Pavel. El m-a învăţat acestea.

Prin urmare şi anomeii, dacă n-ar fi cu totul lipsiţi de ajutorul Duhului Sfânt şi dacă n-ar fi îndepărtat din sufletul lor toată lucrarea Duhului, n-ar fi socotit că înţeleg totul, odată ce Pavel a spus: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” .

6. – Dar de unde se vede, mă întreabă un anomeu, că Pavel spune acestea despre credinţă, despre cunoştinţă şi despre dogme, şi nu despre viată şi purtare, ca şi cum ar fi zis: „ Mă socotesc nedesăvârşit în viaţă şi în purtare” ?

– Mai cu seamă aceasta a făcut-o cunoscut când a spus: „ Lupta cea bună m-am luptat călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”  . Un om care avea să ia cununa, un om care a săvârşit drumul n-ar fi spus: „ Nu mă socotesc că am înţeles” . De altfel, nici unui om nu-i sunt necunoscute cele pe care trebuie să le facă şi cele pe care nu trebuie să le facă; pe aceasta le cunosc şi le ştiu şi barbarii, şi perşii, şi tot neamul oamenilor.

Dar ca să fac mai lămurit ceea ce spun, să dau tot şirul spuselor lui Pavel. După ce a spus: „ Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi”  şi după ce a vorbit multe despre cei ce introduc învăţături iudaice, a adăugat, spunând: „ Dar cele ce îmi erau câştig, pe acestea le-am socotit pagubă pentru Hristos; dar le voi şi socoti pe toate pagubă, …ca să mă aflu nu având dreptatea cea de la Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” . Apoi arată despre ce fel de credinţă vorbeşte: „ Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu părtaş la patimile Lui”  .

– Ce înseamnă „ puterea învierii Lui” ?

– A fost arătat, spune Pavel, un chip nou de înviere. Şi înainte de El au înviat adeseori mulţi morţi; dar aşa ca Hristos, nici unul. Toţi ceilalţi morţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ; au scăpat pentru o vreme de tirania morţii, dar au fost duşi iarăşi sub stăpânirea ei. Trupul Domnului însă, după ce a înviat, nu s-a mai întors în pământ, ci s-a înălţat la ceruri, a surpat toată tirania duşmanului, împreună cu El a înviat toată lumea, iar acum stă pe tronul cel împărătesc.

Pavel s-a gândit la toate acestea; şi voind să arate că atâtea şi atâtea minuni nici un gând nu va fi în stare să le înfăţişeze, ci numai credinţa poate să le înveţe şi să le facă lămurite, a spus: „ …ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” . Dacă o înviere obişnuită gândul nu o poate înfăţişa – căci este mai mare decât firea omenească şi este mai presus de înlănţuirea lucrurilor -, ce gând va putea înfăţişa învierea lui Hristos, atât de mult deosebită de celelalte învieri? Nici unul! Ci avem nevoie numai de credinţă, care ne va convinge că un trup muritor a înviat şi a ajuns într-o viaţă nemuritoare, care nu are nici un sfârşit. Acest lucru arătându-l Pavel în altă parte, spunea: „ Hristos înviind, nu mai moare; moartea nu-L mai stăpâneşte”  . Prin urmare, aici avem o îndoită minune: una că a înviat, o a doua că a înviat aşa. De aceea spunea: „ ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” .

Dacă nu se poate înţelege cu mintea învierea Lui, cu atât mai mult naşterea cea de sus. După ce Pavel a vorbit de acestea, a vorbit şi de cruce şi de patimi, şi le-a încredinţat şi pe acestea puterii credinţei. Apoi, după ce a spus toate acestea, mergând mai departe, a zis: „ Fraţilor, eu nu mă socotesc că am înţeles” . N-a spus: „ Nu mă socotesc că ştiu” , ci: „ că am înţeles” ; a mărturisit deci despre el însuşi că nici nu este în desăvârşită necunoştintă, nici în desăvârşită cunoştinţă. Prin faptul că a spus „ nu socot că am înţeles” , ne arată că este deocamdată pe cale, că merge şi înaintează, dar că, negreşit, n-a ajuns la sfârşitul cunoştinţei. Asta îi îndeamnă şi pe alţii, grăind aşa: „ Câţi dar suntem desăvârşiţi, acestea să gândim; şi dacă gândiţi ceva altfel, aceea vă va descoperi-o Dumnezeu” .

Vezi dar că nu e vorba de viaţă şi de purtare, ci de dogme şi de credinţă? Purtarea şi viaţa nu au nevoie de descoperire; dogmele şi cunoştinţele, da. Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, zicea: „ Iar dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” , n-a spus doar: „ nimic n-a cunoscut” , ci: „ n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” . Are cunoştinţă, dar nu are o cunoştinţă deplină şi desăvârşită.

7. Şi ca să afli că acesta-i adevărul, să nu mai vorbim de cele de sus, ci, dacă vrei, să aducem cuvântul jos, la zidirea cea văzută. Nu vezi cerul acesta? Ştim că are chipul unei bolţi; iar această cunoştinţă n-o avem de pe urma gândirii noastre, ci am aflat-o din dumnezeiasca Scriptură. Că el cuprinde tot pământul, şi asta o ştim, dar am auzit-o tot din Scriptură. Dar care este fiinţa cerului, nu ştim. Iar dacă cineva s-ar încăpăţâna şi ar susţine că ştie, acela să-mi spună ce este fiinţa cerului! Este oare cristal întărit? Este oare nor îndesat? Este oare aer mai gros? Dar nimeni n-o poate spune lămurit. Spuneţi-mi, vă rog, acum mai aveţi nevoie de dovadă ca să înţelegeţi nebunia acelora care spun că Îl cunosc pe Dumnezeu? Nu poţi, omule, spune care este firea cerului, pe care-l vezi în fiecare zi, şi-mi declari că ştii cum nu se poate mai bine fiinţa nevăzutului Dumnezeu? Cine este oare atât de nesimţitor încât să nu osândească nebunia cumplită a celor ce grăiesc acestea?

De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor.

Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă.

Aşa a făcut şi Pavel! El se amestecă cu cei bolnavi şi zice: „ M-am făcut pentru iudei ca un iudeu, iar pentru cei fără de lege, ca unul fără de lege” ; dar pe ucenicii mai slabi în credinţă îi îndepărtează de astfel de oameni, sfătuindu-i şi învăţându-i aşa: „ Vorbele rele strică obiceiurile bune”  ; şi iarăşi: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul”  .

Doctorul este adeseori de folos şi bolnavului, şi lui, de se duce la bolnav. Cel nepriceput însă, de se amestecă cu bolnavii, se vatămă şi pe el, şi pe bolnav. Bolnavului nu-i poate fi de nici un folos, iar el se vatămă din pricina bolii celuilalt. Şi ceea ce păţesc cei ce se uită la cei bolnavi de ochi, că se molipsesc şi ei de boala acelora, tot aşa păţesc şi cei ce se amestecă cu hulitorii aceştia: dacă sunt mai slabi în credinţă, iau mare parte din necredinţa lor.

Aşadar, ca să nu ne vătămăm cumplit, să fugim de tovărăşia lor şi să-L rugăm numai pe Dumnezeu cel iubitor de oameni, „ Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” , să-i scape pe ei de rătăcire şi de cursa diavolului, să-i aducă din nou la lumina cunoştinţei, la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Făcătorul de viaţă şi Prea Sfântul Duh, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l III

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles;
şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici
chiar Serafimii

1. Plugarii harnici, când văd că un copac neroditor şi sălbatic aduce pagubă muncii lor, căci din pricina tăriei rădăcinii şi din pricina desimii umbrei dăunează pomilor şi legumelor, taie cu toată râvna copacul. De multe ori şi vântul, suflând din vreo parte, le ajută la tăiere; izbeşte coroana copacului, îl clatină cu furie, îl frânge, îl aruncă la pământ, şi le uşurează cea mai mare parte din muncă. Aşadar, pentru că şi noi avem de tăiat un copac sălbatic şi neroditor, erezia anomeilor, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului, ca să smulgă erezia din rădăcină, izbindu-o mai puternic decât vântul, şi să ne uşureze cea mai mare parte din muncă.

Un pământ înţelenit, care n-a fost lucrat de mâini de plugar, scoate adesea din sânurile lui ierburi netrebnice, mulţime de spini, copaci sălbatici. Ca acest pământ este sufletul pustiit al anomeilor; pentru că n-a fost lucrat de cuvintele Scripturilor, a scos din el şi de la sine această erezie sălbatică şi neîmblânzită. Pe acest copac nu l-a sădit Pavel, nu l-a udat Apollo, nu l-a crescut Dumnezeu , ci l-a sădit o iscodire nelalocul ei de gânduri, l-a udat o mândrie fără margini şi l-a crescut o dragoste mare de slavă. De aceea avem nevoie de flacăra Duhului, ca să şi ardă această rădăcină rea, nu numai să o smulgă. Să-L chemăm dar pe El, pe Dumnezeu Cel hulit de eretici, dar lăudat de noi, şi să-L rugăm să dea limbii mele mai mare tărie de luptă şi să-mi lumineze mintea ca să explic mai lămurit cele ce am de spus. Toată munca mea este pentru Dumnezeu şi pentru slava Lui, dar, mai bine spus, pentru  mântuirea mea.

Nimeni, necinstind pe Dumnezeu, nu poate să-L vatăme; dar nici lăudându-L nu-L face mai strălucit. Nu!

Dumnezeu rămâne veşnic în slava Lui; nici nu creşte din pricina laudelor, nici nu se micşorează din pricina hulelor. Oamenii care Îl preaslăvesc după vrednicie, dar, mai bine spus, după vrednicie nu-L poate nimeni preaslăvi, ci fiecare după puterea lui, culeg folosul preaslăvirii lor; dar cei ce-L hulesc şi-L dispreţuiesc îşi vatămă mântuirea lor.

Cuvintele acestea:  „Cel ce aruncă piatră în sus, peste capul lui o aruncă” , le-a spus cineva despre cei care hulesc. După cum cel ce aruncă o piatră în sus nu poate străpunge trupul cerului, nici să ajungă la înălţimea aceea, ci-şi răneşte capul lui, căci piatra se întoarce la cel ce a aruncat-o, tot astfel şi cel ce huleşte fiinţa cea fericită a lui Dumnezeu, pe Ea nu o vatămă cu nimic, pentru că este prea înaltă şi prea mare ca să poată fi vătămată, dar îşi înfige sabia în sufletul lui, pentru că se poartă cu nerecunoştinţa faţă de Binefăcătorul său.

Să chemăm dar în ajutorul nostru pe Dumnezeul Cel nespus, Cel neînţeles, Cel nevăzut, Cel mai presus de cuget, pe Cel ce biruie puterea limbii omeneşti; pe Cel ce depăşeşte înţelegerea minţii muritorilor, pe Cel a Cărui urmă este de negăsit de îngeri, pe Cel nevăzut de Serafimi, pe Cel neînţeles de Heruvimi, pe Cel nevăzut de Începătorii, Stăpânii, Puteri şi, într-un cuvânt, de toată zidirea, dar cunoscut numai de Fiul şi de Sfântul Duh.

Ştiu că au să mă învinuiască de mândrie că am spus că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus. Dar eu tocmai de aceea îi învinuiesc de nebunie şi de mândrie nemăsurată. Nu-i mândrie să spui că Făcătorul este mai presus de putinţa de înţelegere a tuturor făpturilor, ci să spui că Cel neînţeles de puterile cele de sus poate fi descris şi cuprins de slăbiciunea gândurilor celor ce se târăsc pe jos, atât de deosebiţi de puterile cele de sus. Eu, dacă n-am să dovedesc ce-am făgăduit, merit să mi se spună îngâmfat; dar voi, anomeilor, dacă veţi mai susţine şi veţi mai pretinde că-L cunoaşteţi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este neînţeles chiar de puterile cele de sus, nu meritaţi oare să fiţi aruncaţi în râpe şi în prăpăstii, căci vă grozăviţi că ştiţi cu de-amănuntul acelea ce nu sunt văzute de toate puterile cele de sus?

2. Haide, dar, să începem dovedirea, prefăcând iarăşi cuvântul în rugăciune. Adeseori chiar şirul rugăciunii poate să ne facă dovada celor urmărite de noi. Să chemăm în ajutor „ pe Împăratul împăraţilor, pe Domnul domnilor, pe singurul Care are nemurire şi locuieşte în lumina cea neapropiată, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici poate Să-L vadă. Căruia cinste şi putere în vecii vecilor. Amin” . Cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Pavel. Uită-te la evlavia sufletului lui şi la dorul lui cel mare. Când a pomenit de Dumnezeu, n-a putut să-şi continue şirul învăţăturii până ce nu I-a dat datoria cuvenită, terminând cuvântul cu doxologie. Dacă „ pomenirea dreptului (e) cu laude” , cu atât mai mult pomenirea lui Dumnezeu trebuie făcută spre laudă. Acest lucru îl face şi în începuturile epistolelor sale.

Adeseori, când Pavel îşi începe epistola, dacă pomeneşte pe Dumnezeu, nu trece mai departe la învăţătură până ce nu-I dă lui Dumnezeu doxologia cuvenită. Ascultă ce zice scriind galatenilor: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sineşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul acesta rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl Căruia slava în vecii vecilor. Amin” . Iar în altă parte: „ Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului înţelept Dumnezeu, cinste şi slavă în veci. Amin” .

– Dar oare numai faţă de Tatăl face asta, faţă de Fiul nu?

– Ascultă că şi faţă de Fiul a făcut la fel. După ce a spus: „ Doream să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup”  , a adăugat: „ ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi darea legii şi slujbele şi făgăduinţele, din care Hristos după trup. Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”  . Deci, după cum Tatălui, tot aşa şi Fiului îi dă mai întâi doxologia şi apoi îşi continuă cuvântul. Căci a auzit pe Hristos spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”  .

Şi ca să cunoaşteţi că rugăciunea aceasta ne dă şi dovada de care avem nevoie, haide să o punem înaintea voastră.

„ Împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul domnilor, singurul Care are nemurirea şi locuieşte în lumină neapropiată”  .

Aici opreşte-te şi întreabă-l pe eretic: Ce înseamnă „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” ? Uită-te la precizia cuvintelor lui Pavel! N-a spus: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” , ca să cunoşti că dacă neapropiată este casa, cu mult mai mult Dumnezeu, Care locuieşte în ea. A grăit aşa nu ca să crezi că Dumnezeu locuieşte într-o casă sau într-un loc, ci ca să cunoşti, cu adevărat, că este de neînţeles fiinţa lui Dumnezeu. Dar nici n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina cea neînţeleasă” , ci: „ neapropiată” , ceea ce este mai mult decât cuvântul „ neînţeles” . „ De neînţeles” se, zice atunci când ceea ce se caută şi ceea ce se cercetează nu este înţeles de cei care cercetează, „ neapropiat”  se zice de ceva care dintru început nu suferă să fie cercetat şi nici nu te poţi apropia de el. De pildă, se zice că oceanul este „ de neînţeles” , pentru că dacă se coboară în el înotătorii nu pot să-i dea de fund, deşi se coboară la mare adâncime; „ neapropiat”  însă se zice despre acel lucru care dintru început nici nu poate fi cercetat, nici căutat.

3. Ce vei spune faţă de acestea?

– Este de neînţeles oamenilor, mi se răspunde, dar nu îngerilor, nici puterilor celor de sus!

– Spune-mi, te rog, eşti înger şi petreci în ceata puterilor Celor netrupeşti? nu eşti oare om, de aceeaşi fiinţă ca şi mine, sau ai uitat şi ce fire ai?

Să presupunem că Dumnezeu este neapropiat numai oamenilor, deşi asta nu s-a adăugat, nici Pavel n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina aceea de care oamenii nu se pot apropia, dar de care se pot apropia îngerii” . Dar, dacă vrei, să îngădui şi această presupunere! Dar tu nu eşti om? Ce folos ai tu dacă îngerii se pot apropia? Ce legătură are asta cu tine, care iscodeşti, pretinzi şi spui că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă de firea omenească?

Dar, ca să afli că nu numai oamenii, ci şi puterile cele de sus nu se pot apropia de fiinţa lui Dumnezeu, ascultă ce spune Isaia, iar când spun Isaia, spun hotărârea Duhului. Căci orice profet grăieşte prin lucrarea Duhului. „ Şi a fost în anul când a murit regele Ozia, L-am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat şi Serafimi stăteau împrejurul Lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele lor, cu două picioarele şi cu două zburau”  .

Spune-mi, pentru care pricină îşi acoperă feţele şi pun înainte aripile? Pentru care altă pricină dacă nu pentru aceea că nu pot suferi fulgerul, care iese de la tronul lui Dumnezeu, şi sclipirile acelea?

Deşi Serafimii nu vedeau lumina aceea curată, nici însăşi fiinţa aceea prea curată a lui Dumnezeu, ci cele ce vedeau erau un pogorământ. Dar ce este pogoră-mântul? Când Dumnezeu nu Se arată aşa cum este El, ci Se arată atâta cât este în stare să-L vadă cel ce poate, când îşi potriveşte arătarea feţei Lui pe măsura slăbiciunii celor ce-L văd. Că în vedenia lui Isaia a fost un pogorământ se vede chiar din cuvintele lui: „ Am văzut spune profetul, pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” . Dumnezeu însă nu şade; numai trupurile iau această înfăţişare; şi:   „ pe tron” ; dar Dumnezeu nu poate fi cuprins de tron, căci Dumnezeirea este fără de margini. Totuşi nici pogorământul acesta n-au putut Serafimii să-l sufere, deşi stăteau alături: „ Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Dar tocmai pentru aceasta nu puteau să-L vadă, pentru că erau alături. Când zice „ alături” , nu vorbeşte despre loc, ci Duhul Sfânt vrând să arate că, deşi Serafimii sunt mai apropiaţi decât noi de fiinţa lui Dumnezeu, totuşi nici aşa nu pot să-L privească, pentru aceasta spune: „ Şi Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Iarăşi, prin aceste cuvinte, nu arată locul, ci, prin apropiere aceasta de loc, vrea să ne arate că puterile cele de sus sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi.

Noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus, care sunt mai curate, mai înţelepte şi mai pătrunzătoare decât firea omenească. După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea dintre un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de mare este deosebirea dintre noi şi ele. Prin urmare, când auzi pe profet zicând: „ Am văzut pe Domnul” , să nu-ţi închipui că profetul a văzut fiinţa lui Dumnezeu, ci pogorământul lui
Dumnezeu, iar pe acesta, mai întunecat decât puterile cele de sus. n-ar fi putut să vadă atât cât au văzut Heruvimii.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa aceea fericită a lui Dumnezeu, când omul nu poate vedea în toată voia nici fiinţa îngerului? Ca să cunoaşteţi însă că acesta-i adevărul, voi aduce în mijloc pe un om, prieten al lui Dumnezeu, care din pricina înţelepciunii şi dreptăţii lui a avut multă îndrăznire şi a ajuns vestit prin alte multe fapte, pe Sfântul Daniel. Când voi arăta că din pricina venirii îngerului. Daniel este Cuprins de neputinţă, că se sfârşeşte şi cade, să nu socotească nimeni că a pătimit acestea din pricina păcatelor şi a linei conştiinţe rele, ci, întemeiat pe îndrăznirea sufletului lui, să vadă în ele limpede slăbiciunea firii omeneşti.

Aşadar, acest Daniel a postit trei săptămâni de zile şi pâinea doririlor n-a mâncat, nici vin, nici carne, nici sicheră n-au intrat în gura lui, nici cu unsoare nu s-a uns . Şi a văzut vedenia aceea atunci când sufletul era mai potrivit pentru primirea unei astfel de vederi, căci ajunsese prin post mai uşor şi mai duhovnicesc. Şi ce spune Daniel? „ Am ridicat ochii mei şi am văzut şi, iată, un bărbat îmbrăcat cu vadiu (adică: îmbrăcăminte sfântă), şi mijlocul lui încins cu aur de Ofir şi trupul lui ca de topaz, faţa lui, ca vederea fulgerului, ochii lui, ca făclii de foc, braţele şi picioarele lui, cu vederea de aramă sclipitoare, glasul cuvintelor lui, ca vuietul de mulţime. Şi numai eu am văzut vedenia aceasta, iar cei care erau împreună cu mine n-au văzut-o, şi spaimă mare a căzut peste ei şi au fugit de frică; şi n-a rămas în mine tărie; şi slava mea s-a schimbat în stricăciune”  .

– Ce înseamnă: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” ?

– Tânărul era frumos la chip. Pentru că frica de vederea îngerului l-a făcut aşa, ca pe cei care şi-au dat sufletul, pentru că l-a îngălbenit la faţă, pentru că i-a şters floarea vârstei şi pentru că i-a pierit toată frumuseţea feţei, pentru aceea a spus: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” . După cum atunci când se sperie vizitiul şi dă drumul frâului, caii îşi frâng gâtul şi se sfărâmă trăsura, tot astfel se întâmplă şi cu sufletul când e cuprins de spaimă şi nelinişte; spăimântat, dă drumul ca unor frâuri lucrărilor simţurilor trupului şi lasă goale mădularele; acestea, apoi, lipsite de puterea care le stăpâneşte, cad şi se moleşesc. Aşa a păţit şi Daniel atunci.

– Ce a făcut îngerul?

– L-a sculat şi i-a zis: „ Daniele, bărbatul doririlor, înţelege cuvintele acestea pe care le grăiesc către tine şi stai în starea ta, că acum am fost trimis la tine”  . Iar el s-a sculat tremurând. Dar când îngerul a început iarăşi să-i grăiască şi să-i spună: „ Din ziua în care ţi-ai dat inima ta să fie smerită înaintea lui Dumnezeu, au fost auzite cuvintele tale, şi eu am venit întru cuvintele tale”  , iarăşi a căzut la pământ.

Aşa se întâmplă şi cu cei care leşină. Căci după cum aceştia, după ce se scoală din leşin şi-şi vin în fire şi se uită la noi, care-i sprijinim şi le stropim faţa cu apă rece, adeseori leşină din nou chiar în braţele noastre, tot aşa a păţit şi profetul. Căci sufletul lui Daniel spăimântându-se şi nesuferind vederea celui ce era rob ca şi el, a îngerului, nici lumina aceea neputând să o îndure, s-a tulburat, silindu-se să se desfacă de legătura trupului ca de un lanţ. Dar îngerul încă îl ţinea. Să audă cei ce iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, de care s-au temut ochii leilor, Daniel, cel ce a putut cele mai presus de om în trup omenesc, n-a îndurat vederea celui ce era rob ca şi el, ci a rămas fără suflare. „ în vedenia aceasta a mea, spune Daniel, s-au întors cele ale mele şi suflare n-a rămas în mine”  . Iar cei care sunt atât de departe de virtutea dreptului acestuia, pretind că ei cunosc desăvârşit fiinţa lui Dumnezeu, fiinţa aceea prea înaltă şi cea dintâi, care a adus la fiinţă aceste zeci de mii de îngeri, dintre care Daniel n-a fost în stare să-l vadă măcar pe unul!

5. Dar să întoarcem cuvântul la subiectul nostru şi să tratăm că Dumnezeu nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus, chiar când El face pogorământ.
Spune-mi, te rog, pentru care pricină Serafimii pun înainte aripile? Nu pentru altceva decât pentru a arăta mai dinainte prin faptele lor spusele acelea ale Apostolului: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată”  . Şi n-au arătat-o numai Serafimii, ci şi puterile cele mai presus de ei. Heruvimii. Serafimii stau alături de Dumnezeu, Heruvimii însă sunt tronuri ale lui Dumnezeu, nu că Dumnezeu are nevoie de tron, ci ca să cunoşti prin asta virtutea acestor puteri.

Ascultă dar şi pe un alt profet care vorbeşte despre Heruvimi: „ Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chebar”  . Acest profet stătea lângă râul Chebar, celălalt, lângă râul Tigru. Când Dumnezeu vrea să arate vreo vedenie deosebită robilor Săi, îi scoate afară din oraşe în loc lipsit de zgomote, ca nimic din cele ce se aud şi din cele ce se văd să nu le izbească sufletul; ca sufletul să aibă toată libertatea să se îndeletnicească doar cu privirea vedeniei.

– Ce a văzut Iezechiel?

–  „ Iată un nor, spune el, venea din miazănoapte şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor; şi în mijlocul lui, ca o vedere de chihlimbar, şi lumină în el. Şi în mijloc, asemănare de făpturi vii. Aceasta este vedenia lor, asemănare de om le era pe deasupra. Şi patru feţe la Fiecare şi patru aripi la fiecare… Şi înălţime era la ele, spune profetul, şi erau înfricoşătoare, şi spatele lor era plin de ochi de jur împrejurul celor patru … Şi asemănare peste capul lor ca o tărie, ca vedere de cristal, înfricoşătoare, întinsă peste capul lor deasupra, şi aripile lor, fiecăruia două împreunate, acoperind trupurile lor; şi deasupra tăriei, ca o vedere de piatră de safir şi o asemănare de tron pe ea şi pe asemănarea tronului, o asemănare in chip de om pe el. Şi am văzut ca o vedere de chihlimbar, de la vederea mijlocului şi până sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, ca o vedere de foc, şi lucirea lui, ca o vedere de curcubeu, când este pe nori in zi de ploaie”  . Şi după toate acestea, vrând să arate că nici profetul, nici puterile acelea n-au înţeles bine însăşi fiinţa lui Dumnezeu, zice: „ Aceasta este vedenia asemănării slavei Domnului”  .

Ai văzut şi acolo şi aici pogorământ? Totuşi şi aceste puteri se acoperă cu aripile nu pentru altă pricină decât pentru aceea spusă mai sus, deşi puterile acestea sunt cele mai înţelepte, cele mai cunoscătoare, cele mai curate.

– De unde se vede asta?

– Din înseşi numele lor. Pentru că după cum îngerul se numeşte înger pentru că vesteşte oamenilor voile lui Dumnezeu, iar arhanghelul se numeşte arhanghel întrucât ocârmuieşte pe înger, tot astfel şi Serafimii şi Heruvimii au numiri ce ne arată înţelepciunea lor şi curăţia lor. Şi după cum aripile ne arată înălţimea firii lor – căci şi Gavriil este înfăţişat zburând nu pentru că îngerul ar avea aripi, ci ca să afli că vine la oameni din locurile cele mai înalte şi din lăcaşurile cele de sus -, tot astfel şi la Serafimi şi Heruvimi, aripile nu arată nimic altceva decât înălţimea firii lor.

Aşadar, după cum aripile arată înălţimea firii lor, după cum tronul arată că Dumnezeu Se odihneşte pe ei, după cum ochii arată vederea lor pătrunzătoare, după cum şederea în apropierea tronului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui neîncetată arată vegherea şi trezvia lor, tot astfel şi numele lor arată înţelepciunea unora şi curăţia altora.

Căci ce înseamnă Heruvimi? Foarte multă cunoştinţă. Şi ce înseamnă Serafimi?

Guri arzătoare. Ai văzut cum numele acestor puteri au arătat şi curăţia, şi înţelepciunea? Dacă acolo unde este foarte multă cunoştinţă Heruvimii nu pot vedea deplin nici pogorământul lui Dumnezeu, câtă mândrie trebuie să aibă ano-meii ca să creadă că le sunt cunoscute şi limpezi acelea pe Care nici Heruvimii nu le văd?; şi unde? aici, unde avem o Cunoştinţă parţială, după cum zice Pavel: „ în parte cunoaştem”   şi: „ ca prin oglindă şi în ghicitură”  .

6. Voiam să vă dovedesc acum că Dumnezeu nu este înţeles nici de Heruvimi, nici de Serafimi, dar nici de începătorii, nici de Stăpânii, nici de vreo altă putere zidită! Am Obosit însă mintea voastră nu cu mulţimea celor spuse, ci cu frica de cele spuse. Se cutremură şi se spăimântă sufletul de stăruie mai multă vreme în contemplările cele de sus. De aceea, haide să coborâm din ceruri şi să liniştim sufletul nostru cel spăimântat, îndreptându-ne spre obişnuitul nostru îndemn.

– Care-i acesta?

– Să ne rugăm ca să se însănătoşească cei ce suferă de această boală. Căci dacă am primit poruncă să ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei din ocne, pentru cei din amară robie şi pentru cei stăpâniţi de demoni, atunci cu atât mai mult pentru aceştia! necredinţa este mai cumplită decât diavolul; nebunia unuia stăpânit de demoni este iertată, pe când boala aceasta a necredinţei nu poate avea nici o apărare. Dar pentru că am amintit de rugăciunea pentru cei stăpâniţi de duhurile rele, vreau să spun ceva către dragostea voastră, ca să pun capăt unei boli cumplite din Biserică. Pentru că ar fi ciudat ca pe bolnavii din afară să-i îngrijim cu atâta luare-aminte, iar mădularele noastre să le dispreţuim.

– Şi despre ce boală e vorba?

– Mulţimea aceasta nespus de mare, adunată acum, care ascultă cu atâta luare-aminte cele spuse, căutând adeseori să o văd în ceasul cel prea înfricoşat, n-am mai putut-o vedea. Şi tare am suspinat când am văzut că mare este râvna voastră când vorbeşte cel ce este rob ca şi voi, când am văzut că râvna voastră nu se împuţinează, deşi vă înghesuiţi unul în altul, că rămâneţi până ce termin cuvântul, dar când Hristos are să Se arate în Sfintele Taine, biserica rămâne goală şi pustie. Este oare vrednică de iertare o astfel de purtare? Din pricina acestei trândăvii pierdeţi şi toate laudele cuvenite râvnei ascultării predicii. Cine nu vă va osândi şi pe voi, şi pe mine când vede că piere îndată de la voi rodul predicii? Dacă aţi lua aminte cu toată grija la cele spuse, aţi arăta şi cu faptele aceeaşi râvnă. Dar, pentru că fugiţi din biserică îndată ce aţi auzit predica, înseamnă că n-aţi primit nimic din cele spuse şi nici nu le-aţi strâns în mintea voastră. Dacă aţi fi strâns cele spuse în sufletele voastre, v-ar fi ţinut ele negreşit aici, în biserică, şi v-ar fi călăuzit cu mai multă evlavie la înfricoşătoarele Taine. Dar aşa, ca şi cum aţi fi auzit un chitarist cântând, aşa plecaţi când termin predica, fără de nici un folos sufletesc.

– Dar ce cuvânt de apărare zadarnic au cei mai mulţi?

– Pot să mă rog şi acasă, spun ei! Dar o predică şi o învăţătură acasă nu o pot auzi.

– Te înşeli singur, omule! Poţi să te rogi şi acasă, dar este cu neputinţă să te rogi acasă ca în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi. Aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor. De aceea preoţii stau în frunte, pentru ca rugăciunile mulţimii, care sunt mai neputincioase, unindu-se cu rugăciunile preoţilor, care sunt mai puternice, să se urce împreună la cer. De altfel, ce folos are predica dacă nu-i unită cu rugăciunea?

Mai întâi rugăciunea, şi după aceea predica. Aşa spun şi Apostolii: „ Iar noi vom stărui in rugăciune şi în slujirea cuvântului”  . Tot aşa face şi Pavel: se roagă înainte de a-şi începe epistolele, pentru ca întocmai ca lumina sfeşnicului, aşa şi lumina rugăciunii să deschidă drum cuvântului. Dacă obişnuieşti să te rogi cum trebuie, nu vei mai avea nevoie de învăţătura celor ce sunt robi ca şi tine, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina mintea, fără vreun mijlocitor. Iar dacă rugăciunea unuia singur are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea împreună cu mai  mulţi. Tăria acestei rugăciuni este mai mare, iar îndrăznirea către Dumnezeu, cu mult mai puternică decât rugăciunea în casă şi de unul singur.

– De unde se vede asta?

– Ascultă-l pe Pavel, că însuşi o spune: „ Care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de la o moarte ca aceasta; şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi pentru ca darul făcut nouă, prin rugăciunea multora, multora să le fie prilej de mulţumire pentru noi”  . Tot în acest chip şi Petru a scăpat din închisoare: „ Rugăciune se făcea neîncetat în biserică pentru el către Dumnezeu”  . Dacă lui Petru i-a folosit rugăciunea Bisericii şi pe
„stâlpul”  acela l-a scos din închisoare, spune-mi, cum poţi dispreţui puterea ei şi ce apărare poţi avea? Ascultă-L chiar pe Dumnezeu spunând că mulţimea îl îmblânzeşte dacă I se roagă cu dragoste. Dând răspuns Dumnezeu înaintea lui Iona pentru vrej, spune: „ Tu te-ai mâhnit pentru un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, nici nu l-ai crescut; Iar Eu nu Mă voi mâhni de Ninive, oraşul cel mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni?”  . N-a spus Dumnezeu fără pricină: mulţimea, ci ca să afli că rugăciunea făcută împreună cu mai mulţi are mare putere. Vreau să vă fac cunoscut acest lucru şi din puţină istorie.

7. Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, au fost prinşi câţiva care au vrut să pună mâna pe putere. Apoi unul dintre marii dregători, arătându-se vinovat de aceeaşi vină, a fost legat cu laţ la gură şi condamnat la moarte. Atunci tot oraşul a alergat la hipodrom şi s-au golit atelierele; într-un suflet s-a suit tot poporul şi l-a smuls din mâna mâniei împărăteşti pe cel osândit, deşi nu era vrednic de nici o iertare. Când aţi voit să potoliţi mânia împăratului pământesc, aţi alergat toţi, cu femei şi cu copii! Dar când aveţi de făcut milostiv pe împăratul cerurilor, când aveţi de smuls din mâna mâniei Lui nu un singur om, ca atunci, nici doi sau trei sau o sută, ci pe toţi păcătoşii de pe pământ, şi de scos pe cei îndrăciţi din cursa diavolului, atunci rămâneţi afară şi nu alergaţi într-un suflet cu toţii pentru ca Dumnezeu, îmblânzit fiind prin unirea rugăciunii voastre, să-i scape şi pe aceia de chin, şi vouă să vă ierte păcatele!

Dacă în timp ce se face Sfânta Liturghie te-ai găsi în piaţă, sau ai fi în casă, sau ai fi prins de treburi grabnice, oare n-ar trebui să rupi mai cu tărie decât un leu toate legăturile acestea şi să te duci nechemat la biserică pentru a te ruga împreună cu alţii? Spune-mi, ce nădejde de mântuire vei avea în timpul acela, iubite? Nu numai oamenii produc strigătul acela prea înfricoşător, ci şi îngerii cad înaintea Stăpânului, iar arhanghelii se roagă. Le stă în ajutor şi timpul, căci le ajută Sfânta Împărtăşanie. Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini şi le clatină înaintea împăraţilor, pentru ca să le aducă aminte acestora, cu acele ramuri de măslin, de milă şi de iubire de oameni, tot astfel şi îngerii, întinzând atunci în loc de ramuri de măslin Trupul Domnului, Îl roagă pe Stăpânul pentru oameni, grăind aşa: „ Pentru aceştia ne rugăm, pe care Tu mai înainte i-ai socotit atât de vrednici de dragostea Ta, încât ţi-ai dat sufletul pentru ei. Pentru aceştia ne revărsăm noi rugăciunile noastre, pentru care Tu Ţi-ai vărsat Sângele Tău.
Pentru aceştia ne rugăm, pentru care ai jertfit Trupul acesta” .

Acesta e motivul pentru care în vremea aceea diaconul îi aduce pe cei stăpâniţi de demoni şi le porunceşte să-şi încline numai capetele, pentru ca să fie făcute rugăciunile lor prin această stare a trupului lor; căci nu le este îngăduit să se roage cu adunarea fraţilor. De aceea îi aduce diaconul pe cei stăpâniţi de demoni, pentru ca, fiindu-ţi milă de ei, şi din pricina nenorocirii lor şi din pricina muţeniei lor, să întrebuinţezi în ajutorul lor îndrăznirea ta către Dumnezeu.

Gândindu-ne la toate acestea, să alergăm cu toţii la biserică în ceasul acela, al săvârşirii Sfintei Liturghii, ca să atragem asupră-ne milă, ca să găsim har şi ajutor la vreme potrivită.

Mi-aţi lăudat spusele! Aţi primit îndemnul meu cu multă însufleţire şi cu puternice aplauze. Totuşi , arătaţi-mi laudele voastre prin fapte, nu e nevoie de multă vreme ca să-mi dovediţi că m-aţi ascultat. După predica mea începe îndată rugăciunea. Acele laude le caut, acele aplauze, acelea săvârşite cu faptele voastre. Îndemnaţi-vă dar unul pe altul ca să rămâneţi în continuare în biserică, aşa cum aţi stat şi până acum. Iar dacă cineva vrea să plece, ţineţi-l pe loc cu tot dinadinsul, pentru că, luând îndoită plată, şi a râvnei voastre şi a grijii de fraţi, să faceţi rugăciunile voastre cu mai multă îndrăznire; şi făcând milostiv pe Dumnezeu, să puteţi avea parte şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l IV

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor

1. Ar fi fost de ajuns ca, după ce am arătat mai înainte că Dumnezeu este de neînţeles chiar de Heruvimi şi de Serafimi, să scap de griji şi să nu merg mai departe. Dar pentru că tot zelul şi toată râvna mea nu sunt numai ca să închid gurile celor potrivnici, ci ca să vă înţelepţesc tot mai mult pe voi, voi ataca iarăşi subiectul acesta şi voi duce mai departe cuvântul meu. Stăruirea asupra acestui subiect va îmbogăţi şi cunoştinţele voastre, şi-mi va face şi mie victoria mai strălucită, căci va curaţi orice urmă de nedumerire ce ar mai Fi rămas. Buruienile nu trebuie numai tăiate de sus – căci răsar iarăşi de au rădăcinile în pământ -, ci trebuie smulse chiar din pântecele şi din sânul pământului şi întinse la căldura soarelui, ca să se veştejească repede.

Haide, dar, să urcăm iarăşi cuvântul nostru spre cer, nu ca să iscodim, nici ca să cercetăm plini de curiozitate, ci ca să ne străduim să potolim ambiţia deşartă a acelora ce nu se cunosc nici pe ei înşişi, dar nici nu vor să ştie de hotarele firii omeneşti. Acesta a fost motivul pentru care am arătat cu prisosinţă, când v-am citit toată istoria lui Daniel, că nu numai arătarea lui Dumnezeu, dar şi arătarea îngerilor n-a putut-o vedea atunci dreptul acela; şi mereu am tot arătat că fericitul Daniel se îngălbenea la faţă, tremura, nu se deosebea întru nimic de cei ce trag să moară, pentru că sufletul lui se silea să rupă legătura trupului. După cum o porumbiţă blândă şi obişnuită cu mâna omului, ţinută în casă, dacă se sperie, zboară în tavan înfricoşată şi-şi caută ieşire prin ferestre, căutând să scape de frică, tot astfel şi sufletul fericitului aceluia se silea atunci să zboare din trup şi se grăbea să iasă prin toate părţile; şi ar fi ieşit, ar fi zburat, ar fi lăsat trupul pustiu dacă îngerul, luându-i-o înainte, nu l-ar fi scapăt de frică şi nu l-ar fi întors iarăşi în locaşul său.

Am spus acestea atunci pentru ca anomeii să afle cât este de mare deosebirea dintre înger şi om şi pentru ca, înţelepţiţi fiind de covârşitoarea înălţime a îngerului, împreună rob şi el, să se izbăvească de nebunia lor împotriva Stăpânului. Dreptul Daniel, deşi avea atâta îndrăznire, nu l-a putut vedea pe înger, iar anomeii, care stau atât de departe de virtutea lui Daniel, iscodesc nu pe un înger, ci pe Însuşi Stăpânul îngerilor! Acela a potolit furia leilor; noi nu putem birui nici o vulpe; acela a rupt în două un balaur şi a biruit firea fiarei prin îndrăznirea lui cea către Dumnezeu; noi însă ne temem chiar de cele mai mici târâtoare; acela l-a biruit pe împărat, furios ca un leu; arătându-se în mijloc, a potolit mânia lui Nabucodonosor, pornită mai cumplit decât văpaia împotriva oştirilor barbare; a luminat toate cele întunecate. Acest Daniel însă, care i-a luminat pe alţii, când l-a văzut pe înger că vine la el, a fost cuprins de cumplită întunecime. Ce cuvânt de apărare vor avea dar cei ce încearcă să pătrundă fericita fire a lui Dumnezeu?

Dar nu mi-am oprit atunci aici cuvântul; am urcat spusele mele şi la acele înţelepte puteri de sus. Am arătat că şi-au întors ochii, că au pus înaintea lor aripile, că stau drepte în picioare, că strigă neîncetat; într-un cuvânt, că prin toate faptele lor puterile acelea netrupeşti arată uimirea şi spaima lor. Cu cât sunt mai înţelepte, cu cât sunt mai aproape decât noi de fiinţa aceea nespusă şi fericită a Dumnezeirii, cu atât ştiu mai bine decât noi fiinţa de neînţeles a lui Dumnezeu, căci creşterea înţelepciunii aduce creştere în evlavie.

V-am spus atunci iarăşi ce înseamnă „ de neapropiat”  şi că este mai mult decât „ de neînţeles” ; am arătat şi pricina, că ceea ce este de neînţeles rămâne de neînţeles şi după cercetare, pe când ceea ce este de neapropiat nici nu suferă să fie cercetat; şi am dat şi pilda cu oceanul. Am spus atunci că Pavel n-a zis: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată”  . Dacă nu te poţi apropia de casa Iui Dumnezeu, cu atât mai puţin de Dumnezeu, Care locuieşte în casă. Pavel a spus acestea nu ca să circumscrie pe Dumnezeu într-un loc, ci ca să lămurească pe deplin că Dumnezeu este nepătruns de minte şi (atât) de neapropiat.

V-am adus ca dovadă şi alte puteri, pe Heruvimi, şi am arătat cum deasupra lor este tărie, că este piatră de cristal, că este asemănare de tron, şi chip de om, şi chihlimbar, şi foc şi curcubeu, iar după toate acelea, zice profetul: „ Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului”  . Prin toate acestea v-am arătat pogorământul lui Dumnezeu, şi că acesta chiar nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus.

2. Nu fără pricină am spus pe scurt acestea; ci, pentru că vă eram dator cu făgăduinţa făcută, am vrut să ştiu bine cât am plătit din datorie şi cât mai am de plată. Aşa fac cei ce au de plătit împrumuturi, scot condica în care este scrisă toată socoteala, o arată celor care i-au împrumutat şi plătesc restul. Şi eu dar, deschizând mintea voastră ca şi cum aş deschide o condică, după ce v-am arătat prin cuvânt, ca şi cu degetul, învăţăturile ce vi le-am dat, mă îndrept acum spre cele ce-au mai rămas.

– Ce-a mai rămas dar?

– Să arăt că nici Începătoriile, nici Stăpâniile, nici Domniile, nici o altă putere zidită nu există, care să aibă cunoştinţa deplină a lui Dumnezeu. Căci sunt şi alte puteri, pe care nu le cunoaştem nici după nume. Gândiţi-vă la mândria nesăbuită a ereticilor! Nu cunoaştem nici numele (tuturor) robilor lui Dumnezeu, şi iscodim fiinţa Lui! Sunt îngeri şi Arhangheli, şi Tronuri şi Domnii, şi începătorii şi Stăpânii. Dar nu sunt numai acestea popoarele cele din ceruri, ci mai sunt nenumărate popoare şi seminţii nespuse, pe care nici un cuvânt nu le poate înfăţişa.

– Dar de unde se vede că sunt puteri mai multe decât acestea, ale căror nume nici nu le ştim?

–  Pavel, care a vorbit şi despre celelalte cete îngereşti, ne-a grăit şi de acestea, spunând despre Hristos aşa: „ Şi L-a pus să stea mai presus de toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea, şi peste tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fle”  . Vezi că sunt acolo unele nume care au să fie cunoscute în viitor, dar necunoscute acum? De aceea a spus: „ Nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” . Şi ce e de mirare că nu au cunoştinţa deplină a fiintei lui Dumnezeu? Asta nu e deloc greu de dovedit. Puterile acestea de sus, Începătoriile, Stăpâniile şi Domniile, nu cunosc multe din planurile lui Dumnezeu. Şi tot prin cuvintele Apostolilor vom dovedi că unele din planurile lui Dumnezeu le-au aflat odată cu noi şi că nu le cunoşteau înainte de noi; dar nu numai odată cu noi, ci şi prin noi. „ Altor generaţii, spune Pavel, nu li s-a făcut cunoscut, cum s-a descoperit acum Sfinţilor Lui Apostoli şi Profeţi, cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei Lui (dar făgăduinţele fuseseră date iudeilor), prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost eu, Pavel”  .

–  Şi de unde se vede că puterile cele de sus au aflat aceasta acum? Cuvintele de mai sus vorbesc despre oameni!

– Ascultă aici! „ Iar mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, spune Pavel, mi s-a dat harul acesta, ca să binevestesc între neamuri bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos”  .

– Ce înseamnă de nepătruns?

– Ceea ce nu se poate căuta; dar nu numai ce nu se poate căuta, ci nici nu i se poate da de urmă.

Să audă iarăşi ereticii cât de dese şi de multe săgeţi le aruncă! Dacă bogăţia Lui este de nepătruns, cum este de pătruns Dăruitorul bogăţiei?

„ Şi să lumineze tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu…, ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a Iui Dumnezeu”  . Ai auzit că acum, şi nu mai înainte, au cunoscut puterile acelea voia aceasta a lui Dumnezeu? Cele pe care le voieşte împăratul, sutaşul nu le ştie. „ Ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” . Vezi câtă cinste a fost pentru firea omenească faptul că puterile cele de sus au cunoscut tainele împăratului odată cu noi şi prin noi?

–  Dar de unde se vede că Pavel vorbeşte aici de puterile cele cereşti? Pavel obişnuieşte să numească şi pe demoni începătorii şi stăpânii! „ Nu avem de luptat cu sângele şi trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia”  . Oare nu cumva şi aici spune că demonii au cunoscut tainele acestea odată cu noi şi prin noi?

– Deloc! E vorba de puterile cele de sus; căci după ce a spus: „ Începătoriilor şi Stăpâniilor” , a adăugat: „ din cer” . Aceste Începătorii şi Stăpânii sunt cereşti, celelalte, începătorii şi stăpânii de sub cer; de aceea le şi numeşte „ stăpânitori lumeşti” , pentru a arăta că cerul este necălcat de ei şi că numai în lumea aceasta îşi arată toată tirania lor.

3. Ai văzut că puterile cele de sus au cunoscut aceste planuri ale lui Dumnezeu odată cu noi şi prin noi?
Dar să ducem cuvântul la plata datoriei, arătând că nici Începătoriile, nici Stăpâniile nu cunosc fiinţa lui Dumnezeu.

– Cine a spus asta?

–  Nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, Ioan, cel iubit de Iisus, cel ce s-a culcat pe pieptul Stăpânului şi a sorbit de acolo izvoarele cele dumnezeieşti.

– Ce spune el?

– „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”  . Cu adevărat fiu al tunetului! A dat drumul unui glas mai strălucit decât un glas de trâmbiţă, în stare să-i facă de ruşine pe toţi cei ambiţioşi. Dar să vedem şi ecoul!

– Ce spui, Ioane? „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ? Dar ce vom face cu profeţii care spun că L-au văzut pe, Dumnezeu? Isaia zice: „ Am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat”  ; Daniel, iarăşi: „ Am văzut până ce s-au pus tronurile, şi a şezut Cel-vechi-de-zile”  ; şi Miheia: „ Am văzut pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şezând pe tronul Lui”  ; şi alt profet, iarăşi: „ Am văzut pe Domnul stând pe Jertfelnic şi mi-a zis: „ Loveşte peste curăţitor”  . Şi ai putea aduna multe mărturii de felul acesta.

–  Cum dar Ioan spune că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ?

–  Ca să cunoşti că vorbeşte despre înţelegerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea Lui cu totul limpede. Toate acele vederi de care vorbesc profeţii au fost pogorăminte; că niciunul din ei n-a văzut fiinţa curată a lui Dumnezeu se vede de acolo că fiecare a văzut-o în chip deosebit. Dumnezeu este simplu, necompus şi fără de formă; iar toţi aceştia au văzut chipuri deosebite.

Aceasta o arată Dumnezeu printr-un alt profet, şi, pentru a-i convinge că n-au văzut fiinţa desăvârşită a Iui Dumnezeu, a spus: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare”  , „ nu le-am arătat însăşi fiinţa Mea, spune Dumnezeu, ci un pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce Mă vedeau” . Ioan nu spune numai despre oameni că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ; asta a fost arătată în cele spuse, adică în graiul profetic, care zice: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , şi în hotărârea făcută lui Moise.

Când Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, Dumnezeu i-a spus: „ nimeni nu va vedea faţa Mea şi va fiu viu”  . Prin urmare, acest lucru ne este cunoscut şi recunoscut. Dar Ioan nu spune: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”  numai despre noi, oamenii, ci şi despre puterile cele de sus. Din pricina aceasta îl aduce ca Dascăl al acestei dogme pe Unul-Născut. Şi ca să nu întrebe cineva: De unde se vede asta?, a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” , aducând un Martor şi un Dascăl vrednic de credinţă al dogmei. Dacă Ioan ar fi voit să ne lase să înţelegem ceea ce a spus Moise, ar fi fost de prisos să mai adauge că „ Cel Unul-Născut a spus” ; căci nu „ Cel Unul-Născut a spus” , ci, chiar înainte de a mărturisi Ioan acestea, că a auzit de la Cel Unul-Născut, ne-a arătat nouă profetul că a auzit de la Dumnezeu. Dar pentru că avea să ne descopere mai mult decât cele spuse atunci, că nici puterile cele de sus nu-L văd, pentru aceasta-L aduce ca Dascăl pe Unul-Născut.

Înţelege aici prin vedere cunoştinţa! De puterile cele de sus nu trebuie să-ţi închipui că au ochi, lumini de ochi şi gene; ci ceea ce este la noi vederea, la acelea este cunoştinţa. Dar când auzi că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , aceasta socoteşte, că auzi că pe Dumnezeu nu L-a cunoscut nimeni niciodată desăvârşit, (adică) ceea ce este El după fiinţă. Şi de Serafimi când auzi că şi-au întors ochii şi şi-au acoperit faţa, iar despre Heruvimi, că au făcut la fel, să nu socoteşti că au ochi şi lumini de ochi! Numai trupurile au acest chip! Crede că prin aceste cuvinte Profetul a vrut să vorbească despre cunoştinţa lor.

Deci dacă profetul spune că puterile cele de sus nu-L pot vedea pe Dumnezeu când face acest pogorământ, n-a spus altceva decât că nu pot suferi cunoaşterea Lui clară şi înţelegerea Lui desăvârşită şi nici nu îndrăznesc să se uite ţintă la fiinţa Lui cea prea curată şi neprihănită, nici chiar la pogorământul Lui. Iar a te uita ţintă înseamnă a cunoaşte.

De aceea şi evanghelistul, pentru că ştia că nu este cu putinţă firii omeneşti să cunoască astfel de lucruri şi că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus, ne aduce ca învăţător al acestei dogme chiar pe Cel ce şade la dreapta lui Dumnezeu, pe Cel ce cunoaşte desăvârşit acestea. Şi n-a spus numai atât:
„ Fiul” , deşi chiar dacă ar fi apus numai atât era destul ca să închidă gurile celor neruşinaţi. După cum mulţi sunt numiţi hristoşi, dar adevăratul Hristos este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi domni, dar Domnul este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi dumnezei, dar Dumnezeu este unul, tot astfel şi mulţi sunt numiţi fii, dar Fiul este unul, iar adaosul articolului este îndestulător pentru a arăta că e vorba numai de Cel Unul-Născut.

Totuşi evanghelistul nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” . Mai întâi a spus „ Unul-Născut” , apoi „ Fiu”  Din pricină că numele de fiu se dă tuturor oamenilor, mulţi socotindu-L şi pe El unul din cei mulţi, ştirbesc slava Fiului; de aceea evanghelistul a pus mai întâi cuvântul „ Unul-Născut” , nume deosebit şi propriu Lui şi nepotrivit nici unuia din ceilalţi fii, pentru ca din aceasta să crezi că şi numele acesta comun tuturor oamenilor nu este comun, ci propriu Lui şi esenţial, şi nu se potriveşte niciunuia din ceilalţi, aşa cum I se potriveşte Lui.

4. Ca să fac mai lămurite cuvintele mele, am să spun acelaşi lucru mai pe larg. Numele de „ fiu”  se dă şi oamenilor, dar se dă şi lui Hristos; nouă abuziv, lui Hristos, în mod propriu; numele de „ Unul-Născut”  este propriu numai lui Hristos, şi nimănui altcuiva dintre ceilalţi nu i se potriveşte acest nume, nici chiar în chip abuziv. Aşadar, ca să afli din numele care nu se potriveşte nimănui, ci numai Lui, că şi celălalt nume, care se potriveşte tuturor oamenilor, este propriu Lui, de aceea a spus mai întâi „ Cel Unul-Născut” , şi apoi „ Fiul” .
Iar dacă nu-ţi sunt de-ajuns nici aceste dovezi, spune evanghelistul, îţi voi mai da o a treia; grosolană, e drept, şi omenească, dar în stare să-i înalţe la înţelegerea slavei Celui Unuia-Născut şi pe cei ce se târăsc jos.

– Care-i această dovadă?

–  „ Cel ce este în sânul Tatălui” . Grosolan este cuvântul, dar în stare să arate că este cu adevărat Fiu, dacă judecăm acest cuvânt cum se cuvine lui Dumnezeu. După cum, când auzi de tron, de şedere de-a dreapta, nu înţelegi tron şi loc de mărginire, ci din numele de tron şi din şederea de-a dreapta înţelegi identitatea şi egalitatea de cinste, tot astfel şi când auzi de „ sân” , să nu socoteşti că e vorba (propriu-zis) de sân, nici de loc, ci prin numele de sân înţelege apropierea şi îndrăznirea faţă de Cel ce L-a născut. De altfel, cuvintele „ locuire în sânul Tatălui”  ne arată şi ne înfăţişează, cu mult mai lămurit decât cuvintele „ şedere de-a dreapta” , apropierea de Cel ce L-a născut. Nici n-ar suferi Tatăl să aibă în sânul Său pe Fiul dacă Fiul n-ar fi de aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul n-ar suferi să locuiască în sânul cel părintesc dacă ar fi de o fire inferioară Tatălui.

Aşadar, ca Fiu, Unul-Născut şi  locuitor în sânul cel părintesc cunoaşte desăvârşit toate cele ale Tatălui. De aceea s-a slujit evanghelistul de aceste cuvinte, ca să înfăţişeze cunoaşterea desăvârşită pe care o are Fiul despre Tatăl. Căci despre cunoaştere a fost vorba; dacă n-ar fi fost vorba de asta, pentru ce ar mai fi amintit de sân? Pentru că dacă nici Dumnezeu nu este trup, după cum nici nu este, şi dacă nici cuvântul sân nu arată că  Fiul este cu adevărat Fiul şi apropierea de Cel ce L-a născut, atunci fără rost şi în zadar a mai fost azvârlit acest cuvânt, căci nu ne împlineşte nici o trebuinţă. Dar n-a fost azvârlit fără rost, Doamne fereşte! Nici nu grăieşte în zadar Duhul, ci, prin cele ce a spus, a arătat apropierea Fiului de Tatăl.

Evanghelistul a grăit un lucru mare: anume că nici zidirea cea de sus nu-L vede pe Dumnezeu, adică nu-L cunoaşte desăvârşit. Voind dar să aducă un Dascăl vrednic de Credinţă al acestei dogme, a spus cuvintele acelea, ca să Crezi despre toate – pentru că este Fiu, este Unul-Născut, locuieşte în sânul cel părintesc – şi de nimic să nu te mai îndoieşti.

Iar dacă cineva nu-i pus pe ceartă şi nici nu vrea să grăiască neruşinat, mai spun că aceste cuvinte ale evanghelistului Ioan ne arată şi veşnicia Fiului. După cum din graiul acela spus lui Moise: „ Eu sunt Cel ce sunt”  , înţelegem veşnicia lui Dumnezeu, tot astfel şi din graiul acesta, care spune: „ Cel ce este în sânurile Tatălui” , putem înţelege că Fiul este din veşnicie în sânurile Tatălui.

Am dovedit prin toate cele spuse că fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă de nici o zidire. Rămâne acum să arăt că numai Fiul şi Duhul cel Sfânt Îl cunosc desăvârşit pe Dumnezeu. Dar asta să o lăsăm pentru o altă cuvântare, ca să nu întunec mintea voastră cu mulţimea celor spuse şi ca să întoarcem iarăşi cuvântul spre sfătuirea obişnuită.

Dar care era sfătuirea cea obişnuită? Să ne rugăm stăruitor, cu minte trează şi cu suflet veghetor. Când am vorbit mai înainte tot despre rugăciunea stăruitoare, am văzut că toţi pe dată m-au ascultat. Ar fi dar nechibzuit să mustru pe cei trândavi şi să nu laud pe cei harnici. Vreau să vă laud deci astăzi şi să vă mulţumesc pentru ascultarea aceea. Şi aceasta va fi mulţumirea ce vă voi aduce-o, dacă vă voi învăţa pentru ce rugăciunea aceea  se face înainte de celelalte şi pentru ce diaconul porunceşte atunci să fie aduşi îndrăciţii şi cei cuprinşi de nebunie şi să-şi plece capetele.

– Pentru ce face asta?

–  Lucrarea diavolului este un lanţ rău şi cumplit, lanţ mai puternic decât fierul. După cum atunci când judecătorul urmează să vină şi să se aşeze pe scaun înalt, temnicerii îi scot din temniţă pe întemniţaţi şi-i aşează în faţa grilajelor şi a perdelelor locului de judecată, plini de praf, murdari, cu părul lung, îmbrăcaţi în zdrenţe, tot aşa au legiuit şi Părinţii, ca, atunci când Hristos are să Se aşeze ca pe un scaun înalt şi are să Se arate în înseşi Sfintele Taine, să fie aduşi îndrăciţii ca nişte întemniţaţi; nu ca să dea seama de răutăţile lor, precum cei înlănţuiţi, nici ca să fie chinuiţi şi osândiţi, ci ca să se facă rugăciuni obşteşti pentru ei, când sunt în biserică tot poporul şi tot oraşul, pentru ca toţi, într-un suflet, să se roage pentru ei Stăpânului obştesc şi să ceară cu mare glas milă de la Dumnezeu.

5. În predica de mai înainte îi mustram pe cei ce plecau de la o rugăciune ca aceasta şi, în vremea aceea, stăteau pe afară. Acum, însă, vreau să-i mustru pe cei ce rămân în biserică; nu pentru că rămân, ci pentru că, deşi rămân, nu sunt cu nimic mai buni decât cei ce stau pe-afară, căci în acel timp înfricoşător ei stau de vorbă între ei.

Ce faci, omule? Îi vezi pe atâţia din fraţii tăi întemniţaţi stând alături de tine, şi tu vorbeşti despre lucruri cu totul nepotrivite? Oare numai vederea lor nu-i în stare să te înspăimânte şi să-ţi înmoaie inima de milă? Fratele tău e în lanţuri, şi tu, nepăsător? Spune-mi, ce iertare vei avea când eşti atât de nesimţitor, atât de neomenos, atât de crud? Nu îţi este teamă, oare, că, atunci când stai de vorbă cu altul, când te trândăveşti, când eşti nepăsător, sare vreun demon de acolo şi, aflându-ţi sufletul gol şi măturat , intră în el în toată voia pentru că găseşte casa neîncuiată? N-ar trebui, oare, ca toţi îndeobşte să sloboziţi izvoare de lacrimi în ceasul acela? n-ar trebui, oare, ca ochii tuturor să se vadă uzi de lacrimi şi să fie planşete şi vaiete în toată biserica? După împărtăşirea cu Sfintele Taine, după desfătarea băii, după unirea cu Hristos, lupul acela a avut putere să răpească din turmă oile şi să le ţină la el, şi tu nu plângi când vezi nenorocirea? Fapta aceasta a ta este oare vrednică de apărat? Nu vrei să ai milă de fratele tău? Teme-te cel puţin pentru tine şi trezeşte-te!

Spune-mi, rogu-te, dacă ai vedea că ia foc casa vecinului tău, şi de ţi-ar fi vecinul duşmanul cel mai înverşunat, n-ai alerga să stingi focul de teamă ca nu cumva, înaintând, focul să ajungă şi la tine? Tot aşa gândeşte şi despre îndrăciţi! Căci foc este, şi mai cumplit decât focul, lucrarea celui-rău. Ia aminte ca nu cumva diavolul, înaintând, să pună stăpânire şi pe sufletul tău! Iar când îl vezi că stă lângă tine cu mult zel, aleargă la Stăpânul. Pentru ca diavolul, văzându-ţi cald şi treaz sufletul tău, să-ţi socotească de necălcat mintea. De te vede cu gura căscată şi nepăsător, diavolul intră iute ca într-o casă pustie; de te vede însă puternic, cu sufletul treaz şi prins chiar de ceruri, nu îndrăzneşte nici să te privească măcar.

Prin urmare, dacă nu-ţi pasă de fraţii tăi, ai milă cel puţin de tine! Astupă intrarea diavolului în sufletul tău! Şi nimic nu opreşte atacul demonilor împotriva noastră ca rugăciunea şi cererea stăruitoare. Chiar şi aceasta, că diaconul porunceşte şi spune: „ Drepţi să stăm bine” , n-a fost rânduită fără pricină, în zadar, ci ca să ridicăm gândurile care se târăsc pe jos, ca să putem înfăţişa sufletul nostru drept înaintea lui Dumnezeu, aruncând de la noi moliciunea pricinuită de grijile cele lumeşti. Şi că acesta-i adevărul, că, adică, spusele diaconului se adresează sufletului, nu trupului, că lui îi porunceşte să se ridice, să-l ascultăm şi pe Pavel, care se foloseşte în acelaşi chip de cuvânt.

Scriind către oamenii care căzuseră şi care erau descurajaţi din pricina încercărilor, zicea: „ îndreptaţi mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi”  . Ce vom spune? Oare Pavel vorbeşte aici de mâinile şi genunchii trupului? Deloc! Pavel nu vorbeşte nici alergătorilor la curse, nici atleţilor, ci prin aceste cuvinte ne sfătuieşte să ridicăm întăritura gândurilor noastre dinlăuntru, doborâtă mai înainte de ispite.

Gândeşte-te lângă cine stai, cu cine ai să-L chemi pe Dumnezeu. Cu Heruvimii! Gândeşte-te cu cine cânţi împreună! Îţi va fi îndestulător spre trezvie să te gândeşti că eşti înconjurat de trup, că eşti împletit cu carne, şi totuşi ai fost învrednicit să lauzi împreună cu Puterile cele netrupeşti pe Stăpânul de obşte al tuturor.

Nici unul, aşadar, cu râvna slăbită, să nu ia parte la cântările acelea sfinte şi tainice! nici unul să nu aibă în vremea aceea gânduri lumeşti! Ci, izgonind din minte toate cele lumeşti şi mutându-te cu totul în cer, ca şi cum ai sta alături de tronul lui Dumnezeu, aşa înalţă cântarea cea preasfântă Dumnezeului slavei. De aceea am primit poruncă să stăm bine în acel timp. Căci a sta bine nu înseamnă altceva decât a sta aşa cum se cuvine să stea un om înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur, cu suflet treaz şi veghetor. „ Aşa staţi în Domnul iubiţilor”  .

După cum arcaşul, care vrea să-i meargă săgeţile drept la ţintă, se îngrijeşte mai întâi de felul cum îi stă trupul şi dă drumul săgeţilor după ce se aşează chiar în dreptul ţintei, tot aşa şi tu, care ai să ţinteşti capul cel rău al diavolului, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, ca să trimiţi drept la ţintă săgeţile împotriva diavolului, după ce-ai făcut statura sufletului dreaptă şi slobodă.

6. Acestea, despre rugăciune. Dar pentru că, în afară de nepăsarea din timpul rugăciunii, diavolul a mai născocit ceva nespus de trist, trebuie să împiedicăm şi acest atac al lui.

Care este, dar, răul pe care ni l-a făcut diavolul acela viclean?

Văzându-vă aşa de strânşi unul în altul, ca un trup, şi atât de atenţi la cuvintele predicii, n-a îndrăznit să-i trimită pe slujitorii săi ca, prin sfaturi şi prin îndemnuri, să vă desprindă de la ascultarea predicii. Ştia că nimeni dintre voi n-avea să sufere pe nişte sfătuitori ca aceştia. De aceea, a amestecat nişte tâlhari şi nişte hoţi de buzunare prin mulţime şi a făcut diavolul ca aceştia să fure de multe ori de la cei adunaţi aici aurul cel aveau (legat) la ei.

Aşadar, ca să nu se mai întâmple asta şi nici paguba de bani să stingă cu timpul dragostea voastră de predică, fiindcă multora li s-au furat banii, vă îndemn şi vă sfătuiesc pe toţi să nu mai veniţi aici cu aur la voi, pentru ca râvna voastră în ascultarea predicii să nu ajungă pentru aceia pricină de răutate şi nici să se întunece din pricina furtului de bani plăcerea ce o simţiţi din şederea aici. Diavolul a făcut asta nu ca să vă facă mai săraci, ci pentru ca pierderea de bani, întristându-vă cumplit, să vă scoată din suflet râvna voastră pentru ascultarea predicii. Pentru că şi pe Iov l-a lipsit de toate averile sale nu ca să-l facă mai sărac, ci ca să-l lipsească de credinţă. Ceea ce urmăreşte diavolul nu este ca să ne ia banii – căci ştie că asta nu-i nimic ~, ci ca prin luarea banilor să ne strecoare în suflet păcatul. Dacă n-a reuşit asta, n-a făcut nici o ispravă.

Cunoscând dar gândul lui, iubite, slăveşte pe Stăpânul când ţi se iau banii, fie de tâlhari, fie de vreo altă pricină, şi vei fi mai câştigat; vei da o îndoită lovitură duşmanului: şi că nu te-ai necăjit, şi că ai mulţumit. Dacă va vedea că te amărăşte paguba banilor şi te înduplecă să te răzvrăteşti împotriva Stăpânului, nu va înceta să te păgubească mereu; dar dacă va vedea că nu numai că nu huleşti pe Dumnezeu, Făcătorul tău, ba, dimpotrivă, îi mai şi mulţumeşti pentru fiecare din nenorocirile ce vin peste ţine, va înceta să te mai ispitească; ştie doar că încercarea prin nenorociri ajunge pentru tine pricină de mulţumire, ştie doar că-ti împleteşte mai strălucite cununi şi mai mari răsplăti. Aşa s-a întâmplat şi cu Iov. Când diavolul a văzut că Iov a mulţumit lui Dumnezeu, deşi îi luase banii şi-i lovise trupul, n-a mai îndrăznit să se apropie de el, ci a plecat, suferind o înfrângere ruşinoasă, după ce îl făcuse mai strălucitor pe atlet.

Cunoscând dar şi noi acestea, de un singur lucru să ne temem : de păcat. Pe toate celelalte să le îndurăm cu curaj, fie paguba de bani, fie boala trupului, fie greutăţile vremurilor, fie ocările, fie clevetirile, fie orice alt necaz ce vine peste noi. Acestea, prin ele însele, nu numai că nu ne vor vătăma, ci, dimpotrivă, ne vor putea fi de mare folos, dacă le îndurăm cu mulţumire, şi ne vor pricinui şi mai mari răsplăti. Uită-te la Iov! După ce a fost încununat cu toate cununile răbdării şi ale bărbăţiei, a primit îndoit tot ce pierduse. Tu nu vei primi îndoit şi întreit, ci totul însutit dacă le rabzi pe toate cu bărbăţie, şi vei moşteni viata veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l V

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
Împotriva anomeilor

1. Când ai de vorbit despre un subiect mai întins, ce are nevoie de multe cuvinte şi pe care nu-l poţi termina în două sau trei zile, ci în mult mai multe, socot că nu trebuie să încarci mintea ascultătorilor cu toată învăţătura dintr-o dată şi nici într-o singură cuvântare, ci să împărţi totul în multe părţi, ca să faci prin această împărţire povara cuvântului uşoară şi lesne de înţeles.

Şi limba, şi auzul, şi fiecare din simţurile noastre au puse măsuri, legi şi hotare; iar de încerci să depăşeşti vreodată aceste hotare, simţurile pierd şi puterea pe care o au.

Spune-mi, ce-i mai dulce decât lumina? Ce-i mai plăcut decât raza de soare? Cu toate acestea, când dulcele acesta şi plăcutul acesta ating peste măsură privirile noastre, ajung neplăcute şi împovărătoare. De aceea Dumnezeu a rânduit ca noaptea să urmeze zilei, pentru ca, venind întunericul peste ochii noştri obosiţi, să coboare pleoapele, să adoarmă luminile ochilor, să odihnească puterea ostenită a văzului nostru şi să o facă mai potrivită pentru vederea zilei următoare. De aceea şi veghea, şi visul, potrivnice între ele, ajung la fel de plăcute când sunt folosite cu măsură; şi deşi numim dulce lumina, totuşi numim dulce şi visul, care depărtează de la noi lumina. Aşa că lipsa de măsură, oriunde ar fi, e grea şi supărătoare, iar măsura, plăcută, folositoare şi întăritoare.

De aceea şi eu, deşi vă vorbesc a patra sau a cincea zi despre fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu, nici astăzi nu sunt pregătit să pun capăt cuvântului; ci, după ce vă voi spune atât cât trebuie, am hotărât să las iarăşi mintea voastră să se odihnească.

Unde am lăsat mai înainte cuvântul? Că neapărat trebuie să-l iau de unde l-am lăsat, pentru că una este înlănţuirea învăţăturii.

Spuneam atunci că „ fiul tunetului”  a zis: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată; Cel Unul-Născut, Fiul Cel ce este în sânul Tatălui, Acela a spus”  . Astăzi este de trebuinţă să aflăm unde a spus asta Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu.
„ A răspuns iudeilor Domnul, spune Ioan Evanghelistul, şi a zis: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl”  . Şi aici cuvântul „ vedere”  înseamnă cunoştinţă. Şi n-a spus numai: „ Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl” , şi a tăcut, ca să nu socoteşti că aceste cuvinte sunt spuse numai despre om, că adică numai omul nu L-a văzut pe Dumnezeu; ci, voind să arate că nu L-au văzut nici îngerii, nici arhanghelii, nici puterile cele de sus, a făcut cunoscut asta prin cuvintele adăugate. După ce a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva (vreodată)” , a adăugat: „ decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Dacă ar fi spus numai „ nimeni” , mulţi din cei ce L-ar fi auzit ar fi socotit poate că a spus asta numai despre firea noastră omenească. Dar aşa, când a spus „ nimeni” , şi a adăugat şi: „ decât Fiul” , prin adăugirea Fiului a înlăturat întreaga zidire.

– Ce vrei să spui?, m-ar putea întreba cineva. A înlăturat şi pe Duhul cel Sfânt?

– Nicidecum! Duhul cel Sfânt nu face parte din zidire. Cuvântul „ nimeni”  este pus totdeauna pentru a arăta numai zidirea. Când se vorbeşte de Tatăl, nu este înlăturat Fiul, iar când se vorbeşte de Fiul, nu este îndepărtat Duhul. Iar ca să fac cunoscut chiar acum, de aici, că „ nimeni”  nu s-a spus pentru înlăturarea Duhului, ci pentru arătarea zidirii, să auzim ce spune Pavel vorbind corintenilor de această cunoştinţă despre care s-a spus că este numai a Fiului.

– Ce spune?

–  „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu!”  . După cum aici cuvântul „ nimeni”  nu înlătură pe Fiul, tot astfel şi dincolo, când cuvântul
„ nimeni”  a fost spus în legătură cu Fiul, nu îndepărtează pe Duhul cel Sfânt. De aici se vede că cele spuse sunt adevărate. Dacă prin cuvintele „ nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, decât Cel ce este din Dumnezeu”  ar fi îndepărtat pe Duhul cel Sfânt de la cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci zadarnic a mai spus Pavel că, după cum omul le ştie pe cele ale lui, tot aşa şi Duhul cel Sfânt le cunoaşte desăvârşit pe cele ale lui Dumnezeu.

Tot astfel şi când se spune cuvântul „ unul” , acest cuvânt are aceeaşi tărie şi putere. De pildă: „ Un Dumnezeu, spune Pavel, Tatăl, din Care sunt toate, şi un Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”  . Dacă spusele: „ unul este Dumnezeu, Tatăl”  ar scoate din Dumnezeire pe Fiul, atunci şi spusele: „ Unul este Domn, Fiul”  ar scoate din Domnie pe Tatăl. Dar cuvintele: „ un Domn, Iisus Hristos” , nu scot din Domnie pe Tatăl, şi nici cuvintele: „ un Dumnezeu, Tatăl” , nu scot din Dumnezeire pe Fiul.

2. Dacă ereticii ar zice, iarăşi, că pentru aceasta se numeşte Tatăl un Dumnezeu, pentru că Fiul este Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu aşa ca Tatăl, ar urma să spună, pe temeiul premiselor puse de ei înşişi – căci noi nu am susţine asta -, că pentru aceasta se numeşte Fiul „ un Domn” , pentru că Tatăl este Domn, dar nu un Domn aşa ca Fiul. Iar dacă spusa aceasta e o nelegiuire, apoi tot o nelegiuire este şi spusa de mai înainte. Dar după cum cuvintele „ un Domn”  nu îndepărtează pe Tatăl de la o deplină Domnie, nici nu mărginesc Domnia numai la Fiul, tot astfel nici cuvintele „ un Dumnezeu”  nu scot pe Fiul din adevărata, preacurata şi neamestecata Dumnezeire, nici nu arată numai pe Tatăl.

Că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu la fel cum este şi Tatăl, rămânând totuşi Fiu, se vede din însuşi adaosul. Căci dacă numele de „ Dumnezeu”  ar fi numai al Tatălui şi n-ar putea să ne arate alt ipostas, ci numai ipostasul acela nenăscut şi prim, acest nume fiind propriu numai lui şi în stare de a-l face cunoscut, atunci adaosul „ Tată”  este de prisos. Ar fi fost de-ajuns să se spună „ un Dumnezeu” , şi am fi cunoscut despre cine e vorba. Dar pentru că numele de „ Dumnezeu”  este comun şi Tatălui, şi Fiului, şi pentru că dacă Pavel ar Fi spus numai „ un Dumnezeu”  n-ar fi arătat de cine anume vorbeşte, de aceea a fost nevoie de adaosul de „ Tată” , ca să arate că vorbeşte despre ipostasul cel dintâi, cel nenăscut; numele de „ Dumnezeu”  nu-i era îndestulător să o arate, deoarece numele acesta este comun şi Tatălui, şi Fiului.

Dintre aceste nume, unele sunt comune tuturor persoanelor Dumnezeirii, altele sunt proprii, specifice (fiecăreia). Cele comune arată identitatea de fiintă; cele proprii caracterizează proprietăţile ipostaselor. numele de „ Tată”  şi de „ Fiu”  sunt proprii fiecărui ipostas, iar numele de „ Dumnezeu”  şl „ Domn”  le sunt comune. Aşadar, pentru că Pavel a întrebuinţat numele comun, „ un Dumnezeu” , a fost nevoie şi de cel propriu, de cel specific, ca să cunoşti despre cine vorbeşte, ca să nu cădem în nebunia lui Sabelie.

Că nici numele de „ Dumnezeu”  nu este mai mare decât numele de „ Domn” şi nici numele de „ Domn” nu e mai mic decât numele de „ Dumnezeu”  se vede din următoarele: în tot Vechiul Testament, Tatăl se numeşte „ Domn” :
„ Domnul Dumnezeul tău un Domn este”  ; şi iarăşi: „ Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”  ; şi iarăşi: „ Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este hotar”  ; şi iarăşi: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul”  . Dacă numele de „ Domn”  ar fi mai mic decât numele de „ Dumnezeu”  şi ar fi nevrednic de fiinţa Dumnezeirii, n-ar fi trebuit să spună: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” . Iarăşi: dacă numele de „ Dumnezeu”  ar fi mai mare decât numele de „ Domn şi mai cinstit, n-ar fi trebuit ca Fiul, Care după anomei este mai mic decât Tatăl, să fie numit cu un nume care se cuvine Tatălui, care ar fi, după ei, propriu numai Tatălui.

Dar lucrurile nu stau aşa. nici Fiul nu-i mai mic decât Tatăl, nici numele de Domn nu-i mai înjositor decât numele de Dumnezeu. Din pricina aceasta, Scriptura întrebuinţează fără deosebire aceste numiri, şi pentru Tatăl, şi pentru Fiul.

Aşadar, după cum aţi auzit că Tatăl este numit Domn, haide să vă arăt că şi Fiul este numit Dumnezeu: „Iată, Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: „ Cu noi este Dumnezeu”  . Ai văzut că şi Tatălui i se dă numele de „ Domn”  şi Fiului numele de Dumnezeu? După cum dincolo spune: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” , tot astfel şi aici zice: „ Vor chema numele Lui Emanuel” . Şi iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi s-a dat nouă… şi se numeşte numele Lui înger de mare sfat, Dumnezeu tare, stăpânitor”  . Uită-te, te rog, la priceperea şi la înţelepciunea duhovnicească a profeţilor! Ca să nu se creadă că e vorba de Tatăl, când spun numai cuvântul Dumnezeu, fac pomenire mai întâi de taina întrupării Domnului. Că nu S-a născut Tatăl din Fecioară nici nu S-a făcut prunc.

Iarăşi, un alt profet la fel vorbeşte despre El: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui .

-Dar despre cine vorbeşte Profetul? Oare nu despre Tatăl?

– Deloc! Ascultă că şi Profetul a amintit de taina întrupării Domnului. După ce a spus: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui” , a continuat: „ A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut”   iar Pavel zice: „ Din care este Hristos, după trup, Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”  . Şi iarăşi: „ Nici un desfrânat sau lacom… nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu  . Şi iarăşi: „ La arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”
Iar Ioan tot aşa Îl numeşte zicând: „ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”

3.
– Da e drept mi se poate răspunde! Dar arată-mi în ce loc Scriptura, punându-L
împreună cu Tatăl, Îl numeşte pe Tatăl Domn ?

– Îţi voi arăta nu numai asta, ci şi că pe Tatăl îl numeşte Domn şi pe Fiul Îl numeşte Domn, şi că pe Tatăl îl numeşte Dumnezeu şi că pe Fiul îl numeşte Dumnezeu, întrebuinţându-se la un loc amândouă numele.

– Unde le putem găsi?

– Vorbind odată Hristos iudeilor, le-a spus: „ Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este?”  Iar ei i-au spus: „ Al lui David”  Şi le-a spus lor: „ Cum, dar, David cu duhul Îl numeşte pe El Domn, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea?”  . Iată Domn şi Domn!

Vrei să afli unde numeşte Scriptura Dumnezeu şi pe Tatăl, şi pe Fiul, folosind la un loc numele?

Ascultă-i şi pe profetul David, şi pe Apostolul Pavel arătându-ne asta! „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul împărăţiei Tale. lubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemn de bucurie mai mult decât pe părtaşii Tăi”  . Iar Pavel, când a spus această mărturie, a adăugat: „ Către îngerii Lui a spus: „ Cel ce face pe îngerii Săi duhuri…; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”  .

– Dar pentru care pricină l-a numit Pavel pe Dumnezeu Tată, şi pe Fiul, Domn?

– Pavel n-a făcut fără pricină şi fără scop asta acolo , ci pentru că le grăia elenilor, care se închinau la mai mulţi dumnezei. Pentru ca să nu-i spună lui Pavel păgânii: „ Ne ţii de rău că vorbim de mulţi dumnezei şi de mulţi domni, dar şi tu porţi aceeaşi vină, că şi tu vorbeşti de dumnezei, şi nu de un singur Dumnezeu” ; de aceea Pavel, făcând pogorământ slăbiciunii lor, îl numeşte pe Fiul cu alt nume, care are aceeaşi putere. Şi ca să vă arăt că acesta-i adevărul, am să citesc acest loc de mai sus şi veţi cunoaşte bine că cele ce le-am spus nu sunt presupuneri de-ale mele: „ Despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa semeţeşte însă, iar dragostea zideşte… Despre mâncarea celor jertfite idolilor, dar, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nici un alt Dumnezeu nu este, decât Unul singur”  .

Vezi că acele cuvinte le-a spus adresându-se unor oameni care socoteau că sunt mulţi dumnezei? „ Căci deşi sunt numiţi mulţi dumnezei şi mulţi domni fie în cer, fie pe pământ – (iarăşi se luptă cu aceia) – precum şi sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni -adică aşa-numiţi -, totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”  . De aceea a şi adăugat cuvântul „ Unul” , ca să nu socotească elenii că aduce iarăşi credinţa în mulţi dumnezei. A numit pe Tatăl un (singur) Dumnezeu, fără să scoată pe Fiul din Dumnezeire, şi tot aşa pe Fiul L-a numit un (singur) Domn, fără să-L scoată pe Tatăl din Domnie. Pavel a vrut să îndrepte slăbiciunea acelora şi să nu-i găsească nici un cusur. Asta a şi fost pricina că Fiul lui Dumnezeu n-a fost cunoscut iudeilor clar şi arătat prin profeţi; ci întunecat şi numai din când în când. Dacă ar fi auzit de Dumnezeu şi Domn, iudeii, care abia fuseseră scăpaţi de rătăcirea cea cu mulţi dumnezei, s-ar fi întors îndată la aceeaşi boală. De aceea, cu timp şi fără timp, profeţii vorbesc necontenit că „ Unul este Dumnezeu, şi în afară de El nu este altul”  .

Profeţii nu leapădă pe Fiul, – Doamne fereşte! -, ci voiesc să tămăduiască boala acelora şi să-i convingă să se izbăvească de credinţa în mulţi dumnezei, care nu sunt.

Aşadar, când auzi cuvintele „ unul”  şi „ nimeni”  şi câte mai sunt ca acestea, să nu micşorezi slava Treimii, ci prin aceste cuvinte află deosebirea care este între Treime şi zidire. Căci şi în alt loc se spune: „ Cine a cunoscut gândul Domnului?”  . Că aşa trebuie înţelese cuvintele acestea, căci nu lipsesc de cunoştinţa fiinţei lui Dumnezeu nici pe Fiul, nici pe Sfântul Duh, a fost dovedit în cele spuse mai sus, când am adus mărturia care zice: „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Tot astfel şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu”  . Şi, iarăşi, Hristos zice: „ nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva decât Fiul”  . Tot aşa, şi cu locul de care ne ocupăm: „ nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl”  . Domnul a spus prin aceste cuvinte că îl cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, dar totodată a arătat şi pricina pentru care-L cunoaşte.

– Care e pricina?

– Că este din El. Iar că este din El există iarăşi o dovadă că îl cunoaşte desăvârşit. De aceea îl cunoaşte desăvârşit, pentru că este din El, şi dovada că este din El este că îl cunoaşte desăvârşit. O fiinţă nu poate cunoaşte o (altă) Fiinţă superioară ei, oricât de mică ar fi deosebirea dintre ele. Ascultă ce spune Profetul despre îngeri şi despre firea omenească! Că mică este deosebirea între îngeri şi oameni. După ce a spus: „ Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau Fiul omului, că-l cercetezi pe el?” , a adăugat: „ Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri”  . Totuşi, chiar dacă este mică deosebirea, pentru că, la drept vorbind, deosebire este, nu putem afla, căci nu cunoaştem pe deplin Fiinţa îngerilor, oricât de mult am filosofa.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de Firea îngerilor, când noi nu cunoaştem bine nici Fiinţa sufletului nostru, dar, mai bine spus, nici cât de cât? Iar dacă anomeii pretind că o cunosc, întreabă-i: ce este fiinţa sufletului? Este oare aer, sau duh, sau vânt, sau foc? Dar nu pot spune că e unul din acestea, pentru că toate acestea sunt corpuri, pe când sufletul este necorporal. Când anomeii nu-i cunosc pe îngeri, nici sufletele lor, cum pot pretinde că ei cunosc desăvârşit pe Stăpânul şi Făcătorul tuturor? Ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?

Dar pentru ce vorbesc eu despre fiinţa sufletului? Nu ştim nici cum ne stă sufletul în trup! Ce poţi spune despre asta? Că se întinde sufletul în tot trupul? Dar a grăi aşa e o nechibzuinţă, căci aceasta este o însuşire a corpurilor! Despre suflet nu se poate spune aşa! Adeseori se taie mâinile şi picioarele, dar sufletul rămâne întreg, cu nimic împuţinat din betegirea trupului. Vrei să spui că nu este sufletul în tot trupul, ci e strâns într-o mică parte a lui? Atunci, ar trebui neapărat ca şi celelalte mădulare să moară! Căci, negreşit, ceea ce e fără suflet e mort. Nu putem spune nici asta, că sufletul e strâns într-o mică parte a trupului. Ştim că sufletul este în trupul nostru, dar cum este, nu ştim. Dumnezeu a îndepărtat de la noi şi această cunoştinţă, pentru ca să ne închidă şi mai mult gura, ca să ne ţină, ca să ne înduplece să rămânem jos şi să nu cercetăm cu curiozitate şi nici să nu le iscodim pe cele mai presus de noi.

Dar ca să nu demonstrăm astfel asemenea lucruri cu ajutorul raţiunii, hai să aducem din nou cuvântul la Scriptură.

„ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, spune Domnul, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl”  .

– Şi ce pot dovedi cuvintele acestea?, aş putea fi întrebat. Cuvintele acestea nu mărturisesc că El are o cunoştinţă desăvârşită. Că zidirea nu cunoaşte pe Dumnezeu a arătat-o când a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva” ; iar că Fiul îl cunoaşte, şi aşa a arătat-o, iarăşi, prin adaosul: „ Decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” . Dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe El însuşi, încă nu este dovedit. Căci se poate, mi se spune mai departe de către anomei, să nu-L cunoască bine pe Dumnezeu nici zidirea şi nici Fiul; se poate ca Fiul să-L cunoască mai bine decât zidirea, dar să nu aibă nici El o cunoaştere şi o înţelegere desăvârşită a lui Dumnezeu. Că Fiul îl vede pe Dumnezeu ceea ce este şi îl cunoaşte, a spus-o; dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe Sineşi, încă nu a arătat-o.

– Vreţi să ne încredinţăm şi din Scripturi şi chiar din gura lui Hristos că Fiul cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, aşa cum Se cunoaşte pe Sine? Să auzim ce spune iudeilor! „ După cum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl”  . Ce cunoaştere mai desăvârşită decât aceasta vrei?
Întreabă-l pe potrivnic:

– Îl cunoaşte Tatăl desăvârşit pe Fiul, are în chip desăvârşit o cunoaştere întreagă a Lui, nu-I este ascuns nimic din cele ale Fiului, este ştiinţa Tatălui desăvârşită?

– Da, va răspunde potrivnicul.

– Deci, spune-i tu mai departe, când auzi că şi Fiul aşa îl cunoaşte pe Tatăl, cum Tatăl îl cunoaşte pe Fiul, nu mai căuta mai departe, căci cunoştinţa Fiului e la fel cu cunoştinţa Tatălui.

Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, Domnul spunea: „ Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere”  . Descoperă, dar nu atât cât îl cunoaşte El, ci cât putem cuprinde noi. Dacă Pavel face asta, cu atât mai mult Hristos. Că şi Pavel spune ucenicilor săi: „ N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni trupeşti. Ca pe nişte prunci in Hristos, cu lapte v-am hrănit, nu cu mâncare, că încă nu puteaţi”  .

– Dar acestea le-a spus numai corintenilor?

– Ce-ai zice, însă, dacă ţi-aş arăta că Pavel cunoştea şi alte lucruri, pe care nimeni dintre oameni nu le-a aflat, şi a plecat cunoscându-le numai el dintre oameni?

– De unde putem afla asta?

– Din Epistola către corinteni! El este cel ce a spus: „ …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască”  . Cu toate acestea, chiar omul acesta, care a auzit atunci cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască, are o cunoştinţă parţială, cu mult mai prejos de cunoştinţa ce va să fie. El, care a spus aceste cuvinte, a grăit şi altele: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”  ; şi: „ Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam”  ; şi: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, dar atunci, faţă către faţă”  .

Prin urmare, din acestea s-a vădit toată rătăcirea anomeilor.

Când nu se cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, nu că este, ci ce este, ar fi cea mai mare nebunie să i se dea un nume. Dar, chiar dacă fiinţa lui Dumnezeu ar fi arătată şi cunoscută, nici aşa n-am putea da în chip desăvârşit de la noi şi prin noi un nume fiinţei Stăpânului. Dacă Pavel n-a cutezat să dea nume puterilor celor de sus, ci, după ce a spus: „La pus să şadă pe Hristos mai presus de toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele care se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie”   şi ne-a învăţat că mai sunt şi alte nume ale puterilor celor de sus, pe care atunci, în veacul ce va să fie, le vom cunoaşte, n-a avut curajul să mai pună alte nume în locul acelora, nici să le mai iscodească, de ce iertare sau de ce cuvânt de apărare mai sunt vrednici cei ce îndrăznesc să dea nume fiinţei Stăpânului? Când însăşi fiinţa lui Dumnezeu nu se cunoaşte, şi anomeii îi dau nume, trebuie să ne despărţim de ei ca de nişte nebuni. Că Dumnezeu este nenăscut, se ştie. Dar că acesta este numele fiinţei Lui, nici un profet n-a spus-o, nici un apostol n-a arătat-o, nici un evanghelist. Şi pe bună dreptate. Cum ar fi putut vorbi de numele Ei, cei care nu-I cunoşteau fiinţa?

5. Dar pentru ce vorbesc eu de dumnezeieştile Scripturi, după care este atât de vădită nebunia anomeilor şi atât de mare călcarea lor de lege, când nici elenii, care au rătăcit de la adevăr, n-au îndrăznit vreodată să spună aşa ceva? nimeni dintre eleni n-a cutezat să dea o definiţie fiinţei dumnezeieşti şi să o cuprindă într-un nume. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa lui Dumnezeu, când filosofii eleni n-au definit desăvârşit nici firea celor netrupeşti, când au filosofat despre ele, ci au dat o explicaţie şi o descriere mult mai puţin clară decât o definiţie?

Dar care-i înţeleptul argument al anomeilor?

Ei spun: Dacă nu ştii fiinţa lui Dumnezeu, nu ştii pe cine cinsteşti!
Dar, mai cu seamă, nici n-ar trebui să răspundem unei astfel de obiecţii, când au fost aduse din Scripturi atâtea dovezi că este cu neputinţă să ştim ce este Dumnezeu după fiinţă! Dar, pentru că noi nu grăim cu duşmănie faţă de anomei, ci ca să-i îndreptăm, haide să arătăm că nu a spune că nu cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, ci a pretinde că o cunoşti, (aceasta) înseamnă a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Spune-mi, te rog, dacă din doi oameni care vorbesc despre cunoaşterea mărimii cerului, unul spune că ochi omenesc nu poate să-l cuprindă, iar celălalt pretinde că este cu putinţă să-l străbaţi, măsurându-l în întregime cu şchioapa mâinii, de cine ai spune că ştie mărimea cerului: de cel care pretinde că ştie că cerul are atâtea şchioape sau de cel care mărturiseşte că nu ştie? Faţă de cer, cunoaşte mai bine mărimea lui acela care se pleacă înaintea mărimii cerului. Faţă de Dumnezeu, nici acest respect nu-l avem. Aceasta nu este oare culmea nebuniei? Numai atâta ni se cere să ştim: că este Dumnezeu! Nu ni se cere să-I iscodim fiinţa Lui! Ascultă ce spune Pavel: „ Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este

Şi iarăşi Profetul, mustrând  necredinţa unuia, nu-l mustră pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că este Dumnezeu: “Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”
După cum pe acela nu-l face necredincios că nu ştie ce este fiinţa ci că nu ştie că este Dumnezeu, tot astfel este de ajuns pentru credinţă să ştii că este Dumnezeu. Dar mai au anomeii şi o altă obiecţie meşteşugită.
– Care-i aceasta ?

–  Ei spun: S-a zis: „Duh este Dumnezeu”
– Dar spune-mi, te rog, asta arată fiinţa lui Dumnezeu? Cine va suferi o astfel de tălmăcire, chiar de s-ar găsi el abia la uşa Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă mergem mai departe , vom spune că Dumnezeu este foc, căci după că „ Duh este Dumnezeu” , tot astfel este scris că  „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”   şi, iarăşi: „Izvor de apă vie”   Dacă am zice ca ei, ar însemna ca Dumnezeu să nu fie numai duh, izvor şi foc, ci şi suflet şi cânt şi minte omenească şi altele cu mult mai nechibzuite decât acestea, căci nu trebuie să le înşirăm pe toate prin cuvânt, nici să imităm nebunia acelora. Cuvântul „duh”  înseamnă multe lucruri; de pildă, înseamnă sufletul nostru, după cum zice şi Pavel „Daţi pe unul ca acesta Satanei ca să se mântuiască duhul lui”  ; mai înseamnă vânt, după cum zice Profetul: „Cu duh silnic îi va sfărâma pe ei”  ; mai înseamnă şi harisma cea duhovnicească: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru”  ; şi iarăşi: „Mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga şi cu mintea”  ; mai înseamnă şi mânie, ca în Isaia: „Nu erai tu cel ce cugetai cu duhul tău cel aspru să-i ucizi pe ei?”  ; iar duhul cel de la Dumnezeu înseamnă şi ajutor: „Pentru că duh este înaintea noastră unsul Domnului”  . După anomei, ar însemna ca Dumnezeu să fie toate acestea şi să fie alcătuit din acestea.

Dar ca să nu mai vorbim degeaba aducând în mijloc nişte argumente care nici n-au nevoie să fie combătute, haide să punem aici capăt cuvântului către anomei, şi să ne punem toată nădejdea noastră în rugăciune; cu cât se vor depărta ei mai mult de credinţă, cu atât mai mult să ne rugăm pentru dânşii, cu atât mai mult să-I cerem lui Dumnezeu să se depărteze nebunia lor. Acest lucru este bine-plăcut Mântuitorului nostru Dumnezeu – „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”  .

6. Să nu încetăm dar să facem rugăciuni pentru ei. Mare armă e rugăciunea, vistierie neîmpuţinată, bogăţie niciodată cheltuită, liman neînvălurat, pricină de linişte! Rădăcină, izvor şi mamă a mii şi mii de bunătăţi este rugăciunea! Este mai puternică şi decât puterea împărătească. De multe ori, când cel care are fruntea încununată cu coroană este cuprins de friguri, când zace la pat şi se umflă, stau în jurul lui doctori, îngrijitori, generali, dar nu-i pot ostoi boala care-i ameninţă viaţa nici ştiinţa doctorilor, nici venirea prietenilor, nici slujirea slugilor, nici risipa de doctorii, nici scumpetea facerii doctoriilor, nici belşugul de bani, într-un cuvânt, nimic din cele omeneşti, dar dacă vine cineva care are îndrăznire către Dumnezeu şi numai se atinge de trupul lui şi face rugăciune curată pentru el, a izgonit toată boala. Şi ceea ce n-a putut bogăţia, mulţimea slujitorilor, ştiinţa doctorilor şi mărirea împărătească, poate de multe ori rugăciunea unui sărac, a unuia care n-are de nici unele.

Când zic rugăciune, nu înţeleg rugăciunea aceasta de formă şi plină de trândăveală, ci rugăciunea aceea făcută cu stăruinţă, făcută cu suflet îndurerat şi cu mintea adunată. Aceasta e rugăciunea aceea care se urcă la cer. Şi după cum apele nu se ridică în sus atâta vreme cât stau pe un şes întins şi au multă lărgime, dar când mâinile meşterilor le adună la un loc şi le apasă de jos, atunci apele înghesuite ţâşnesc în sus mai iute decât săgeata; tot astfel şi mintea omenească, atâta vreme cât e tihnită şi fără nici o grijă, este împrăştiată şi risipită; dar când necazurile şi grijile vieţii o înghesuie de jos şi o apasă bine, atunci trimite spre înălţime rugăciuni curate şi stăruitoare. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă acele rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu, care sunt făcute cu sufletul apăsat şi necăjit, ascultă ce spune Profetul: „ Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-a auzit”  .

Să ne încălzim dar cugetul, să ne apăsam sufletul cu amintirea păcatelor; să ni-l apăsam nu ca să ni-l chinuim, ci ca să-l facem să fim auziţi, să-l facem să privegheze şi să fie treaz, ca să atingă înseşi cerurile. Nimic nu izgoneşte atât de mult trândăveală şi nepăsarea ca durerea şi necazul, când adună din toate părţile mintea şi o întorc spre ea însăşi. Cel ce se necăjeşte aşa şi se roagă aşa va putea face să se sălăşluiască în sufletul său, odată cu rugăciunea, şi multă bucurie. Şi după cum adunarea mare de nori întunecă la început văzduhul, dar, după ce norii îşi scutură toată ploaia, văzduhul ajunge mai liniştit şi mai frumos, tot aşa şi tristeţea: atâta vreme cât se învârte înlăuntrul nostru, ne întunecă mintea; dar când se împrăştie şi iese afară prin cuvintele rugăciunii şi prin lacrimile care însoţesc rugăciunea, atunci vine în suflet mare bucurie, căci ajutorul lui Dumnezeu se lasă ca o rază peste mintea celui ce se roagă.
Dar ce dezvinovăţire zadarnică aduc cei mai mulţi?

–  Nu mai am un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, spun ei. Atât îmi este ruşine de mine şi de faptele mele, că nici nu pot deschide gura!

– Satanică e evlavia aceasta! (De fapt), acestea sunt pricini ca să duci mai departe o viată plină de păcate. Diavolul vrea să-ţi închidă uşile ducerii tale la Dumnezeu!

Spui că n-ai nici un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu? Mare îţi este îndrăznirea, mare îţi este folosul să crezi că n-ai îndrăznire, după cum e cea mai mare neruşinare şi osândă să crezi că ai îndrăznire. Chiar de-ai avea multe fapte bune, chiar dacă nu te-ai simţi cu nimic pe cuget, dar dacă socoţi că ai îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ai pierdut tot folosul rugăciunii! Dimpotrivă, de-ai avea pe cuget mii şi mii de poveri de păcate, dar dacă eşti convins că eşti cel din urmă dintre toţi, vei avea mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

Nu-i smerenie să te socoteşti păcătos, când eşti păcătos; smerenie este să nu te socoteşti mare lucru, când ştii că ai făcut fapte multe şi mari. Atunci eşti smerit, când eşti cum zice Pavel, când poţi să spui: „ Nu mă ştiu cu nimic pe cuget” , şi totuşi să adaugi: „ dar nu mă îndreptăţesc cu asta”  ; şi iarăşi: „ Iisus a venit să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”  .

Să ai smerenie înseamnă să fii înalt cu faptele bune, dar să te socoteşti, cu mintea, mic. Dumnezeu, din pricina nespusei Lui iubiri de oameni, primeşte şi Se apropie nu numai de cei ce se smeresc, ci şi de cei care-şi spun, cu inima zdrobită, păcatele lor. Este milostiv şi binevoitor cu unii ca aceştia.

Şi ca să vezi ce lucru bun este să nu te socoteşti lucru mare, închipuieşte-ţi două trăsuri: înjugă la una dreptatea şi mândria, iar la alta, păcatul şi smerenia; vei vedea că trăsura la care-i înjugat păcatul o va lua înaintea dreptăţii nu din pricina puterii păcatului, ci din pricina tăriei smereniei cu care e înjugat; trăsura cealaltă însă rămâne în urmă nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din pricina poverii şi a greutăţii mândriei. După cum smerenia, din pricina covârşitoarei ei înălţimi, biruie greutatea păcatului şi ajunge de se urcă la cer, tot astfel şi mândria, din pricina poverii şi a greutăţii ei, are puterea să biruie şi uşurătatea dreptăţii şi o trage lesne în jos.

7. Adu-ţi aminte de fariseu şi de vameş, şi vei vedea că împerecherea aceea e mai iute decât aceasta. A împerecheat fariseul dreptatea cu mândria, grăind aşa: „ Mulţumescu-Ţi, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, lacomi, nici ca acest vameş!”  . O, ce nebunie! nu i-a săturat mândria toată firea omenească, ci a ocărât nebuneşte şi pe vameşul de alături. Ce a făcut vameşul? N-a răspuns la ocări cu ocări, nu s-a amărât din pricina învinuirii, ci a primit cele spuse cu judecată. Şi i-au fost lui: săgeata duşmanului doctorie şi vindecare, ocara laudă, iar învinuirea cunună. Atât de mare bun este smerenia, atât de mare câştig! Face să nu te usture batjocurile altora, face să nu te sălbăticească să ocărăşti pe aproapele. Poţi culege şi de pe urma celor ce te ocărăsc un bine mare şi însemnat, aşa cum a cules vameşul. După ce a primit ocările şi a pus jos păcatele, spunând: „ Milostiv Fii mie, păcătosului!”  , s-a coborât mai îndreptat decât acela, cuvintele au biruit faptele, vorbele au învins lucrurile. Fariseul a pus înainte dreptatea, postul şi zeciuiala; vameşul a spus numai cuvinte, dar a pus jos cu vorba toate păcatele lui. Că Dumnezeu nu i-a ascultat numai vorbele, ci a văzut şi inima cu care le spunea; şi găsindu-i smerit şi zdrobit sufletul, l-a miluit şi S-a arătat bun.

Spun aceste cuvinte nu ca să păcătuim, ci ca să ne smerim. Dacă vameşul, un om de cea mai de jos speţă de răutate, nu pentru că s-a umilit, ci numai pentru că s-a arătat cu judecată, pentru că şi-a spus păcatele şi a mărturisit ce era, a atras din partea lui Dumnezeu o atât de mare bunăvoinţă, cât ajutor nu vor atrage cei care săvârşesc mari fapte bune, dar se socotesc pe ei o nimica?

De aceea vă îndemn, mă rog şi mă cucernicesc, mărturisiţi-vă des lui Dumnezeu, nu te duc să fii privelişte celor împreună robi ai tăi, nici nu te silesc să-ti descoperi oamenilor păcatele tale! Desfă-ţi cugetul înaintea lui Dumnezeu! Arată-i Lui rănile şi de la El cere leacurile! Arată-le Celui ce nu te ocărăşte, ci te vindecă! Chiar de taci tu. El îţi ştie toate păcatele! Spune-le ca să câştigi! Spune-le ca, lăsând aici jos toate păcatele, să pleci dincolo curat şi slobod de păcate, să scapi de darea aceea în vileag de nesuferit din ziua judecăţii.

Cei trei tineri erau în cuptor şi şi-au dat sufletul pentru mărturisirea Stăpânului. Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea fapte mari, spun: „ Nu putem deschide gura noastră! Ruşine şi ocară am ajuns robilor Tăi şi celor ce Te cinstesc pe Tine”  .

– Dar pentru ce atunci deschideţi gura?

– Tocmai ca să spunem, răspund ei, că nu putem deschide gura, pentru ca astfel să atragem asupra noastră pe Stăpânul.

Puterea rugăciunii a stins tăria focului, a înfrânt furia leilor, a pus capăt războaielor, i-a alungat pe demoni, a deschis porţile cerului, a sfărâmat legăturile morţii, a izgonit bolile, a îndepărtat necazurile, a întărit oraşe ce se clătinau; rugăciunea a pus capăt bătăilor lui Dumnezeu, vicleniilor omeneşti, într-un cuvânt, tuturor nenorocirilor. Dar nu numesc rugăciune aceea care este rostită numai cu gura, ci rugăciunea care se înalţă din adâncul sufletului. După cum copacii care au înfipte adânc în pământ rădăcinile nu se clintesc din loc, nici nu sunt smulşi, de i-ar izbi atacul a mii şi mii de vânturi, pentru că rădăcinile lor sunt înţepenite bine în adâncul pământului, tot astfel şi rugăciunile care se înaltă de jos, din adâncul inimii, fiind bine înrădăcinate, se îndreaptă spre înălţimi şi nu sunt doborâte de nici un atac al gândului. De aceea şi Profetul spune: „ Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!”  .

Nu vă grăiesc acestea ca să mă lăudaţi numai, ci ca să-mi arătaţi lauda voastră şi prin fapte. Dacă atunci când spui oamenilor necazurile tale şi le istoriseşti nenorocirile ce te-au cuprins îţi uşurezi sufletul îndurerat, ca şi cum te-ai alina prin cuvânt, cu mult mai mult, de vei împărtăşi Stăpânului patimile sufletului tău, vei căpăta mare uşurare şi multă mângâiere. De multe ori omul, când te aude plângându-te şi văitându-te, se îngreunează, te respinge şi te alungă; Dumnezeu însă nu-i aşa; te primeşte, te trage la El! Să-I spui de dimineaţă până seara necazurile tale! Atunci mai cu seamă te iubeşte şi-ti ascultă rugăciunile! Asta a vrut să arate Hristos când a spus: „ Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni”  , Ne cheamă! Să-L ascultăm! Ne trage la El! Să nu fugim! Chiar de-am avea mii şi mii de păcate! Atunci mai mult să alergăm la El. Că pe unii ca aceştia îi cheamă! „ N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”  .

În aceste cuvinte vorbeşte de cei împovăraţi, de cei obosiţi, de cei osteniţi de greutatea păcatelor. Este doar numit Dumnezeul a toată mângâierea şi Părintele îndurărilor . Pentru că acesta e lucrul Lui de totdeauna: să mângâie şi să aducă uşurare celor îndureraţi şi necăjiţi, de-ar avea mii şi mii de păcate. Numai să ne dăm Lui, numai să alergăm la El şi să nu ne depărtăm, şi vom cunoaşte prin noi înşine adevărul spuselor acestora şi nimic din cele ce sunt nu va putea să ne supere dacă ne rugăm stăruitor şi aşa cum trebuie. Prin rugăciune vom îndepărta cu uşurinţă orice necaz ar veni peste noi. Şi ce este de mirare că puterea rugăciunii pune capăt necazurilor omeneşti, când ea stinge păcatele şi le şterge cu uşurinţă?

Aşadar, ca să ducem la capăt cu uşurinţă viaţa aceasta şi să îndepărtăm toate păcatele cu câte ne-am acoperit şi să stăm cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim necontenit această doctorie, rugăciunea, alcătuind-o din lacrimi, din venire cu regularitate la biserică şi din stăruinţă. Făcând aşa, ne vom bucura de sănătate deplină şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l VI

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

La Fericitul Filogonie

l. Eram şi astăzi pregătit să încep lupta cu ereticii şi să vă plătesc datoria ce-o mai am de plată! Dar ziua Fericitului Filogonie, a cărui prăznuire o facem astăzi, mi-a chemat cuvântul spre istorisirea isprăvilor lui. Negreşit, trebuie să-i dau ascultare. Dacă cel care vorbeşte de rău pe tatăl lui sau pe mama lui, cu moarte trebuie să moară, se înţelege de la sine că cel ce-i binecuvintează trebuie să se bucure negreşit de viată; şi dacă se cade ca părinţii cei trupeşti să se bucure de atâta dragoste din partea noastră, apoi cu mult mai mult cei duhovniceşti, mai cu seamă când lauda nu îi face cu nimic mai străluciţi pe cei răposaţi, ci ne face mai buni pe noi, care ne-am adunat aici, care vorbim şi care ascultăm.

Cel răposat, odată ce s-a suit la cer, nu mai are nevoie de laudă omenească, pentru că a plecat spre o moştenire mai bună şi mai fericită; ci noi, care ne învârtim încă în lumea aceasta, cărora ne trebuie multă sfătuire din toate părţile, noi avem nevoie de laudele Fericitului Filogonie, ca sa ne înalţe sufletul spre aceeaşi râvnă. De aceea ne şi sfătuieşte un înţelept, zicând: „ Pomenirea dreptului e cu laude”  . Nu pentru că astfel de laude sunt de folos celor plecaţi din lumea aceasta, ci pentru că cei ce laudă dobândesc cele mai mari foloase.

Aşadar, pentru că ne este atât de mare câştigul de pe urma unei astfel de fapte, să ne plecăm şi să nu ne împotrivim. Că şi timpul este potrivit pentru o astfel de laudă şi povestire! Căci astăzi Fericitul Filogonie s-a mutat la o viaţă netulburată şi şi-a ancorat corabia într-un loc unde nu poate fi nici umbră de furtună, nici de întristare, nici de durere. Şi ce e de mirare că locul acela e lipsit de tristeţe, când Pavel grăind către oameni, care sunt încă pe pământ, le spunea: „Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat rugaţi-vă!” . Dacă aici, unde sunt boli şi necazuri şi morţi înainte de vreme şi clevetiri şi invidie şi mâhnire, şi mânie şi pofte rele şi mii de uneltiri şi griji zilnice, dacă aici, unde răutăţi necontenite şi repetate aduc peste noi mii şi mii de întristări, Pavel a spus că e cu putinţă să ne bucurăm totdeauna dacă, scoţând puţin capul din furtuna grijilor lumeşti, ne-am rândui bine viata noastră, cu mult mai mult după plecarea noastră de aici vom putea dobândi, cu mai multă înlesnire, binele acesta, când toate acestea au dispărut, şi bolile şi patimile şi pricinile de păcate, când nu mai este „ al meu”  şi „ al tău” , acest cuvânt groaznic, ce a adus în viaţa noastră toate nenorocirile şi a dat naştere la nenumărate războaie.

De aceea mai cu seamă îl fericesc pe Sfântul acesta, că s-a mutat şi a părăsit cetatea noastră, dar s-a urcat în cealaltă cetate, cetatea lui Dumnezeu, a părăsit Biserica aceasta, dar locuieşte în Biserica aceea, a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri; a lăsat sărbătorile acestea, dar s-a dus la adunarea sărbătorească a îngerilor. Că sus este cetate şi Biserică şi adunare sărbătorească, ascultă-l pe Pavel, care spune: „V-aţi apropiat de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de Biserica celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri, şi de zeci de mii de îngeri în adunare sărbătorească”  . Pavel le numeşte pe toate cele de sus adunare sărbătorească nu numai din pricina mulţimii puterilor celor de sus, ci şi din pricina belşugului de bunătăţi şi din pricina bucuriei şi veseliei necontenite. De obicei, nimic altceva nu dă numele de adunare sărbătorească, de iarmaroc, decât mulţimea celor adunaţi şi belşugul de mărfuri, când se aduc grâu, orz şi tot felul de roade ale pământului, turme de oi, cirezi de vite, haine şi altele ca acestea, când unii vând şi alţii cumpără.

– Cum, m-ar întreba cineva, sunt acestea în ceruri?

– Nu, niciuna din acestea, ci altele cu mult mai de cinste, n-ai să vezi acolo roade de-ale pământului, grâu, orz! Ai să vezi pretutindeni, cu multă îmbelşugare, numai roade de-ale duhului: dragoste, bucurie, veselie, pace, bunătate şi blândeţe, N-ai să vezi turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor celor ce s-au săvârşit, virtuţi ale sufletelor; pretutindeni în ceruri, numai felurite fapte mari şi bune. N-ai să vezi haine şi aşternuturi, ci cununi mai de preţ decât aurul, premii şi răsplăţi şi mii şi mii de bunătăţi gătite celor ce-au săvârşit fapte bune.

Apoi, mulţimea celor adunaţi acolo este cu mult mai de cinste şi cu mult mai mare; nu-i alcătuită din târgoveţi şi din ţărani, ci aici, zeci de mii de îngeri, colo, mii de arhangheli, dincolo, ceata profeţilor, în altă parte, coruri de mucenici, cete de apostoli, adunări de drepţi, fel de fel de popoare ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu. Cu adevărat este o minunată adunare sărbătorească şi un minunat iarmaroc, mai mare decât toate, pentru că în mijlocul acestei adunări sărbătoreşti, în mijlocul acestui iarmaroc, se plimbă împăratul tuturor. Căci Pavel, după ce a spus: „ în adunare sărbătorească şi de zeci de mii de îngeri” , a adăugat: „ …şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor”  . Cine a văzut pe un împărat pământesc venind la un iarmaroc? Aici, pe pământ, nimeni niciodată nu l-a văzut, acolo însă cei de faţă ÎI văd necontenit pe Împăratul cel ceresc, atât cât le este cu putinţă să-L vadă, căci e de faţă şi-i împodobeşte pe toţi cei adunaţi cu strălucirea slavei Lui.

Iarmarocul acesta de pe pământ se termină adeseori la amiază; cel de sus, însă, nu-i aşa. Acesta, ca să aibă loc, nu aşteaptă trecere de luni, nici cicluri de ani, nici număr de zile, ci e veşnic, iar toate bunătăţile din el nu au sfârşit, nu cunosc capăt, nu pot nici îmbătrâni, nici se veşteji, sunt fără bătrâneţe şi fără de moarte. Acolo nu-i nici o tulburare, ca aici, nici un zgomot, ci multă este ordinea tuturor, cu cuvenită bună-rânduială; cu toţii înalţă Stăpânului zidirii văzute şi nevăzute, ca dintr-o ţiteră, cu ritm, o cântare prea bine întocmită, mai plăcută decât toată cântarea, iar sufletul săvârşeşte acolo Dumnezeiasca Liturghie ca în nişte altare sfinte şi în nişte taine dumnezeieşti.

2. În această moştenire fericită şi neîmbătrânită s-a mutat astăzi Fericitul Filogonie. Care cuvânt dar ar putea fi pe măsura omului care a fost învrednicit de o moştenire atât de bună? Niciunul! Spune-mi, dar, să tac pentru asta? Atunci, pentru ce ne-am adunat aici? Dar voi spune că nu voi putea ajunge prin cuvânt măreţia faptelor. De asta, dar, trebuie neapărat să spun şi aceea că şi aceasta este cea mai mare parte de laudă, când cuvintele nu pot înfăţişa faptele. Când faptele mari ale unor oameni le depăşesc pe cele muritoare, se înţelege prea bine că şi laudele trebuie să depăşească limba omenească. Cred însă că Sfântul nu are să arunce pentru asta laudele mele, ci are să facă ce a făcut însuşi Stăpânul. Şi El n-a dat răsplata doar a doi oboli văduvei care a aruncat în cutia templului numai doi oboli.

– De ce?

– Pentru că nu S-a uitat la bogăţia banilor, ci la bogăţia sufletului. Dacă te uiţi la banii aruncaţi de văduvă, foarte sărăcăcios e darul, dar dacă te uiţi la voinţa cu care e dat, vei vedea o nespusă vistierie de măreţie sufletească. Prin urmare, chiar dacă laudele mele în cinstea Sfântului au să fie mici şi neînsemnate, totuşi dau tot ce am. Şi chiar dacă laudele mele ar fi mai prejos de măreţia sufletească a viteazului şi dreptului Filogonie, totuşi şi asta are să fie cea mai mare dovadă a măreţiei lui sufleteşti, că nu are să arunce nici laudele mele cele sărăcăcioase, ci are să facă, cu ele, ce fac şi bogaţii. Aceştia primesc de la săraci mici daruri, de care n-au nevoie; dar ei adaugă acestor daruri şi daruri de la ei, şi aşa le dau înapoi celor care le aduseseră ceea ce aveau. Tot astfel şi Fericitul Filogonie, după ce va primi de la mine laudă de cuvinte, de care n-are nevoie, îmi va da în schimb binecuvântare de fapte, de care totdeauna am nevoie.

De unde dar trebuie să încep laudele? De unde din altă parte decât de la dregătoria pe care i-a dat-o harul Duhului! Dregătoriile cele lumeşti nu pot fi îndeobşte o dovadă a virtuţii celor cărora li s-au încredinţat, ci, adeseori, o dovadă de răutate.

– De ce?

–  Pentru că, de obicei, ca să ajungi în astfel de dregătorii te slujeşti de sprijinul prietenilor, de înşelăciune, de linguşeli şi de altele mai ruşinoase decât acestea. Dar când Dumnezeu hotărăşte şi numeşte într-o dregătorie şi când mâna aceea atinge sfântul cap, atunci hotărârea şi numirea e dreaptă, alegerea, mai presus de bănuială, căci vrednicia Celui ce numeşte este o dovadă neîndoielnică a vredniciei celui numit.

Chiar felul numirii lui Filogonie în această dregătorie ne arată că Dumnezeu l-a numit. A fost smuls din mijlocul pieţei şi adus pe scaunul acesta episcopal. Aşa de curată şi de strălucită viaţă a dus mai înainte, deşi avea soţie şi o fiică şi era avocat, aşa a strălucit viata lui, mai mult decât soarele, încât chiar de acolo s-a arătat vrednic de această dregătorie, şi de la scaunul cel de judecată a fost adus la scaunul acesta sfinţit. Atunci apăra pe oameni de oamenii cei vicleni, făcându-i mai puternici pe cei năpăstuiţi decât cei ce năpăstuiesc; venind aici, apăra pe oameni de demonii cei ispititori.

Cât de mare dovadă de virtute este de a fi învrednicit de harul dumnezeiesc cu o dregătorie atât de mare, ascultă ce îi spune Hristos lui Petru după înviere! Când Domnul l-a întrebat: „ Petre, Mă iubeşti?”  şi când Petru l-a răspuns: „ Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” , Hristos nu i-a spus: „ Azvârle averile, posteşte, du viaţă aspră, învie morţi, izgoneşte demoni!” . Nu i-a spus nimic din acestea, nici nu i-a spus să facă alte minuni, nici alte fapte mari! nu! A trecut peste toate astea şi i-a spus: „ Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele”  . A grăit acestea nu numai pentru că voia să ne arate care-i cel mai mare semn al dragostei noastre pentru El, ci a făcut din dragostea pe care Petru o arată pentru oi, cea mai mare dovadă a dragostei lui pentru Hristos, ca şi cum ar fi zis: „ Cel ce iubeşte oile Mele, pe Mine Mă iubeşte” .

Uită-te câte a îndurat Hristos pentru turma aceasta! S-a făcut om, a luat chip de rob, a fost scuipat, a fost pălmuit, în urmă nu S-a ferit nici de moarte, şi încă o moarte plină de ocară, căci pe cruce Şi-a vărsat sângele. Prin urmare, dacă vrei să fii lăudat de Hristos, poartă grijă de oile acestea, caută folosul cel de obşte, îngrijeşte-te de fraţii tăi! Nu este o faptă mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât aceasta! De aceea şi în altă parte Domnul spune: „Simone, Simone, Satana a cerut să te cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”  . „ Ce-mi dai. Petre, în schimbul acestei purtări de grijă ce o am fată de tine?” . Oare ce-i cere Domnul lui Petru în schimb? „ Şi tu, îi spune Domnul, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi”   . Tot aşa spune şi Pavel: „ Fiţi următori ai mei, cum sunt şi eu al lui Hristos”  .

– Dar cum ai ajuns. Pavele, următor al lui Hristos?

– „ Plăcând tuturor întru toate şi necăutând folosul meu. Ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască”  . Iar în altă parte zici: „ Că şi Hristos nu S-a făcut plăcut Sieşi , ci celor mulţi” . Şi nu poate fi alt semn de recunoaştere mai bună a celui credincios şi a celui ce-L iubeşte pe Hristos, ca îngrijirea de fraţi şi purtarea de grijă de mântuirea lor.

3. Aceste cuvinte să le audă şi toţi monahii care locuiesc în vârfurile munţilor, care, prin toate, s-au răstignit pentru lume! Să audă ei aceste cuvinte, pentru ca să-i ajute după puterea lor pe înainte-stăpânitorii Bisericilor, întărindu-i cu rugăciunile lor, cu unirea lor, cu dragostea lor, ştiind că dacă nu-i ajută în orice chip, deşi stau departe, pe cei puşi de harul lui Dumnezeu în fruntea Bisericilor şi care sunt înconjuraţi de atâtea griji, întreaga lor viaţă s-a pierdut şi toată înţelepciunea lor s-a schimbat.

Din cele spuse până acum s-a văzut că grija de turmă e dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos. Să vedem acum şi în ce fel a ocârmuit Fericitul Filogonie Biserica aceasta. Dar, mai bine spus, pentru a arăta acest lucru, nici nu-i nevoie de cuvânt şi nici de glasul meu! Râvna voastră o arată. După cum dacă ai intra într-o vie, şi ai vedea butucii de vie acoperiţi de frunze, încărcaţi de struguri, iar via înconjurată de jur-împrejur cu zid şi cu gard, n-ai mai avea nevoie de vreun cuvânt sau de vreo altă dovadă ca să afli vrednicia viticultorului, tot aşa şi aici: de-ar intra cineva şi-ar vedea aceste vii duhovniceşti, şi roadele voastre, n-ar mai avea nevoie de cuvânt şi de învăţătură ca să-l afle pe înainte-stătătorul vostru. Precum şi Pavel zice: „Scrisoarea noastră voi sunteţi scrisă în inimile noastre şi citită de toţi oamenii”  . Râul arată izvorul, iar roada, rădăcina.

Ar trebui să vorbesc şi de timpul când i s-a dat Fericitului Filogonie această dregătorie; căci nici asta nu e puţin lucru pentru lauda Sfântului; dimpotrivă, foarte puternic pentru a arăta vrednicia bărbatului. Foarte grele erau pe atunci vremurile: abia încetase persecuţia; mai stăruiau încă rămăşiţele acelei tulburări grozave; era mare nevoie să fie îndreptate lucrurile. În afară de acestea, ar mai trebui iarăşi să adaug că erezia ereticilor , care luase început pe timpul lui, punea o mulţime de piedici, deşi înţelepciunea Fercitului Filogonie luase toate măsurile de apărare. Cu toate acestea, cuvântul ne sileşte spre alt subiect, de neapărată trebuinţă. Pentru aceea, lăsând tatălui obştesc şi urmaşului Fericitului Filogonie  să vorbească despre acestea, eu voi merge pe o altă cale a cuvântului lui. Că se apropie o sărbătoare, cea mai cinstită şi cea mai înfricoşătoare dintre toate sărbătorile, pe care n-ai greşi de-ai numi-o temelia tuturor sărbătorilor.

– Care-i aceasta?

– Naşterea după trup a lui Hristos!

4. De la această sărbătoare au luat început şi pricină: Teofania, adică Botezul Domnului; Paştile cele sfinte, înălţarea şi Rusaliile. Dacă Hristos nu S-ar fi născut după trup, nu S-ar fi botezat, adică Bobotează; nu s-ar fi răstignit, adică Paştile; nu ar fi trimis Duhul, adică Cincizecimea. Prin urmare, din sărbătoarea naşterii Domnului izvorăsc aceste praznice, aşa cum dintr-un izvor curg felurite râuri. Dar nu numai pentru această pricină e drept să se bucure ziua aceasta de întâietate între sărbători, ci şi din pricină că ceea ce s-a petrecut într-însa e mai înfricoşător decât ceea ce s-a petrecut în toate celelalte.

Era firesc ca Hristos să moară, odată ce S-a făcut om; chiar dacă n-a făcut păcat, totuşi a luat trup muritor. Şi era şi acesta lucru minunat; dar să fie Dumnezeu, şi să voiască să fie om, şi să sufere să Se coboare atâta, cât nici mintea n-o poate primi, aceasta este ceea ce ne umple de frică şi de spaimă. De acest lucru minunându-se şi Pavel, spunea: „ Cu adevărat mare este taina credinţei” .

– Ce este mare ?

– „ Dumnezeu S-a arătat în trup”  . Şi iarăşi, în altă parte: „ Că nu pe îngeri i-a luat Dumnezeu în grijă, ci sămânţa lui Avraam a luat; pentru aceea trebuia întru toate să Se asemene fraţilor”  . De aceea, mai cu seamă, mi-e dragă, iubesc ziua aceasta şi vă mărturisesc dragostea, pentru ca să vă fac şi pe voi părtaşi iubirii mele. De aceea mă rog de voi toţi, şi mă cucernicesc vouă, ca atunci să veniţi cu toată râvna şi tragerea de inimă la Biserică, lăsându-şi fiecare goală casa lui, ca să-L vedem pe Stăpânul nostru în iesle aşezat, înfăşat, ca să vedem priveliştea aceea înfricoşătoare şi minunată.

Ce apărare mai putem avea, ce iertare, când El Se pogoară din ceruri pentru noi, iar noi nu venim nici de acasă până la El ? Când magii, nişte oameni barbari şi de alt neam, aleargă din Persia ca să-L vadă aşezat în iesle, ţie, creştine, îţi este greu să mergi o mică bucată de drum, ca să te bucuri de vederea aceasta fericită?

Într-adevăr, dacă venim cu credinţă, îl vom vedea negreşit aşezat în iesle; căci masa aceasta ţine locul ieslei. Că şi pe aceasta se va aşeza Trupul Stăpânului, nu înfăşat ca atunci, ci înfăşurat de jur-împrejur de Duhul. Cei iniţiaţi ştiu ce vreau să spun. Magii s-au închinat numai; tie, de te apropii cu conştiinţa curată, îţi vom îngădui să-L şi iei şi să pleci acasă.

Apropie-te şi tu, aducând daruri, nu ca aceia, ci daruri cu mult mai cinstite!

Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!

Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!

Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie!

Dacă te apropii cu aceste daruri, te vei bucura în toată voia de această Sfântă Masă! Iar eu, tocmai de aceea rostesc acum aceste cuvinte, căci ştiu că vor veni negreşit mulţi în ziua aceea şi se vor apropia de această duhovnicească jertfă. Dar ca să nu facem aceasta spre răul nostru, nici spre osânda sufletului nostru, ci spre mântuire, mai dinainte vă iau ca martori şi vă rog să vă apropiaţi de Sfintele Taine (numai) după ce vă veţi fi curăţit aşa cum trebuie.

5. Să nu spună nimeni: îmi este ruşine, îmi este cugetul încărcat de păcate, foarte grea povară port în spate! Răgazul acesta de cinci zile până la naşterea Domnului este îndestulător ca să lepezi mulţimea păcatelor, dacă te înfrânezi, dacă te rogi, dacă priveghezi. Nu te uita că timpul e scurt! Uită-te la aceea că Stăpânul e iubitor de oameni! Doar şi ninivitenii în trei zile au îndepărtat mânia cea atât de mare a lui Dumnezeu! Scurtimea timpului nu i-a împiedicat cu nimic! Râvna sufletelor lor, alergând la iubirea de oameni a Stăpânului, a avut puterea să facă totul. Apoi, femeia cea păcătoasă s-a curăţit de toate păcatele ei apropiindu-se o clipă de Hristos; iar când iudeii cleveteau că Hristos a primit-o şi i-a dat o atât de mare îndrăznire, lor le-a închis gura, iar pe ea a slobozit-o după ce a izbăvit-o de toate păcatele ei şi după ce i-a lăudat râvna .

– De ce?

– Pentru că femeia cea păcătoasă s-a apropiat cu inimă fierbinte, cu suflet înflăcărat şi cu credinţă clocotitoare; s-a atins de acele sfinte şi sfinţite picioare, despletindu-şi părul, slobozind din ochi izvoare de lacrimi şi vărsând mirul. Cu ochii cu care i-a ademenit pe bărbaţi, cu aceia a pregătit leacurile pocăinţei. Cu ochii cu care a întraripat privirile celor desfrânaţi, cu aceia a plâns. Cu buclele de păr cu care pe mulţi i-a înlănţuit spre păcat, cu acelea a şters picioarele lui Hristos. Cu parfumul cu care pe mulţi i-a omorât, cu acela a uns picioarele Domnului.

Şi tu, dar, cu acelea cu care ai mâniat pe Dumnezeu, cu acelea fă-L iarăşi îndurător. L-ai mâniat cu răpirea de averi? Cu ele împacă-L! Dă înapoi cele răpite, celor pe care i-ai nedreptăţit, şi mai dă şi altele pe deasupra, şi spune ca
Zaheu: „ întorc împătrit faţă de cât am răpit”  .

L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc. Acestea n-au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o singură zi! Depărtează-te de desfrânare, îmbrăţişează virtutea, pune capăt păcatului, făgăduieşte să nu-l mai săvârşeşti, şi ţi-e de-ajuns spre apărare! Te încredinţez şi-ţi garantez că dacă fiecare din noi, care păcătuim, ne depărtăm de păcatele de mai înainte, şi-I făgăduim lui Dumnezeu că într-adevăr n-avem să ne mai lăsăm cuprinşi de ele, Dumnezeu nu ne va mai cere altceva mai mult în apărare.
Căci este iubitor de oameni şi milostiv; şi cum doreşte să nască femeia pe care o apucă durerile naşterii, aşa doreşte şi Dumnezeu să-Şi reverse mila Lui. Păcatele noastre însă îi pun piedică.

Să dărâmăm dar această piedică, şi de acum până la sărbătoarea naşterii Domnului să începem să ne lepădăm de toate păcatele în aceste cinci zile. Să spunem: „ Ducă-se de râpă tribunalele! Ducă-se de râpă sfaturile! Să jelească afacerile, poliţele, contractele! Sufletul meu vreau să mi-l mântui!” . „ Ce-i va folosi omului de-ar dobândi întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul?”  . Magii au ieşit din Persia! Ieşi şi tu din afacerile cele lumeşti, şi ia drumul spre Iisus! De vrem, nu-i departe, N-ai nevoie să treci oceanul, să treci peste vârfuri de munţi! Ci, stând acasă, cucernicindu-te şi zdrobindu-ţi mult inima, vei vedea că zidul cade, piedica piere şi drumul se scurtează! „ Dumnezeu de aproape sunt Eu, spune Domnul, şi nu Dumnezeu de departe”  ; şi: „ Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr”  . Dar acum mulţi dintre credincioşi au aşa de mare nebunie şi la un astfel de dispreţ faţă de Dumnezeu, că, deşi sunt plini de mii şi mii de păcate, deşi nu au grijă deloc de ei înşişi, în sărbători se apropie de această masă cum se găsesc şi la întâmplare, fără să-şi dea seama că nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată şi viaţa lipsită de păcate.

După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe cuget trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie nici la sărbătoare. Nu ne izbăvim de păcate dacă ne împărtăşim cu Sfintele Taine o singură dată pe an, şi ne împărtăşim cu nevrednicie! Dimpotrivă, vom fi osândiţi şi mai mult, pentru că nu ne împărtăşim cu conştiinţa curată nici când ne împărtăşim o singură dată pe an. De aceea, vă rog pe voi toţi să nu vă atingeţi de Sfintele Taine numai pentru că vine sărbătoarea! Şi dacă vreţi să vă împărtăşiţi cu această Sfântă Jertfă, trebuie să vă curăţiţi cu multe zile înainte prin pocăinţă, prin rugăciune, prin milostenie şi prin îndeletniciri duhovniceşti şi să nu vă mai întoarceţi iarăşi la păcate, cum se întoarce câinele la vărsătura lui !

Nu este oare o nebunie ca, atunci când se apropie sărbătorile Naşterii Domnului, să ne îngrijim aşa de mult, cu multe zile înainte, de cele trupeşti, să avem mai dinainte gata hainele, scoţându-le pe cele mai frumoase din lăzi, să ne cumpărăm încălţăminte, să avem o masă mai îmbelşugată, să ne facem rost din toate părţile de venituri cât mai multe, ca în orice chip să ne împodobim şi să ne veselim în aceste zile, iar despre suflet să nu suflăm nici un cuvânt, să-l lăsăm părăsit, murdar, uscat, stricat de foame, necurat? Nu e o nebunie să aducem aici, la biserică, trupul împodobit, iar sufletul, gol şi lipsit de podoabă? Trupul ţi-l vede un om, şi nu te vatămi cu nimic oricum ai fi îmbrăcat; sufletul însă ţi-l vede Stăpânul, şi te va osândi cumplit pentru nepăsarea ta. Nu ştiţi că masa aceasta este plină de foc duhovnicesc şi, după cum izvoarele izvorăsc apă, tot astfel şi masa aceasta are o flacără ce nu poate fi spusă în cuvinte?

Nu te apropia, dar, având trestie, nici lemne, nici iarbă, ca să nu faci vâlvătaia mai mare şi să arzi sufletul care se împărtăşeşte! Ci apropie-te având pietre scumpe, aur, argint, ca să faci mai curată materia, ca să pleci cu mult câştig. De ai ceva pe cuget, izgoneşte-l, alungă-l din sufletul tău. Ai vreun duşman care ţi-a făcut mari rele? Pune capăt duşmăniei, potoleşte-ţi inima răvăşită, umflată, ca să nu mai fie nici o tulburare, nici o nelinişte. Ai să-L primeşti pe Împărat prin Împărtăşanie, dar când Împăratul păşeşte în sufletul tău, trebuie să fie multă seninătate, multă linişte şi pace adâncă a gândurilor. Spui că ti s-a făcut mare rău şi nu-fi poţi stăpâni mânia? Dar pentru ce îţi faci ţie însuţi un rău mai mare şi mai cumplit? Nu-ţi va face duşmanul atâta rău cât îţi faci ţie însuţi de nu te împaci cu el, călcând în picioare legile lui Dumnezeu! Te-a ocărât acela? De aceea dar îl ocărăşti şi tu pe Dumnezeu? Spune-mi! Să nu te împaci cu cel care te-a ocărât nu înseamnă atât a te răzbuna pe el, cât a ocărî pe Dumnezeu, Care a legiuit să te împaci cu duşmanul tău.

Nu te uita dar la cel care-i rob ca şi tine, nici la mărimea nedreptăţilor pe care ţi le-a făcut! Uită-te la Dumnezeu, vârându-ţi în minte frica de Dumnezeu! Gân-deşte-te la aceea că, cu cât vei suferi mai mare silnicie sufletească atunci când te sileşti să te împaci cu duşmanul tău, după ce ţi-a făcut mii şi mii de rele, cu atât te vei bucura de mai mare cinste de la Dumnezeu, Care ţi-a poruncit să te împaci! După cum tu îl primeşti pe duşman cu multă cinste aici, tot aşa şi Dumnezeu te va primi cu multă slavă dincolo, dându-ţi în schimbul acestei ascultări înmiite răsplăţi, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să Ie dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, cinste, putere şi închinăciune, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.