PRECUVÂNTARE

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Dacă, luându-se doar după titlurile cuvântărilor adunate în acest volum, ar fi ispitit cineva să creadă că ele au fost potrivite numai pentru vremurile păstoririi Sfântului Ioan Gură de Aur, mult s-ar păgubi duhovniceşte. Căci, pe de-o parte, nu şi-ar putea întări şi mai mult conştiinţa sa dogmatică, aflând cât de hotărâtoare pentru mântuirea omului este împărtăşirea credinţei celei dintru început, curate şi singure adevărate – odorul nepreţuit încredinţat lumii prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli ai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, odor păstrat neschimbat şi ocrotit numai de Biserica cea dreptmăritoare, de la originile ei apostolice şi până astăzi; pe de altă parte, i-ar fi mult mai greu unei asemenea persoane să recunoască amăgirea spirituală ascunsă în formele şi formulele perfide sub care s-au strecurat, prin istorie, până în zilele acestea, erezii prin care a fost primejduită Biserica încă din primele veacuri creştine.

Şi care erezie a adunat în învăţătura ei mai multă blasfemie decât arianismul, rodul otrăvit al trufiei mintii omeneşti care a iscodit fără pic de sfială cele de necuprins, adică cele ale Dumnezeirii, respingând adevărul revelat?

Sfântul Ioan Gură de Aur i-a înfruntat prin cuvântările sale pe cei mai antihristici dintre arieni, pe anomei, cei care în totală orbire spirituală au luptat cu îndârjire împotriva adevărului mântuitor, mărturisit şi mai cu seamă dovedit de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „ Eu şi Tatăl Meu una suntem”  (Ioan 10, 30). Aceia nu doar tăgăduiau dumnezeirea Fiului, Cel din veci născut din Tatăl şi întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „ la plinirea vremii”  (Gal. 4, 4) pentru izbăvirea noastră, ci cutezau să-şi atribuie chiar putinţa cunoaşterii fiinţei lui Dumnezeu.

În faţa acestei mândrii luciferice, pustiitoare de suflete, Sfântul Ioan Hrisostomul se cutremură: „ Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul? Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă fetele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?”  (p. 20). Căci, într-adevăr, îmbătaţi de propria lor gândire şi nălucire, şi astfel nemaiputând recunoaşte necuratul izvor al inspiraţiei lor, acei eretici tăgăduiau în fapt putinţa şi taina mântuirii omului prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, înomenit prin puterea Duhului Sfânt din Preacurata Fecioară Maria pentru răscumpărarea noastră din blestem şi moarte.

Citind aceste puternice cuvinte adresate de Sfântul Ioan acelor eretici – care îşi au ucenici până în ziua de astăzi pe toţi cei care nu mărturisesc credinţa că Hristos Domnul este şi Dumnezeu adevărat, şi Om adevărat deci singurul Mântuitor al lumii (Fapte 4, 12) -, pătrundem parcă mai bine înţelesul „ luptei celei bune”  (2 Tim. 4, 7) purtate de marii bărbaţi ai credinţei începând cu Sfântul Apostol Pavel, cel atât de iubit, admirat şi urmat de Marele Hrisostom: „ Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea Iui Hristos”  (2 Cor. 10, 4-5). Această lucrare a săvârşit-o strălucit şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum o arată din plin paginile ce urmează.

Dar fermitatea arătată tuturor tăgăduitorilor de Sfântul Ioan Gură de Aur – în apărarea adevărului de credinţă, în dreapta tălmăcire a Sfintei Evanghelii a Domnului Iisus Hristos şi a întregii Sfinte Scripturi, mai ales a proorociilor mesianice – este străină de orice încrâncenare, ascunzând de fapt o mare şi evanghelică compătimire: „ Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe, nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea”  (p. 20).

Iată principiul de aur şi permanent actual al binevestirii de către Biserică a credinţei celei mântuitoare – strălucirea adevărului Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos din bunul chip al vieţii şi al vorbirii noastre, din curăţia faptelor şi trăirilor noastre de fiecare clipă.

Aşadar, binecuvântând tipărirea acestor înalte învăţături împărtăşite prin cuvintele dumnezeiescului Hrisostom, să ne amintim în toată vremea de armele date nouă, creştinilor zidiţi pe „ temelia adevărului” , şi astfel aflaţi în „ Biserica Dumnezeului celui viu”  (1 Tim. 3, 15), spre a cuceri pe cât mai multi semeni ai noştri pentru Împărăţia cerurilor: blândeţea şi smerenia; arme încredinţate nouă de către Cel care ne îndeamnă neîncetat: „ Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învătati-vă de la Mine, că sunt blând şl smerit cu mima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”  (Matei 11, 29-30).

La pomenirea Sfântului sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, 2007.


ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR.
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

C u v â n t u l I

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles.
Cuvânt rostit când episcopul nu era de faţă.
Împotriva anomeilor 

1. Cum? Păstorul nu-i de faţă, şi oile stau cu multă bună rânduială? Dar asta-i tot isprava păstorului, căci oile arată toată râvna nu numai când e de faţă, ci şi când lipseşte! Despre oile cele necuvântătoare se ştie că, atunci când nu-i de faţă cel ce le scoate la păşunat, ele sau rămân în târlă, sau se rătăcesc dacă ies din târlă fără de păstor. Aici însă nimic asemănător; ci, chiar când lipseşte păstorul, vă duceţi cu multă bună rânduială spre păşunile cele obişnuite. Dar, mai bine spus, păstorul chiar este de faţă; dacă nu cu trupul, cu sufletul; dacă nu prin prezenţa trupului, prin buna rânduială a turmei. De aceea mai cu seamă îl fericesc şi mă minunez de el, că a avut puterea de a sădi în voi o atât de mare râvnă. Că şi pe general îl admirăm mai cu seamă atunci când oştile lui sunt în bună rânduială, chiar dacă el nu-i de faţă. Asta o cere şi Pavel ucenicilor, spunând: „ Astfel, fraţii mei, precum aţi ascultat totdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu mult mai mult în lipsa mea”  .

– Dar pentru ce: „ cu mult mai mult în lipsa mea” ?

– Pentru că atunci când păstorul e de faţă, lupul este alungat cu uşurinţă de la oi dacă năvăleşte asupra turmei; dar când lipseşte păstorul, oile neapărat sunt cu mult mai neliniştite, pentru că nu-i nimeni care să le apere. În afară de asta, când păstorul este de faţă, răsplata râvnei se împarte între păstor şi oi; dar când lipseşte păstorul, isprava se datorează numai oilor. Acestea vi le spune şi dascălul ; oriunde ar fi, mintea lui se îndreaptă spre voi şi spre adunarea voastră; nu se uită acum atât la cei ce stau acolo cu el şi înaintea lui, cât la voi, cei ce nu-i sunteţi de fată.

Cunosc clocotitoarea, înflăcărată, fierbintea şi neînfrânata lui dragoste! O are foarte adânc înrădăcinată în sufletul lui şi o îngrijeşte cu multă râvnă! Ştie că dragostea este capul tuturor bunătăţilor; ştie că este rădăcina, izvorul şi mama  lor; ştie că nu ne sunt de nici un folos celelalte bunătăţi dacă lipseşte dragostea. Ea e icoana ucenicilor Domnului, chipul robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaştere al apostolilor. „ Prin aceasta, spune Domnul, vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”  .

– Spune-mi, prin ce? Prin aceea că am înviat morţi, sau că am curăţit leproşi, sau că am izgonit demoni?

– Nu, răspunde Domnul. Trece peste toate celelalte şi spune: „ Prin aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul” .

Acelea sunt daruri numai ale harului de sus; aceasta, dragostea, este o faptă şi a voinţei omeneşti. Pe omul de ispravă nu-l caracterizează atât darurile date de sus, cât faptele ostenelilor sale. Din pricina aceasta Hristos spune că ucenicii Lui se cunosc după dragoste, şi nu după minuni. Când este dragoste, nu mai lipseşte nici o parte din înţelepciunea celui ce are dragoste; are întreaga virtute, neştirbită şi desăvârşită; după cum dacă lipseşte dragostea, este lipsit de toate bunătăţile. De aceea şi Pavel o laudă şi o înalţă prin cuvânt. Dar, mai bine zis, oricâte ar spune, niciodată nu va atinge vrednicia ei.

2.  Ce poate fi asemenea dragostei, care îi tine pe profeţi şi toată legea şi fără de care nici credinţa, nici cunoştinţa, nici cunoaşterea tainelor, nici chiar mucenicia şi nimic altceva nu va putea mântui pe cel ce le are pe toate acestea! Că spune Pavel: „ Chiar de mi-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” . Iar în altă parte, dând să înţeleagă că dragostea este mai mare decât toate şi culmea bunătăţilor, spunea: „ Fie de vor pieri profeţiile, fie de vor înceta limbile. Fie de se va sfârşi cunoştinţa”  ; „ rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar mal mare decât toate este dragostea” .

Cuvântul acesta al lui Pavel despre dragoste a ridicat o mare problemă, nu-i lucru cumplit că vor pieri profeţiile şi că au să înceteze limbile. Aceste harisme ne-au fost de folos la o vreme; încetarea lor însă nu va putea vătăma cu nimic cuvântul credinţei.

Că iată, acum nu mai sunt profeţii, nici harismele limbilor, şi totuşi cuvântul credinţei cu nimic n-a fost împiedicat. Dar se pune întrebarea: Ce e sfârşitul cunoştinţei? Pavel, după ce a spus: „ Fie de vor pieri profeţiile. Fie de vor înceta limbile” , a adăugat: „ fie de se va sfârşi cunoştinţa” . Dar dacă se va sfârşi cunoştinţa, viata noastră n-are să meargă spre mai bine, ci spre mai rău, căci fără cunoştinţă încetăm de a mai fi oameni. Scriptura spune: „ Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile, că asta înseamnă a fi om” .

Iar dacă a fi om înseamnă a avea temere de Dumnezeu, iar dacă temerea de Dumnezeu vine prin cunoştinţă şi dacă, după cum spune Pavel, cunoştinţa are să se sfârşească, atunci vom înceta de a mai fi oameni; căci odată ce nu va mai fi cunoştinţă, toate rosturile noastre vor pieri; nu vom fi întru nimic mai buni decât animalele, ci cu mult mai rău. Prin cunoştinţă întrecem animalele, căci în celelalte însuşiri trupeşti ne înving cu prisosinţă.

Aşadar, ce înţeles au cuvintele lui Pavel şi despre ce cunoştinţă a vorbit când a spus: „ Cunoştinţa se va sfârşi” ?

Pavel nu vorbeşte aici de cunoştinţa cea desăvârşită, ci de cunoştinţa cea în parte; iar prin sfârşitul acesteia înţelege tocmai înaintarea ei spre o stare mai bună; aşa că, sfârşindu-se cunoştinţa cea în parte, nu mai este în parte, ci desăvârşită, întocmai ca vârsta copilului; vârsta copilăriei se sfârşeşte, dar nu dispare fiinţa ei, ci, dimpotrivă, vârsta, creşte şi ajunge la starea de bărbat desăvârşit.

Tot astfel se petrec lucrurile şi în ceea ce priveşte cunoştinţa. Cunoştinţa aceasta mică, spune Pavel, nu va mai fi mică, odată ce, prin cele ce vor urma, ajunge mare. Acest înţeles îl au cuvintele „se va sfârşi”; iar aceasta ne-a arătat-o mai lămurit în cele spuse puţin mai jos. Deci, ca să nu socoteşti că e vorba de o pieire desăvârşită a cunoştinţei la auzul cuvintelor „se va sfârşi”, ci că e vorba despre o creştere a cunoştinţei şi o propăşire spre o mai bună cunoştinţă, Pavel, după ce a spus: „se va sfârşi”, a adăugat: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte profeţim; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va sfârşi” . Încât cunoştinţa nu mai este în parte, ci desăvârşită. Prin urmare, se sfârşeşte nedesăvârşirea ei, ca să nu mai fie nedesăvârşită, ci desăvârşită. Acest sfârşit al cunoştinţei este o plinire, o propăşire spre o mai mare cunoştinţă.

3. Uită-te te rog la înţelepciunea lui Pavel! N-a spus: „o parte cunoaştem”, ci „în parte cunoaştem”, ca să arate că noi cunoaştem o parte a părţii. Poate doriţi să auziţi şi câtă (parte de) cunoştinţă avem şi câtă rămâne necunoscută şi de cunoaştem mai mult sau mai puţin! Dar ca să afli că tu cunoşti mai puţin decât nu cunoşti, şi nu numai mai putin, ci doar a suta parte sau a mia parte, ascultă cele spuse de Pavel mai departe! Dar, mai bine, înainte de a aduce cuvintele Apostolului, voi spune o pildă în stare să vă înfăţişeze, atât cât e cu putinţă cu o pildă, câtă cunoştinţă ne lipseşte şi câtă avem acum.

–  Cât de mare este dar deosebirea între cunoştinţa viitoare ce ni se va da şi cea de acum?

– Atât de mare cât este deosebirea dintre un bărbat desăvârşit şi un copil de lapte. Atât de sus este cunoştinţa cea viitoare faţă de cea de acum. Şi că acesta-i adevărul şi că atât de mare este aceea faţă de aceasta, să o spună tot Pavel! Spunând: „în parte cunoaştem” şi vrând să arate din câtă parte, şi că avem acum o foarte scurtă cunoştinţă, a adăugat: „Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam; dar când am ajuns bărbat, am sfârşit cu cele al pruncului” . Pavel a comparat cunoştinţa de acum cu starea unui prunc, iar pe cea viitoare, cu starea unui bărbat desăvârşit. Şi n-a spus: „Când eram copil”, căci copil se numeşte şi cel de doisprezece ani, ci: „Când eram prunc”, vrând să ni-l arate prin acest cuvânt pe copilul de sân, pe copilul care se hrăneşte cu lapte, pe copilul care suge. Că Scriptura pe acesta îl numeşte prunc, ascultă psalmul care spune: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” . Vezi că pretutindeni îl numeşte prunc pe cel ce suge?

Apoi, văzând Pavel mai dinainte cu duhul neruşinarea oamenilor de mai târziu, nu s-a mulţumit numai cu această pildă, ci printr-o a doua şi a treia pildă ne-a întărit spusele sale. După cum Moise, când a fost trimis la iudei, a primit de la Dumnezeu dovada a trei semne, pentru ca, dacă nu vor crede în cel dintâi semn, să asculte de glasul celui de al doilea, iar dacă îl vor nesocoti şi pe acesta, să-l primească pe profet ruşinându-se de cel de al treilea semn , tot astfel şi Pavel a dat trei pilde: una, aceea cu pruncul, spunând: „Când eram prunc, ca un prunc gândeam”; a doua, aceea cu oglinda, şi a treia, aceea cu ghicitura. Într-adevăr, după ce a spus: „ Când eram prunc” , a adăugat: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitura”  . Iată că „ prin oglindă”  este a doua pildă a slăbiciunii noastre şi a nedesăvârşirii cunoştinţei noastre. A treia pildă:  „ în ghicitura” .

Copilul vede, aude şi rosteşte multe, dar nimic nu aude limpede, nici nu vede, nici nu rosteşte. Cugetă într-adevăr şi el, dar cugetarea lui nu-i precisă. Tot astfel şi eu: ştiu multe, dar nu cunosc modul lor (de a fi). Că Dumnezeu este pretutindeni ştiu, şi că este în întregime pretutindeni ştiu; dar cum, nu ştiu. Că este fără de început, nenăscut şi veşnic, ştiu; dar cum, nu ştiu. Mintea omenească nu-şi poate închipui cum este cu putinţă să existe o fiinţă care să nu-şi aibă existenta nici de la ea însăşi, nici de la altul. Ştiu că a născut pe Fiul, dar cum, nu ştiu. Ştiu că Duhul Sfânt este din El, dar cum (este) din El, nu cunosc. Mănânc mâncare, dar cum se împarte ea în flegmă, în sânge, în umoare, în fiere, nu ştiu. Nu le ştim pe acestea, pe care le vedem în fiecare zi când stăm la masă, şi iscodim fiinţa lui Dumnezeu?

4. Unde sunt, dar, cei ce spun că au dobândit toată cunoştinţa, când ei de fapt au căzut în prăpastia necunoştinţei? Cei ce spun că au dobândit acum toată cunoştinţa se lipsesc pe ei înşişi de cunoştinţa cea desăvârşită. Eu, care spun că în parte cunosc, chiar dacă spun că se sfârşeşte cunoştinţa aceasta, călătoresc spre o cunoştinţă mai bună şi mai desăvârşită, deoarece cunoştinţa cea în parte se sfârşeşte şi ajunge mai desăvârşită; pe când acela care spune că are o cunoştinţă neştirbită, întreagă şi desăvârşită, şi (despre care) mărturiseşte că se sfârşeşte în viitor, însuşi declară că va fi lipsit de cunoştinţă, deoarece sfârşindu-se aceasta, alta mai bună nu mai este pusă în loc, căci, după ei, aceasta de aici este cunoştinţa cea desăvârşită. Vedeţi dar că aceştia, pretinzând că au aici toată cunoştinţa, nici aici nu o au, iar dincolo se lipsesc pe ei înşişi de întreaga cunoştinţă?

Atât de mare este răul când nu rămâi în hotarele pe care ni le-a rânduit dintru început Dumnezeu! Tot astfel şi Adam, nădăjduind o cinste mai mare, a pierdut-o şi pe aceea pe care o avea. Aşa păţesc şi iubitorii de arginti. Mulţi oameni, adeseori dorind mai mult, le-au pierdut şi pe cele pe care le aveau. Tot astfel şi aceştia, crezând că au aici, pe pământ, toată cunoştinţa, au pierdut şi cunoştinţa cea din parte.

De aceea, vă rog să fugiţi de nebunia lor. Într-adevăr, este cea mai mare nebunie să pretinzi că ştii care este fiinţa lui Dumnezeu. Şi ca să afli că o astfel de pretenţie e cea mai mare nebunie, din profeţi vă voi arăta-o. Profeţii nu numai că par a nu şti ce este fiinţa lui Dumnezeu, dar sunt nedumeriţi şi în ceea ce priveşte înţelepciunea Lui, cât de mare este; şi totuşi, nu-i fiinţa din înţelepciune, ci înţelepciunea din fiinţă. Când, deci, profeţii nu pot înţelege cum trebuie nici înţelepciunea lui Dumnezeu, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care socot că poate fi înţeleasă de ei însăşi fiinţa lui Dumnezeu?!

Să auzim dar ce zice Profetul despre ea! „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine!” . Dar mai bine să iau cuvântul mai de sus. „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine!” .

Ce însemnează cuvintele „ cu frică” ? De multe ne minunăm acum, dar nu cu frică, de pildă de frumuseţea coloanelor, de chipurile tablourilor, de floarea trupurilor; ne minunăm de însăşi măreţia mării, de adâncul ei cel nesfârşit, dar cu frică, atunci când ne uităm la adâncimea ei.

Tot astfel dar şi Profetul, uitându-se la oceanul cel nesfârşit şi nemărginit al înţelepciunii lui Dumnezeu, a ameţit şi, cu frică multă minunându-se, a plecat strigând şi zicând: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale” . Şi iarăşi: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge” , lată recunoştinţă de rob» „ îţi mulţumesc, spune Profetul, pentru aceasta, că am Stăpân pe Care nu-L pot înţelege!” .

Profetul nu spune aceste cuvinte despre fiinţa lui Dumnezeu; pe aceasta a lăsat-o la o parte, ca una ce era recunoscută ca de neînţeles; le spune despre prezenţa pretutindeni a lui Dumnezeu, pentru a arăta că nici acest lucru nu îl ştie, cum este de faţă Dumnezeu pretutindeni. Că despre asta vorbeşte, ascultă cuvintele spuse puţin mai jos! „ De mă voi sui la cer. Tu acolo eşti! De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti!” .

Ai văzut că este de faţă pretutindeni? Dar Profetul n-o ştie; este nedumerit, ameţeşte şi se teme numai când se gândeşte la asta. Nu este oare cea mai mare nebunie să iscodească însăşi fiinţa lui Dumnezeu nişte oameni care stau atât de departe de harul acestui profet? Şi doar Profetul aceasta spusese: „ Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie” . Şi cu toate că a cunoscut cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Lui, totuşi spune despre ea că este nemărginită şi de neînţeles. „ Mare este Domnul, spune el, şi mare este tăria Lui şi înţelepciunii Lui nu-i este nici o margine” , adică este de neînţeles. Ce spui? Înţelepciunea lui Dumnezeu este de neînţeles Profetului, iar fiinţa Lui ne este de înţeles? Nu-i aceasta oare curată nebunie? Măreţia Lui nu are sfârşit, şi tu pui hotare fiinţei Lui?

5. Acestea le spune şi Isaia, filosofând: „ Neamul Lui cine-l va spune?” . N-a spus: „ Cine-l spune” , ci „ cine-l va spune” , cuprinzând în aceste cuvinte şi viitorul. David spusese: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine” ; Isaia însă nu vorbeşte numai despre el, că nu poate spune neamul Lui, ci cuprinde tot neamul omenesc.

Dar să vedem, nu cumva ştie Pavel? Doar el s-a bucurat de un har mai mare!

Dar el este cel ce a spus: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”. Şi n-o spune numai aici, ci şi în altă parte! Şi n-o spune despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre înţelepciunea Lui; vorbeşte şi el de înţelepciunea care se vede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar nu vorbeşte de toată purtarea Sa de grijă, potrivit căreia Se îngrijeşte de îngeri, de arhangheli şi de puterile cele de sus, ci cercetează numai acea parte a purtării Lui de grijă, potrivit căreia poartă grijă de oamenii de pe pământ; dar chiar din aceasta cercetează numai o mică parte.

Pavel nu cercetează toată purtarea de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia răsare soarele, potrivit căreia insuflă sufletele, potrivit căreia plăsmuieşte trupurile, potrivit căreia îi hrăneşte pe oamenii de pe pământ, potrivit căreia ţine lumea, potrivit căreia dă roade in fiecare an. Nu! Pe toate acestea le lasă la o parte şi cercetează numai o mică parte a purtării de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeu i-a scos pe iudei şi a primit la El neamurile. Şi în faţa unei părţi atât de mici a purtării de grijă a lui Dumnezeu, a ameţit ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui ocean fără de margini!

Uitându-se la adâncul nesfârşit, a sărit îndată şi a strigat cu glas mare spunând: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui!” . N-a spus: „ de neînţeles” , ci: „ de necercetate” . Dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu pot fi înţelese! „ Şi de negăsit urma căilor Lui” . Spune-mi, te rog: Nu poţi găsi urma căilor Lui, şi-L poţi înţelege pe El? Dar pentru ce vorbesc de căile Lui? Sunt de neînţeles şi răsplăţile gătite nouă! „ Ochiul nu le-a văzut nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit acelea pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” . Dar nici darul Lui nu se poate spune. „ Mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Lui cel de nespus”  ; şi: „ Pacea Lui care covârşeşte toată mintea” .

Ce spui? Judecăţile Lui sunt de necercetat, urma căilor Lui, de negăsit, pacea Lui covârşeşte toată mintea, darul Lui (e) de nespus, cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El nu s-au suit la inima omului, măreţia Lui nu are sfârşit, înţelepciunea Lui nu are margine, într-un cuvânt, toate sunt de neînţeles, şi numai El este de înţeles? Poate fi o nebunie mai mare ca aceasta?

Apucă-l de mână pe eretic! Nu-l lăsa să plece! Întreabă-l:

– Ce spune Pavel? „În parte cunoaştem” !

– Dar Pavel, răspunde ereticul, nu spune asta despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre planurile lui Dumnezeu .

Dar chiar dacă aici ar fi vorba numai de planurile lui Dumnezeu, şi nu de fiinţa lui Dumnezeu, şi aşa biruinţa noastră va fi lesnicioasă. Dacă planurile Lui sunt de neînţeles, cu atât mai mult Dumnezeu. Dar că aici Pavel nu vorbeşte despre planurile lui Dumnezeu, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă ce spune puţin mai jos! După ce a spus: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” , a adăugat: „Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu” .

– De cine a fost cunoscut? De Dumnezeu sau de planurile lui Dumnezeu?

– Negreşit de Dumnezeu!

– Deci şi pe Acesta în parte Îl cunoaşte! Pavel a spus „ în parte”  nu pentru că el cunoaşte o parte a fiinţei Lui, iar pe alta n-o cunoaşte (căci Dumnezeu e simplu), ci pentru că, pe de o parte, ştie că este Dumnezeu, iar pe de altă parte, nu ştie ce este fiinţa lui Dumnezeu. Că este înţelept, o ştie: dar cât este de înţelept, nu! Că este mare, o ştie; dar cât e de mare sau care este măreţia Lui, nu ştie. Că este de faţă pretutindeni, o ştie; dar cum, nu o ştie. Că poartă de grijă, că ţine totul şi le cârmuieşte (pe toate) cum nu se poate mai bine, o ştie; dar chipul în care face astfel nu-l ştie. De aceea spune: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” .

6. Dar, dacă vrei, să-l lăsăm pe Pavel şi pe profeţi şi să ne urcăm la ceruri. Poate că acolo va şti careva ce este fiinţa lui Dumnezeu. Dar chiar de-am găsi pe cineva care s-o ştie, aceasta nu are nici o legătură cu noi. Mare este deosebirea între îngeri şi oameni. Totuşi, ca să cunoşti pe deplin că nici acolo, în ceruri, nici o putere zidită nu ştie asta, să-i ascultăm pe îngeri.

– Ce vrei să spui? Vorbesc acolo în ceruri îngerii despre fiinţa lui Dumnezeu? Discută ei, îngerii, despre ea?

– Deloc!

– Dar atunci, ce vrei să spui?

– Vreau să spun că Îl slăvesc pe Dumnezeu, I se înalţă neîncetat cântări tainice de biruinţă, cu multă frică. Unii spun: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ; Serafimii spun: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt”  şi-şi întorc ochii, că nu pot suferi pogorământul lui Dumnezeu. Heruvimii spun: „ Binecuvântată este slava Lui unde este locul Lui”  – nu că Dumnezeu este într-un loc, Doamne fereşte!, ci că noi grăim aşa după cum obişnuim noi oamenii să grăim: unde este cineva sau cum este. Dacă totuşi este cu cale să grăim şi acestea despre Dumnezeu! Avem limbă omenească!

Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul! Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă feţele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?

Voiam să duc mai departe cuvântul meu! Dar pentru că n-am coborât acum pentru întâia oară în astfel de lupte cu ereticii, socot că vă este de folos să mă mulţumesc deocamdată cu cele spuse, pentru ca nu cumva mulţimea celor ce-am să spun să nu le scoată din minte prin iureşul lor şi pe cele spuse până acum. De altfel, dacă Dumnezeu va îngădui, voi vorbi mult timp despre acest subiect. De mult doream eu să vă ţin aceste cuvântări, dar am şovăit şi am amânat, pentru că vedeam că mulţi din cei care bolesc de această boală  îmi ascultă cu plăcere cuvântările; nu voiam să sperii vânatul; deocamdată îmi oprisem limba de la astfel de lupte, cu gândul de a porni bătălia atunci când îi voi avea bine în mână.

Şi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am auzit pe ei înşişi rugându-mă cu stăruinţă să încep această luptă, am prins curaj şi m-am pregătit de înfruntare; am luat armele acelea care doboară gândurile omeneşti şi toată mândria care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu. Am luat aceste arme nu ca să-i cobor pe cei potrivnici, ci ca să-i ridic pe cei căzuţi. Aşa este puterea acestor arme! Răneşte pe cei ce se încăpăţânează, dar pe cei care ascultă cu dragă inimă îi îngrijeşte cu multă luare-aminte. Nu face răni, ci vindecă rănile.

7. Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe. Nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea! De aceea şi Pavel ne-a poruncit să ne lipim sufletul cu multă sârguinţă de blândeţe şi de bunătate, spunând: „ Robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie bun cu toţi” . N-a spus: „ numai cu fraţii” , ci: „ cu toţi” . Şi iarăşi: „ Blândeţea voastră să fie cunoscută” ; şi n-a spus: „ fraţilor” , ci: „ tuturor oamenilor” . Căci ce folos este, spune Domnul, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc ?

Dacă însă prietenia cu ei, cu aceşti eretici, te vatămă, dacă te trage să fii părtaş necredinţei lor, fugi de ei, chiar de-ar fi părinţii tăi! Scoate-l, chiar de-ar fi ochiul tău! „ Dacă ochiul tău cel drept, spune Hristos, te sminteşte, scoate-l” . Domnul nu vorbeşte aici despre trup!

– Dar despre ce?

– Dacă ar vorbi despre trup, atunci vina ar trece asupra făcătorului firii. De altfel, n-ar trebui să-ţi scoţi numai un ochi, căci dacă-ţi rămâne cel stâng, te va sminti şi acela. Deci, ca să cunoşti că nu-i vorba de ochi, a dat ca pildă numai ochiul drept, voind să arate că dacă ai un prieten tot atât de scump ca şi ochiul drept, şi pe acesta aruncă-l de lângă tine şi curmă prietenia cu el dacă te sminteşte. Căci ce folos este să ai un ochi spre vătămarea întregului trup?

Deci dar, dacă prieteniile cu aceşti eretici ne vatămă, să fugim de ele, să le părăsim; dar dacă ei nu ne vatămă credinţa, să-i atragem spre noi. Dacă însă nici lor nu le eşti de folos, ba, dimpotrivă, te mai şi vatămă, caută să rămâi întreg tăind prietenia. Fugi de prietenia ereticilor dacă te va vătăma! Fugi numai! Nu te certa cu ei, nu te lupta cu ei! Tot astfel şi Pavel ne sfătuieşte, spunând: „ De este cu putinţă, cât ţine de voi, fiţi in pace cu toţi oamenii” .

Eşti rob al Dumnezeului păcii. Domnul, Cel care a scos duhurile rele din oameni, Care a făcut mii şi mii de binefaceri, când cărturarii şi fariseii L-au numit îndrăcit, n-a slobozit trăsnet, n-a zdrobit pe ocărâtori, n-a ars limba cea atât de neruşinată şi de nerecunoscătoare, deşi putea face toate acestea, ci a îndepărtat învinuirea lor, zicând numai: „ Eu demon nu am, ci cinstesc pe Tatăl Meu” .

Ce a spus când L-a lovit sluga arhiereului? „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Dacă Stăpânul îngerilor Se apără şi dă socoteală robului, nu am nevoie de mai multe cuvinte. Repetă numai cuvintele acestea în minte, cugetă mereu la ele şi zi: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău, dar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Gândeşte-te la Cel ce le-a spus, cui le-a spus, pentru ce le-a spus; şi-ti vor fi cuvintele acestea ca un veşnic cântec dumnezeiesc, în stare să-ţi potolească toată înverşunarea. Gândeşte-te la vrednicia Celui ocărât, la josnicia ocărâtorului, la grozăvia ocării! Ocărâtorul n-a ocărât numai, ci a şi lovit; şi nu numai că a lovit, dar a pălmuit; iar o ocară mai mare ca aceasta nu este! Şi totuşi, Domnul pe toate le-a răbdat ca tu cu prisosinţă să înveţi să fii înţelept.

Aceste lucruri să le gândim nu numai aici, ci să le avem în minte şi când va fi nevoie. Mi-aţi lăudat cuvintele! Arăta-ţi-mi însă cu faptele voastre că mă lăudaţi! Atletul se antrenează în locurile de antrenament, ca să arate în timpul luptelor folosul dobândit de pe urma exerciţiului de acolo. Şi tu dar, când te va cuprinde mânia, arată câştigul ce l-ai dobândit din predica de azi şi spune-ţi necontenit cuvintele acestea: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Aceste cuvinte scrie-ţi-le în minte. De aceea vă aduc necontenit aminte de aceste cuvinte, pentru ca să pătrundă toate cele spuse în sufletul vostru, pentru ca să rămână neştearsă aducerea-aminte şi folosul acestei aduceri-aminte. Nimeni nu-i atât de împietrit, atât de nesocotit, atât de nesimţitor ca să se mai mânie vreodată, când are înscrise aceste cuvinte pe latul inimii lui! Cuvintele acestea, ca un frâu şi ca nişte zăbale, vor putea opri limba noastră când se porneşte să grăiască dincolo de măsură şi de ce se cuvine, vor putea potoli mintea când se trufeşte, vor putea să o facă să se smerească necontenit şi să facă să se sălăşluiască în noi toată pacea, de care să dea Dumnezeu să ne bucurăm pururea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh, slava şi puterea şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l II

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor

1. Haide să începem iarăşi lupta cu necredincioşii anomei! Iar dacă se supără pentru că-i numim necredincioşi, să fugă de necredinţă, şi eu ascund numele. Să părăsească (toate) gândurile cele necredincioase, şi părăsesc şi eu numele cel ocărâtor. Dar dacă ei prin fapte necinstesc credinţa şi nu le este ruşine să se facă singuri de ruşine, pentru ce se supără când îi învinuiesc prin cuvânt de ceea ce ei săvârşesc prin faptă? Mai înainte, când am coborât în stadiul cuvântărilor către anomei, după cum vă aduceţi aminte, şi când tocmai pornisem lupta, am început să vorbesc îndată către iudei, că nu era bine să-i trec cu vederea pe fraţii noştri cei bolnavi. Cuvântările către anomei puteau fi ţinute oricând; dacă atunci n-aş fi luat-o înainte ca să-i smulg de pe rugul iudaic pe aceia dintre fraţii noştri care sufereau de bolile iudaice, mai târziu n-ar fi avut nici un folos îndemnurile mele, deoarece păcatul pricinuit de postul iudaic ţinut de ei ar fi crescut. După luptele mele duse cu aceia, a urmat, iarăşi, venirea aici a multor părinţi duhovniceşti, sosiţi din diferite părţi, şi nici atunci n-a fost vreme potrivită să-mi îndrept cuvântul meu către anomei, căci toţi acei părinţi s-au revărsat ca nişte râuri în marea aceasta duhovnicească. Iar după plecarea lor, ne-au întâmpinat repetate şi necontenite pomeniri de mucenici, şi nu trebuie să nesocotim binecuvântarea luptătorilor acelora.

Spun acestea şi le număr, ca să nu socotiţi că din lene sau din trândăvie am tot amânat luptele cu anomeii. Acum deci, pentru că am terminat lupta cu iudeii, pentru că părinţii au plecat la locurile lor, pentru că ne-am bucurat din destul de binecuvântările mucenicilor, haide dar să pun capăt dorului celui îndelungat de predica mea. Ştiu bine că fiecare din voi, nu mai puţin decât mine, arde de dorinţa de a auzi cuvintele mele despre anomei. Pricina este că din vechime oraşul este iubitor de Hristos şi că aţi primit această moştenire părintească: să nu staţi nepăsători când se falsifică dogmele credinţei. De unde se vede asta? S-au pogorât odinioară unii din Iudeea, pe timpul strămoşilor voştri*, au tulburat dogmele curate ale învăţăturii apostolice şi au poruncit să se taie împrejur şi să păzească Legea lui Moise. Locuitorii de atunci ai oraşului vostru* n-au răbdat în tăcere această noutate; ci au sărit la ei ca nişte câini vrednici care văd lupii năpustindu-se şi vătămând toată turma. Şi nu s-au oprit de a-i alunga şi a-i fugări pretutindeni, până ce n-au făcut ca Apostolii să trimită în toată lumea dogme care să-i împiedice şi pe aceia, şi pe toţi cei de după ei de a mai porni un astfel de atac împotriva credincioşilor.

2. De unde dar să-mi încep cuvântul către anomei? De unde din altă parte decât de la învinuirea ce le-am adus-o că sunt necredincioşi? Căci fac şi răscolesc totul, ca să scoată credinţa din sufletul celor ce îi ascultă. Poate fi oare un păcat de necredinţă mai mare decât acesta? Când Dumnezeu hotărăşte ceva, trebuie primite spusele lui Dumnezeu cu credinţă, nu iscodite cu îndrăzneală.

Numească-mă necredincios oricine vrea dintre anomei! Nu mă supăr. De ce? Pentru că îmi arăt prin fapte numele.

Dar pentru ce spun eu: numească-mă necredincios? Numească-mă şi nebun în Hristos! Mă bucur şi de această numire ca şi de o cunună! Sunt părtaş cu Pavel în această numire. El a spus: „ Noi suntem nebuni pentru Hristos” . Nebunia aceasta este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea. Acelea pe care nu le-a putut descoperi înţelepciunea cea lumească, pe acelea le-a descoperit nebunia cea după Hristos. Ea a alungat întunericul din lume, ea a adus lumina cunoştinţei.

Dar ce este nebunia cea după Hristos?

Când potolim gândurile noastre care se înverşunează când nu trebuie, când facem goală şi pustie mintea noastră de învăţătura cea lumească, pentru ca, atunci când are să primească învăţăturile lui Hristos, să o dăm deşertată şi măturată pentru primirea dumnezeieştilor cuvinte. Iar când hotărăşte Dumnezeu ceva ce nu trebuie iscodit, trebuie primit cu credinţă. Numai un suflet obraznic, un suflet plin de cutezanţă iscodeşte pricinile hotărârilor lui Dumnezeu, cere socoteală, cercetează chipul. Şi adevărul acesta tot din Scripturi voi încerca să-l înfăţişez.

Zaharia era un bărbat minunat şi mare, cinstit cu arhieria, căruia Dumnezeu îi încredinţase apărarea întregului popor. Acest Zaharia intrând în Sfânta Sfintelor, chiar în cele de nepătruns, pe care dintre toţi oamenii numai el avea atunci îngăduinţa să le vadă – şi uită-te că el cântărea cât toată mulţimea şi-I aducea lui Dumnezeu rugăciuni pentru tot poporul, ca să-L facă milostiv pe Stăpân faţă de robi (ai văzut cât de mare-i era îndrăznirea?), fiind ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni -, deci intrând Zaharia în Sfânta Sfintelor, a văzut un înger stând înlăuntru. Şi pentru că vedenia l-a spăimântat pe om, îngerul a zis: „ Nu te teme, Zaharia, pentru că s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte fiu” . Dar ce înlănţuire este în aceste cuvinte? Făcea rugăciuni pentru popor, se ruga pentru păcate, cerea iertare pentru cei ce erau robi ca şi el, şi totuşi îngerul îi spune: „Nu te teme, Zaharia, a fost auzită ruga ta!” ? Şi dovada auzirii rugăciunii lui este că are să i se nască lui un copil, Ioan?

– Da! Pentru că se ruga pentru păcatele poporului, avea să nască un fiu care va striga: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Aşa că, pe bună dreptate i-a spus îngerul: „ A fost auzită rugăciunea ta şi vei naşte fiu” .

Ce a făcut dar Zaharia?

Ceea ce trebuie să căutăm noi să dovedim sunt următoarele: că nu este iertat acela care iscodeşte chipul descoperirilor dumnezeieşti şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la părul lui alb, la trupul lui cel istovit; s-a uitat la stârpiciunea sotiei sale şi n-a crezut cuvintelor îngerului; a căutat să afle chipul şi a spus: „ După ce voi cunoaşte aceasta?” . Zaharia întreabă: „ Cum va fi asta? Iată, eu am îmbătrânit şi am înălbit. Iar femeia mea este stearpă şi trecută în zilele ei; vârsta e trecută, firea nu mai e bună de nimic. Ce rost mai are făgăduinţa? Eu, semănătorul, neputincios; brazda, neroditoare” .

Oare nu pare unora că Zaharia e vrednic de iertare de vreme ce caută înlănţuirea faptelor, de vreme ce pare că grăieşte ceea ce se cuvine? Lui Dumnezeu însă nu I s-a părut vrednic de iertare. Când Dumnezeu hotărăşte, nu trebuie să te mai întrebi, nu trebuie să mai cauţi înlănţuirea faptelor, nu trebuie să mai pui înainte nevoile firii, nici altceva din unele ca acestea. Puterea hotărârii lui Dumnezeu e mai presus de toate acestea, căci ea nu e stânjenită de nici o piedică.

Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, şi tu îţi găseşti scăpare în vârstă, pui înainte bătrâneţea? Este oare mai tare bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Este oare mai puternică firea decât Ziditorul firii? Nu ştii că tari sunt faptele cuvintelor Lui? Cuvântul Lui a întemeiat Cerul, Cuvântul Lui a adus la fiinţă zidirea. Cuvântul Lui i-a făcut pe îngeri, şi tu pui la îndoială naşterea fiului tău?

Pentru aceasta s-a supărat îngerul şi n-a fost iertat (Zaharia), chiar dacă era preot; ba, dimpotrivă, tocmai pentru că era preot a fost pedepsit mai mult. Cel ce are o cinste mai mare decât ceilalţi trebuie să-i întreacă şi în credinţă pe ceilalţi.

– În ce chip a fost pedepsit?

–  „ Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi” . „ Limba ta, îi spune îngerul, limba care a slujit necredinţei cuvintelor, ea va primi pedeapsa pentru necredinţă” , „Iată, vei fi mut şi nu vei vorbi până ce vor fi acestea” . Gândeşte-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! „ N-ai crezut în ce ţi-am spus, îi spune îngerul. Acum primeşte pedeapsa! Când îţi voi da dovada prin fapte, atunci voi pune capăt şi mâniei. Când vei cunoaşte că pe bună dreptate ai fost pedepsit, atunci te voi scăpa de pedeapsă” .

Să audă anomeii cum Se supără Dumnezeu când este iscodit! Dacă Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut că are să i se nască un fiu muritor, spune-mi, te rog, cum vei scăpa de pedeapsă tu, care iscodeşti naşterea cea tainică, naşterea de Sus? Zaharia nu şi-a spus părerea sa! Nu, el a vrut să ştie, şi n-a dobândit iertare. Dar tu, care susţii cu tărie că le ştii pe cele nevăzute şi neînţelese de toţi, tu, ce cuvânt de apărare vei avea? Ce pedeapsă n-ai să atragi asupra ta?

3. Dar cuvintele despre naşterea de Sus să aştepte timpurile cuvenite! Deocamdată să ne întoarcem la subiectul nostru, pe care l-am întrerupt mai sus. Să încercăm să smulgem rădăcina pustiitoare, mama tuturor relelor, din care au odrăslit învăţăturile acestea greşite ale anomeilor.

Care este rădăcina tuturor relelor?

Mă credeţi? Frică mă cuprinde când am de gând să vorbesc despre ea! Preget să rostesc cu limba cele ce cugetă aceia necontenit cu mintea.

Care este dar rădăcina relelor?

A cutezat omul să spună: Cunosc pe Dumnezeu aşa cum Însuşi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine Însuşi. Cuvintele acestea mai au oare nevoie să fie combătute? Mai au ele nevoie de dovadă? Nu-i de-ajuns oare simpla rostire a acestor cuvinte, ca să arate toată păgânătatea lor? Sunt o curată nebunie, sunt o nesocotinţă de neiertat, sunt un chip mai nou de păgânătate. Nimeni n-a cutezat până acum niciodată aşa ceva, nici să o gândească, nici să o rostească cu limba.

Gândeşte-te, ticălosule şi nenorocitule, cine eşti şi pe Cine iscodeşti! Când tu eşti om, iscodeşti pe Dumnezeu? Numai aceste două nume, om şi Dumnezeu, sunt îndestulătoare ca să-ţi arate grozăvia nebuniei tale!

Omul? Pământ şi cenuşă, carne şi sânge, iarbă şi floare de iarbă, umbră şi fum şi deşertăciune, şi ceva mai slab şi mai de jos decât acestea, dacă e cu putinţă. Să nu socotiţi că aduc învinuiri firii prin cuvintele acestea! Nici nu spun eu aceste cuvinte, ci profeţii le-au cugetat! Nu pentru ca să necinstească neamul omenesc, ci pentru ca să smerească îngâmfarea proştilor. Nu pentru ca să dispreţuiască firea noastră, ci ca să umilească mândria nebunilor. Dacă totuşi s-au ivit unii care au întrecut mândria diavolului, cu toate că profeţii au spus atâtea şi atâtea, spune-mi, te rog, unde n-ar fi sărit din mândrie dacă nici un profet n-ar fi grăit aşa? Dacă au plasturele pus pe rană, şi încă se mai cred, cât de mare nu le-ar fi crescut semeţia şi trufia dacă profeţii n-ar fi spus atâtea şi atâtea despre firea omenească?

Ascultă ce spune dreptul patriarh despre el! „ Eu sunt pământ şi cenuşă” . Vorbea cu Dumnezeu, şi îndrăznirea nu l-a îngâmfat. Tocmai îndrăznirea, tocmai ea, l-a făcut să se smerească. Anomeii însă, cu toate că nu sunt vrednici nici de umbra lui Avraam, se socot mai mari chiar decât îngerii! Iar aceasta este dovada celei mai mari nebunii.

Spune-mi, te rog, iscodeşti pe Dumnezeu, pe Cel fără de început, pe Cel neschimbat, pe Cel netrupesc, pe Cel nestricăcios, pe Cel ce este pretutindeni, pe Cel ce depăşeşte toate şi este mai presus de toată zidirea? Ascultă ce filosofează profeţii despre El şi teme-te! „ Cel ce caută spre pământ şi-l face de se cutremură” . S-a uitat numai la pământ, şi a cutremurat pământul cel atât de mare şi atât de întins! „ Cel ce Se atinge de munţi, şi ei fumegă” . „ Cel ce clatină pe cel de sub cer din temelii, şi stâlpii lui se vor clătina” . „ Cel ce ameninţă marea şi o usucă” . „ Cel ce zice adâncului: Vei fi pustiit” . „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi; munţii au săltat ca berbecii şi dealurile, ca mieii oilor” .

Toată zidirea se clatină, se teme, tremură, şi numai ei, anomeii, nesocotesc şi dispreţuiesc mântuirea lor. Că n-aş vrea să spun că dispreţuiesc pe Stăpânul tuturor!

În predica de mai înainte am căutat să-i înţelepţesc dându-le ca pildă pe îngeri, pe arhangheli, pe heruvimi, pe serafimi. Acum caut să le dau ca pildă firea cea lipsită de simţire. Dar nici de aceasta nu se ruşinează.

Nu vezi cerul acesta cum e de frumos, cum e de mare, cum se încununează cu fel de fel de mănunchiuri de stele? De câtă vreme este el? Este de mai mult de cinci mii de ani, dar mulţimea anilor n-a adus peste el bătrâneţe! Ci, după cum un trup tânăr şi plin de viată este înfloritor şi în putere în floarea vârstei, tot astfel şi cerul şi-a păstrat frumuseţea pe care a căpătat-o de la început şi n-a ajuns deloc mai neputincios cu vremea. A făcut cerul acesta frumos, mare, strălucitor, înstelat, dăinuitor, care este de atâta vreme, cu atâta uşurinţă, aşa cum ar face cineva o colibă, jucându-se, Dumnezeul Acesta, pe Care tu Îl iscodeşti, pa Care-L supui îngrădirii gândurilor tale! Arătând lucrul acesta Isaia zicea: „Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ” .

Vrei să vezi şi pământul? Dar şi pe acesta l-a făcut ca pe o nimica. Despre cer Isaia spune: „ Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ”, iar despre pământ spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi a făcut pământul ca pe o nimica” . Vezi că a numit o „ nimica”  pământul cel atât de mare şi atât de întins?

4. Gândeşte-te acum cât de mare este mulţimea munţilor, cât de multe sunt neamurile oamenilor, cât de mare este felurimea şi mulţimea plantelor, cât de multe oraşe sunt, cât de mare este mulţimea caselor, şi cât de mare este mulţimea tuturor felurilor de animale cu patru picioare, de fiare şi de târâtoare, pe care pământul le poartă pe spatele lui! Cu toate acestea. Dumnezeu a făcut aşa de uşor pământul acesta atât de mare şi atât de întins, încât chiar Profetul, neputând găsi o pildă pentru această uşurinţă, a spus că l-a făcut „ ca pe o nimica” .

Dar pentru că profeţilor nu le era îndestulătoare măreţia şi frumuseţea celor văzute ca să înfăţişeze puterea Făcătorului, ci în mare măsură rămâneau departe de măreţia şi tăria Celui ce le-a făcut pe acestea, au găsit un alt chip prin care, după puterea lor, au putut să ne arate ceva mai mult din puterea lui Dumnezeu. Care-i acesta? N-au pus înainte numai măreţia făpturilor, ci au vorbit şi de chipul facerii lor, pentru ca şi din una şi din alta, şi din măreţia făpturilor şi din uşurinţa facerii lor, să ne putem face, după puterea noastră, o idee clară despre puterea lui Dumnezeu.

Nu cerceta dar numai măreţia făpturilor, ci şi uşurinţa cu care Făcătorul le-a făcut! Profetul n-a arătat asta numai cu privire la pământ, ci şi cu privire la însăşi firea oamenilor.

Uneori spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca pe nişte lăcuste” , alteori spune: „ Ca o picătură dintr-o găleată toate neamurile înaintea Lui” .

Să nu treci cu uşurinţă peste aceste cuvinte, ci desfă bine spusele şi le cercetează. Treci pe dinaintea minţii tale toate neamurile: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, pe toţi locuitorii Mării Negre, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Grecie, pe cei din insule, pe cei din Italia, pe cei de dincolo de pământul locuit de noi, pe cei din Insulele Britanice, pe sarmaţi, pe indieni, pe cei ce locuiesc pământul perşilor şi toate celelalte neamuri şi seminţii, pe care nici din nume nu le cunoaştem. Şi toate aceste neamuri sunt înaintea lui Dumnezeu, zice Profetul, „ ca o picătură” . Spune-mi, rogu-te, a câta parte din picătura aceasta eşti că iscodeşti pe Dumnezeu, în faţa Căruia toate neamurile sunt „ ca o picătură dintr-o găleată” ?

Dar pentru ce trebuie să vorbesc de cer, de pământ, de mare şi de firea oamenilor? Să ne suim prin cuvânt mai presus de cer, să ne ducem la îngeri. Ştiţi negreşit că un singur înger trage în cumpănă cât zidirea aceasta văzută, dar, mai bine spus, este chiar mai de preţ. Dacă întreaga lume nu este vrednică de un om drept, după cum o arată Pavel când zice: „ …de care nu este vrednică lumea aceasta”  , cu atât mai mult nu va fi nicicând vrednică de un înger! Cu mult mai mari sunt îngerii decât drepţii! Şi totuşi, sunt sus zeci de mii de zeci de mii de îngeri şi sunt mii de mii de Arhangheli şi Tronuri, Domnii, Începătorii, Stăpânii, popoare nenumărate de puteri netrupeşti şi seminţii de nepovestit! Pe toate aceste puteri le-a făcut Dumnezeu cu atât de mare uşurinţă, cu cât nici un cuvânt nu o poate înfăţişa.

A fost de-ajuns pentru Dumnezeu numai să voiască. Şi după cum nouă voinţa nu ne pricinuieşte nici o oboseală, tot astfel nici lui Dumnezeu, crearea a atâtea şi atâtea puteri. Vrând să arate aceasta, Profetul spune: „ Toate câte a voit a făcut în cer şi pe pământ”  . Vezi că I-a fost îndestulătoare numai voinţa, nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru zidirea puterilor celor de sus?

Spune-mi, nu te plângi pe sineţi când auzi acestea, nu te ascunzi sub pământ când te înalţi la atâta cutezanţă, încât pe Cel ce trebuie să-L slăveşti şi să I te închini, pe Acesta ai ambiţia să-L cercetezi şi să-L iscodeşti ca pe unul din lucrurile cele fără de niciun preţ? De aceea şi Pavel, cel plin de multă înţelepciune, văzând înălţimea fără de asemănare a lui Dumnezeu şi nimicnicia firii omeneşti şi supărându-se pe cei ce iscodesc planurile lui Dumnezeu, mâniindu-se, cu multă asprime le zicea: „ Dar, o, omule, tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Cine eşti? Gândeşte-te mai întâi la firea ta! Nu se poate găsi nici un nume în stare să-ţi înfăţişeze nimicnicia.

5. Îmi vei răspunde poate că eşti om, cinstit cu libertate! Ai fost însă cinstit cu libertate nu spre a sta împotriva lui Dumnezeu, ci ca să te foloseşti de această cinste spre ascultarea Celui ce te-a cinstit. Te-a cinstit Dumnezeu nu ca să-L ocărăşti, ci ca să-L slăveşti. Iar cel ce iscodeşte fiinţa lui Dumnezeu, acela Îl ocărăşte. Dacă a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a-L slăvi, atunci a cerceta şi a iscodi nu numai hotărârile Lui, ci chiar pe Cel ce dă aceste hotărâri, înseamnă a-L necinsti.

Iar că a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile Lui înseamnă a-L slăvi, ascultă ce spune Pavel despre Avraam, despre ascultarea lui şi despre credinţa lui în toate: „ Nu s-a uitat la trupul lui amorţit şi la amorţirea pântecelui Sarrei; dar de făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa” . Firea şi vârsta îl duceau la deznădejde, spune Pavel, dar credinţa îi dădea bune nădejdi. „ Ci s-a întărit cu credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, Fiind încredinţat că Dumnezeu are putere să şi facă ceea ce a făgăduit”  .

Vezi că cel ce este încredinţat de cele ce a hotărât Dumnezeu dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă dă slavă lui Dumnezeu cel ce crede în El, cel ce nu crede în El întoarce necinstirea lui Dumnezeu asupra capului său: „ Cine eşti tu, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Apoi, voind să arate cât de mare este deosebirea dintre om şi Dumnezeu, a arătat-o, dar nu pe cât trebuia; dar din pilda dată îţi poţi face o idee cu mult mai clară despre deosebire. Ce spune Pavel?: „ Va zice oare făptura Celui ce a făcut-o: Pentru ce m-ai făcut aşa? Au nu are putere olarul peste lut, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”  .

–  Ce spui? Aşa sunt dator să mă supun lui Dumnezeu cum se supune lutul olarului?

–  „ Da, răspunde Pavel. Atât de mare e deosebirea dintre om şi Dumnezeu cât este între lut şi olar” .

Dar, mai bine spus, nu numai atâta este deosebirea, ci cu mult mai mult. Într-adevăr, şi lutul şi olarul au aceeaşi fiinţă, după cum se spune şi în Iov: „ Las pe cei ce locuiesc în case de lut, din care şi noi suntem”  . Iar dacă omul pare mai bun şi mai frumos decât lutul, deosebirea dintre om şi lut n-a făcut-o schimbarea firii, ci înţelepciunea Meşterului, pentru că nu te deosebeşti întru nimic de lut. Dacă nu crezi, să te încredinţeze sicriele şi mormintele! Du-te la mormintele străbunilor tăi, şi vei cunoaşte că aşa este. Prin urmare, nu este nici o deosebire între lut şi olar. Dar între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa oamenilor este o atât de mare deosebire, încât nici cuvântul n-o poate înfăţişa, nici mintea n-o poate cuprinde. După cum lutul se lasă în mâinile olarului, acolo unde îl trag şi îl duc acelea, tot aşa şi tu, fii fără de glas, ca şi lutul, când Dumnezeu vrea să facă ceva cu tine. Pavel a spus acestea nu ca să ne ia stăpânia noastră – Doamne fereşte! -, nici ca să ne vatăme libera noastră voinţă, ci ca să astâmpere desăvârşit cutezanţa noastră.

Iar dacă vrei, să vedem şi asta. Ce voiau oare aceia să afle şi i-a astâmpărat Pavel cu atâta asprime? Iscodeau oare fiinţa lui Dumnezeu? Deloc! nimeni, niciodată, n-a îndrăznit acest lucru! Cu mult mai puţin! Cercetau planurile lui Dumnezeu. De pildă: pentru ce cutare este pedepsit, şi pentru ce cutare este miluit; pentru ce unul scapă de pedeapsă, iar altul se chinuieşte; pentru ce unul capătă iertare, iar altul nu capătă. Pe acestea şi altele ca acestea le cercetau. De unde se vede asta? Din cuvintele spuse mai sus de Pavel. După ce a zis: „ Deci, dar, pe cine voieşte miluieşte, şi pe cine voieşte împietreşte! Îmi vei spune dar: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” , a adăugat: „Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” .

Deci Pavel a închis gura acelora care cercetau planurile lui Dumnezeu. Atunci, acelora nici atât nu le-a îngăduit Pavel, iar tu nu te socoteşti oare vrednic de mii şi mii de trăsnete când iscodeşti fiinţa lui Dumnezeu, Care plănuieşte totul? Cum să nu fie acestea culmea nebuniei? Ascultă pe proorocul care spune, dar, mai bine, pe Dumnezeu, Care grăieşte prin el! „Dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă Eu sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” . Cel ce se teme de Dumnezeu nu cercetează, ci se închină, nu iscodeşte, ci laudă şi slăveşte.

Să te înveţe pe tine acestea şi puterile cele de sus, şi fericitul Pavel. Că Pavel nu-i mustră pe alţii pentru astfel de lucruri, iar el şi le îngăduie! Ascultă ce le spune filipenilor pentru a arăta că are o cunoştinţă parţială – aşa precum le spunea şi corintenilor, când a scris că: „ în parte cunoaştem”  – şi că nicidecum nu cunoaşte totul; acum spune: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” . Cum vrei cuvinte mai limpezi decât acestea? A strigat mai strălucit decât o trâmbiţa, învăţând întreaga lume să iubească şi să se mulţumească numai cu măsura cunoştinţei ce i s-a dat, şi să nu socotească vreodată că poate cuprinde totul.

– Spune-mi, Pavele, ce zici? Ai pe Hristos vorbind întru tine , şi spui că „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” ?

– Dar tocmai pentru aceasta am spus că am pe Hristos întru mine, răspunde Pavel. El m-a învăţat acestea.

Prin urmare şi anomeii, dacă n-ar fi cu totul lipsiţi de ajutorul Duhului Sfânt şi dacă n-ar fi îndepărtat din sufletul lor toată lucrarea Duhului, n-ar fi socotit că înţeleg totul, odată ce Pavel a spus: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” .

6. – Dar de unde se vede, mă întreabă un anomeu, că Pavel spune acestea despre credinţă, despre cunoştinţă şi despre dogme, şi nu despre viată şi purtare, ca şi cum ar fi zis: „ Mă socotesc nedesăvârşit în viaţă şi în purtare” ?

– Mai cu seamă aceasta a făcut-o cunoscut când a spus: „ Lupta cea bună m-am luptat călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”  . Un om care avea să ia cununa, un om care a săvârşit drumul n-ar fi spus: „ Nu mă socotesc că am înţeles” . De altfel, nici unui om nu-i sunt necunoscute cele pe care trebuie să le facă şi cele pe care nu trebuie să le facă; pe aceasta le cunosc şi le ştiu şi barbarii, şi perşii, şi tot neamul oamenilor.

Dar ca să fac mai lămurit ceea ce spun, să dau tot şirul spuselor lui Pavel. După ce a spus: „ Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi”  şi după ce a vorbit multe despre cei ce introduc învăţături iudaice, a adăugat, spunând: „ Dar cele ce îmi erau câştig, pe acestea le-am socotit pagubă pentru Hristos; dar le voi şi socoti pe toate pagubă, …ca să mă aflu nu având dreptatea cea de la Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” . Apoi arată despre ce fel de credinţă vorbeşte: „ Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu părtaş la patimile Lui”  .

– Ce înseamnă „ puterea învierii Lui” ?

– A fost arătat, spune Pavel, un chip nou de înviere. Şi înainte de El au înviat adeseori mulţi morţi; dar aşa ca Hristos, nici unul. Toţi ceilalţi morţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ; au scăpat pentru o vreme de tirania morţii, dar au fost duşi iarăşi sub stăpânirea ei. Trupul Domnului însă, după ce a înviat, nu s-a mai întors în pământ, ci s-a înălţat la ceruri, a surpat toată tirania duşmanului, împreună cu El a înviat toată lumea, iar acum stă pe tronul cel împărătesc.

Pavel s-a gândit la toate acestea; şi voind să arate că atâtea şi atâtea minuni nici un gând nu va fi în stare să le înfăţişeze, ci numai credinţa poate să le înveţe şi să le facă lămurite, a spus: „ …ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” . Dacă o înviere obişnuită gândul nu o poate înfăţişa – căci este mai mare decât firea omenească şi este mai presus de înlănţuirea lucrurilor -, ce gând va putea înfăţişa învierea lui Hristos, atât de mult deosebită de celelalte învieri? Nici unul! Ci avem nevoie numai de credinţă, care ne va convinge că un trup muritor a înviat şi a ajuns într-o viaţă nemuritoare, care nu are nici un sfârşit. Acest lucru arătându-l Pavel în altă parte, spunea: „ Hristos înviind, nu mai moare; moartea nu-L mai stăpâneşte”  . Prin urmare, aici avem o îndoită minune: una că a înviat, o a doua că a înviat aşa. De aceea spunea: „ ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” .

Dacă nu se poate înţelege cu mintea învierea Lui, cu atât mai mult naşterea cea de sus. După ce Pavel a vorbit de acestea, a vorbit şi de cruce şi de patimi, şi le-a încredinţat şi pe acestea puterii credinţei. Apoi, după ce a spus toate acestea, mergând mai departe, a zis: „ Fraţilor, eu nu mă socotesc că am înţeles” . N-a spus: „ Nu mă socotesc că ştiu” , ci: „ că am înţeles” ; a mărturisit deci despre el însuşi că nici nu este în desăvârşită necunoştintă, nici în desăvârşită cunoştinţă. Prin faptul că a spus „ nu socot că am înţeles” , ne arată că este deocamdată pe cale, că merge şi înaintează, dar că, negreşit, n-a ajuns la sfârşitul cunoştinţei. Asta îi îndeamnă şi pe alţii, grăind aşa: „ Câţi dar suntem desăvârşiţi, acestea să gândim; şi dacă gândiţi ceva altfel, aceea vă va descoperi-o Dumnezeu” .

Vezi dar că nu e vorba de viaţă şi de purtare, ci de dogme şi de credinţă? Purtarea şi viaţa nu au nevoie de descoperire; dogmele şi cunoştinţele, da. Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, zicea: „ Iar dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” , n-a spus doar: „ nimic n-a cunoscut” , ci: „ n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” . Are cunoştinţă, dar nu are o cunoştinţă deplină şi desăvârşită.

7. Şi ca să afli că acesta-i adevărul, să nu mai vorbim de cele de sus, ci, dacă vrei, să aducem cuvântul jos, la zidirea cea văzută. Nu vezi cerul acesta? Ştim că are chipul unei bolţi; iar această cunoştinţă n-o avem de pe urma gândirii noastre, ci am aflat-o din dumnezeiasca Scriptură. Că el cuprinde tot pământul, şi asta o ştim, dar am auzit-o tot din Scriptură. Dar care este fiinţa cerului, nu ştim. Iar dacă cineva s-ar încăpăţâna şi ar susţine că ştie, acela să-mi spună ce este fiinţa cerului! Este oare cristal întărit? Este oare nor îndesat? Este oare aer mai gros? Dar nimeni n-o poate spune lămurit. Spuneţi-mi, vă rog, acum mai aveţi nevoie de dovadă ca să înţelegeţi nebunia acelora care spun că Îl cunosc pe Dumnezeu? Nu poţi, omule, spune care este firea cerului, pe care-l vezi în fiecare zi, şi-mi declari că ştii cum nu se poate mai bine fiinţa nevăzutului Dumnezeu? Cine este oare atât de nesimţitor încât să nu osândească nebunia cumplită a celor ce grăiesc acestea?

De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor.

Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă.

Aşa a făcut şi Pavel! El se amestecă cu cei bolnavi şi zice: „ M-am făcut pentru iudei ca un iudeu, iar pentru cei fără de lege, ca unul fără de lege” ; dar pe ucenicii mai slabi în credinţă îi îndepărtează de astfel de oameni, sfătuindu-i şi învăţându-i aşa: „ Vorbele rele strică obiceiurile bune”  ; şi iarăşi: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul”  .

Doctorul este adeseori de folos şi bolnavului, şi lui, de se duce la bolnav. Cel nepriceput însă, de se amestecă cu bolnavii, se vatămă şi pe el, şi pe bolnav. Bolnavului nu-i poate fi de nici un folos, iar el se vatămă din pricina bolii celuilalt. Şi ceea ce păţesc cei ce se uită la cei bolnavi de ochi, că se molipsesc şi ei de boala acelora, tot aşa păţesc şi cei ce se amestecă cu hulitorii aceştia: dacă sunt mai slabi în credinţă, iau mare parte din necredinţa lor.

Aşadar, ca să nu ne vătămăm cumplit, să fugim de tovărăşia lor şi să-L rugăm numai pe Dumnezeu cel iubitor de oameni, „ Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” , să-i scape pe ei de rătăcire şi de cursa diavolului, să-i aducă din nou la lumina cunoştinţei, la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Făcătorul de viaţă şi Prea Sfântul Duh, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l III

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles;
şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici
chiar Serafimii

1. Plugarii harnici, când văd că un copac neroditor şi sălbatic aduce pagubă muncii lor, căci din pricina tăriei rădăcinii şi din pricina desimii umbrei dăunează pomilor şi legumelor, taie cu toată râvna copacul. De multe ori şi vântul, suflând din vreo parte, le ajută la tăiere; izbeşte coroana copacului, îl clatină cu furie, îl frânge, îl aruncă la pământ, şi le uşurează cea mai mare parte din muncă. Aşadar, pentru că şi noi avem de tăiat un copac sălbatic şi neroditor, erezia anomeilor, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului, ca să smulgă erezia din rădăcină, izbindu-o mai puternic decât vântul, şi să ne uşureze cea mai mare parte din muncă.

Un pământ înţelenit, care n-a fost lucrat de mâini de plugar, scoate adesea din sânurile lui ierburi netrebnice, mulţime de spini, copaci sălbatici. Ca acest pământ este sufletul pustiit al anomeilor; pentru că n-a fost lucrat de cuvintele Scripturilor, a scos din el şi de la sine această erezie sălbatică şi neîmblânzită. Pe acest copac nu l-a sădit Pavel, nu l-a udat Apollo, nu l-a crescut Dumnezeu , ci l-a sădit o iscodire nelalocul ei de gânduri, l-a udat o mândrie fără margini şi l-a crescut o dragoste mare de slavă. De aceea avem nevoie de flacăra Duhului, ca să şi ardă această rădăcină rea, nu numai să o smulgă. Să-L chemăm dar pe El, pe Dumnezeu Cel hulit de eretici, dar lăudat de noi, şi să-L rugăm să dea limbii mele mai mare tărie de luptă şi să-mi lumineze mintea ca să explic mai lămurit cele ce am de spus. Toată munca mea este pentru Dumnezeu şi pentru slava Lui, dar, mai bine spus, pentru  mântuirea mea.

Nimeni, necinstind pe Dumnezeu, nu poate să-L vatăme; dar nici lăudându-L nu-L face mai strălucit. Nu!

Dumnezeu rămâne veşnic în slava Lui; nici nu creşte din pricina laudelor, nici nu se micşorează din pricina hulelor. Oamenii care Îl preaslăvesc după vrednicie, dar, mai bine spus, după vrednicie nu-L poate nimeni preaslăvi, ci fiecare după puterea lui, culeg folosul preaslăvirii lor; dar cei ce-L hulesc şi-L dispreţuiesc îşi vatămă mântuirea lor.

Cuvintele acestea:  „Cel ce aruncă piatră în sus, peste capul lui o aruncă” , le-a spus cineva despre cei care hulesc. După cum cel ce aruncă o piatră în sus nu poate străpunge trupul cerului, nici să ajungă la înălţimea aceea, ci-şi răneşte capul lui, căci piatra se întoarce la cel ce a aruncat-o, tot astfel şi cel ce huleşte fiinţa cea fericită a lui Dumnezeu, pe Ea nu o vatămă cu nimic, pentru că este prea înaltă şi prea mare ca să poată fi vătămată, dar îşi înfige sabia în sufletul lui, pentru că se poartă cu nerecunoştinţa faţă de Binefăcătorul său.

Să chemăm dar în ajutorul nostru pe Dumnezeul Cel nespus, Cel neînţeles, Cel nevăzut, Cel mai presus de cuget, pe Cel ce biruie puterea limbii omeneşti; pe Cel ce depăşeşte înţelegerea minţii muritorilor, pe Cel a Cărui urmă este de negăsit de îngeri, pe Cel nevăzut de Serafimi, pe Cel neînţeles de Heruvimi, pe Cel nevăzut de Începătorii, Stăpânii, Puteri şi, într-un cuvânt, de toată zidirea, dar cunoscut numai de Fiul şi de Sfântul Duh.

Ştiu că au să mă învinuiască de mândrie că am spus că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus. Dar eu tocmai de aceea îi învinuiesc de nebunie şi de mândrie nemăsurată. Nu-i mândrie să spui că Făcătorul este mai presus de putinţa de înţelegere a tuturor făpturilor, ci să spui că Cel neînţeles de puterile cele de sus poate fi descris şi cuprins de slăbiciunea gândurilor celor ce se târăsc pe jos, atât de deosebiţi de puterile cele de sus. Eu, dacă n-am să dovedesc ce-am făgăduit, merit să mi se spună îngâmfat; dar voi, anomeilor, dacă veţi mai susţine şi veţi mai pretinde că-L cunoaşteţi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este neînţeles chiar de puterile cele de sus, nu meritaţi oare să fiţi aruncaţi în râpe şi în prăpăstii, căci vă grozăviţi că ştiţi cu de-amănuntul acelea ce nu sunt văzute de toate puterile cele de sus?

2. Haide, dar, să începem dovedirea, prefăcând iarăşi cuvântul în rugăciune. Adeseori chiar şirul rugăciunii poate să ne facă dovada celor urmărite de noi. Să chemăm în ajutor „ pe Împăratul împăraţilor, pe Domnul domnilor, pe singurul Care are nemurire şi locuieşte în lumina cea neapropiată, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici poate Să-L vadă. Căruia cinste şi putere în vecii vecilor. Amin” . Cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Pavel. Uită-te la evlavia sufletului lui şi la dorul lui cel mare. Când a pomenit de Dumnezeu, n-a putut să-şi continue şirul învăţăturii până ce nu I-a dat datoria cuvenită, terminând cuvântul cu doxologie. Dacă „ pomenirea dreptului (e) cu laude” , cu atât mai mult pomenirea lui Dumnezeu trebuie făcută spre laudă. Acest lucru îl face şi în începuturile epistolelor sale.

Adeseori, când Pavel îşi începe epistola, dacă pomeneşte pe Dumnezeu, nu trece mai departe la învăţătură până ce nu-I dă lui Dumnezeu doxologia cuvenită. Ascultă ce zice scriind galatenilor: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sineşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul acesta rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl Căruia slava în vecii vecilor. Amin” . Iar în altă parte: „ Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului înţelept Dumnezeu, cinste şi slavă în veci. Amin” .

– Dar oare numai faţă de Tatăl face asta, faţă de Fiul nu?

– Ascultă că şi faţă de Fiul a făcut la fel. După ce a spus: „ Doream să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup”  , a adăugat: „ ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi darea legii şi slujbele şi făgăduinţele, din care Hristos după trup. Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”  . Deci, după cum Tatălui, tot aşa şi Fiului îi dă mai întâi doxologia şi apoi îşi continuă cuvântul. Căci a auzit pe Hristos spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”  .

Şi ca să cunoaşteţi că rugăciunea aceasta ne dă şi dovada de care avem nevoie, haide să o punem înaintea voastră.

„ Împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul domnilor, singurul Care are nemurirea şi locuieşte în lumină neapropiată”  .

Aici opreşte-te şi întreabă-l pe eretic: Ce înseamnă „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” ? Uită-te la precizia cuvintelor lui Pavel! N-a spus: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” , ca să cunoşti că dacă neapropiată este casa, cu mult mai mult Dumnezeu, Care locuieşte în ea. A grăit aşa nu ca să crezi că Dumnezeu locuieşte într-o casă sau într-un loc, ci ca să cunoşti, cu adevărat, că este de neînţeles fiinţa lui Dumnezeu. Dar nici n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina cea neînţeleasă” , ci: „ neapropiată” , ceea ce este mai mult decât cuvântul „ neînţeles” . „ De neînţeles” se, zice atunci când ceea ce se caută şi ceea ce se cercetează nu este înţeles de cei care cercetează, „ neapropiat”  se zice de ceva care dintru început nu suferă să fie cercetat şi nici nu te poţi apropia de el. De pildă, se zice că oceanul este „ de neînţeles” , pentru că dacă se coboară în el înotătorii nu pot să-i dea de fund, deşi se coboară la mare adâncime; „ neapropiat”  însă se zice despre acel lucru care dintru început nici nu poate fi cercetat, nici căutat.

3. Ce vei spune faţă de acestea?

– Este de neînţeles oamenilor, mi se răspunde, dar nu îngerilor, nici puterilor celor de sus!

– Spune-mi, te rog, eşti înger şi petreci în ceata puterilor Celor netrupeşti? nu eşti oare om, de aceeaşi fiinţă ca şi mine, sau ai uitat şi ce fire ai?

Să presupunem că Dumnezeu este neapropiat numai oamenilor, deşi asta nu s-a adăugat, nici Pavel n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina aceea de care oamenii nu se pot apropia, dar de care se pot apropia îngerii” . Dar, dacă vrei, să îngădui şi această presupunere! Dar tu nu eşti om? Ce folos ai tu dacă îngerii se pot apropia? Ce legătură are asta cu tine, care iscodeşti, pretinzi şi spui că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă de firea omenească?

Dar, ca să afli că nu numai oamenii, ci şi puterile cele de sus nu se pot apropia de fiinţa lui Dumnezeu, ascultă ce spune Isaia, iar când spun Isaia, spun hotărârea Duhului. Căci orice profet grăieşte prin lucrarea Duhului. „ Şi a fost în anul când a murit regele Ozia, L-am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat şi Serafimi stăteau împrejurul Lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele lor, cu două picioarele şi cu două zburau”  .

Spune-mi, pentru care pricină îşi acoperă feţele şi pun înainte aripile? Pentru care altă pricină dacă nu pentru aceea că nu pot suferi fulgerul, care iese de la tronul lui Dumnezeu, şi sclipirile acelea?

Deşi Serafimii nu vedeau lumina aceea curată, nici însăşi fiinţa aceea prea curată a lui Dumnezeu, ci cele ce vedeau erau un pogorământ. Dar ce este pogoră-mântul? Când Dumnezeu nu Se arată aşa cum este El, ci Se arată atâta cât este în stare să-L vadă cel ce poate, când îşi potriveşte arătarea feţei Lui pe măsura slăbiciunii celor ce-L văd. Că în vedenia lui Isaia a fost un pogorământ se vede chiar din cuvintele lui: „ Am văzut spune profetul, pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” . Dumnezeu însă nu şade; numai trupurile iau această înfăţişare; şi:   „ pe tron” ; dar Dumnezeu nu poate fi cuprins de tron, căci Dumnezeirea este fără de margini. Totuşi nici pogorământul acesta n-au putut Serafimii să-l sufere, deşi stăteau alături: „ Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Dar tocmai pentru aceasta nu puteau să-L vadă, pentru că erau alături. Când zice „ alături” , nu vorbeşte despre loc, ci Duhul Sfânt vrând să arate că, deşi Serafimii sunt mai apropiaţi decât noi de fiinţa lui Dumnezeu, totuşi nici aşa nu pot să-L privească, pentru aceasta spune: „ Şi Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Iarăşi, prin aceste cuvinte, nu arată locul, ci, prin apropiere aceasta de loc, vrea să ne arate că puterile cele de sus sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi.

Noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus, care sunt mai curate, mai înţelepte şi mai pătrunzătoare decât firea omenească. După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea dintre un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de mare este deosebirea dintre noi şi ele. Prin urmare, când auzi pe profet zicând: „ Am văzut pe Domnul” , să nu-ţi închipui că profetul a văzut fiinţa lui Dumnezeu, ci pogorământul lui
Dumnezeu, iar pe acesta, mai întunecat decât puterile cele de sus. n-ar fi putut să vadă atât cât au văzut Heruvimii.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa aceea fericită a lui Dumnezeu, când omul nu poate vedea în toată voia nici fiinţa îngerului? Ca să cunoaşteţi însă că acesta-i adevărul, voi aduce în mijloc pe un om, prieten al lui Dumnezeu, care din pricina înţelepciunii şi dreptăţii lui a avut multă îndrăznire şi a ajuns vestit prin alte multe fapte, pe Sfântul Daniel. Când voi arăta că din pricina venirii îngerului. Daniel este Cuprins de neputinţă, că se sfârşeşte şi cade, să nu socotească nimeni că a pătimit acestea din pricina păcatelor şi a linei conştiinţe rele, ci, întemeiat pe îndrăznirea sufletului lui, să vadă în ele limpede slăbiciunea firii omeneşti.

Aşadar, acest Daniel a postit trei săptămâni de zile şi pâinea doririlor n-a mâncat, nici vin, nici carne, nici sicheră n-au intrat în gura lui, nici cu unsoare nu s-a uns . Şi a văzut vedenia aceea atunci când sufletul era mai potrivit pentru primirea unei astfel de vederi, căci ajunsese prin post mai uşor şi mai duhovnicesc. Şi ce spune Daniel? „ Am ridicat ochii mei şi am văzut şi, iată, un bărbat îmbrăcat cu vadiu (adică: îmbrăcăminte sfântă), şi mijlocul lui încins cu aur de Ofir şi trupul lui ca de topaz, faţa lui, ca vederea fulgerului, ochii lui, ca făclii de foc, braţele şi picioarele lui, cu vederea de aramă sclipitoare, glasul cuvintelor lui, ca vuietul de mulţime. Şi numai eu am văzut vedenia aceasta, iar cei care erau împreună cu mine n-au văzut-o, şi spaimă mare a căzut peste ei şi au fugit de frică; şi n-a rămas în mine tărie; şi slava mea s-a schimbat în stricăciune”  .

– Ce înseamnă: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” ?

– Tânărul era frumos la chip. Pentru că frica de vederea îngerului l-a făcut aşa, ca pe cei care şi-au dat sufletul, pentru că l-a îngălbenit la faţă, pentru că i-a şters floarea vârstei şi pentru că i-a pierit toată frumuseţea feţei, pentru aceea a spus: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” . După cum atunci când se sperie vizitiul şi dă drumul frâului, caii îşi frâng gâtul şi se sfărâmă trăsura, tot astfel se întâmplă şi cu sufletul când e cuprins de spaimă şi nelinişte; spăimântat, dă drumul ca unor frâuri lucrărilor simţurilor trupului şi lasă goale mădularele; acestea, apoi, lipsite de puterea care le stăpâneşte, cad şi se moleşesc. Aşa a păţit şi Daniel atunci.

– Ce a făcut îngerul?

– L-a sculat şi i-a zis: „ Daniele, bărbatul doririlor, înţelege cuvintele acestea pe care le grăiesc către tine şi stai în starea ta, că acum am fost trimis la tine”  . Iar el s-a sculat tremurând. Dar când îngerul a început iarăşi să-i grăiască şi să-i spună: „ Din ziua în care ţi-ai dat inima ta să fie smerită înaintea lui Dumnezeu, au fost auzite cuvintele tale, şi eu am venit întru cuvintele tale”  , iarăşi a căzut la pământ.

Aşa se întâmplă şi cu cei care leşină. Căci după cum aceştia, după ce se scoală din leşin şi-şi vin în fire şi se uită la noi, care-i sprijinim şi le stropim faţa cu apă rece, adeseori leşină din nou chiar în braţele noastre, tot aşa a păţit şi profetul. Căci sufletul lui Daniel spăimântându-se şi nesuferind vederea celui ce era rob ca şi el, a îngerului, nici lumina aceea neputând să o îndure, s-a tulburat, silindu-se să se desfacă de legătura trupului ca de un lanţ. Dar îngerul încă îl ţinea. Să audă cei ce iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, de care s-au temut ochii leilor, Daniel, cel ce a putut cele mai presus de om în trup omenesc, n-a îndurat vederea celui ce era rob ca şi el, ci a rămas fără suflare. „ în vedenia aceasta a mea, spune Daniel, s-au întors cele ale mele şi suflare n-a rămas în mine”  . Iar cei care sunt atât de departe de virtutea dreptului acestuia, pretind că ei cunosc desăvârşit fiinţa lui Dumnezeu, fiinţa aceea prea înaltă şi cea dintâi, care a adus la fiinţă aceste zeci de mii de îngeri, dintre care Daniel n-a fost în stare să-l vadă măcar pe unul!

5. Dar să întoarcem cuvântul la subiectul nostru şi să tratăm că Dumnezeu nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus, chiar când El face pogorământ.
Spune-mi, te rog, pentru care pricină Serafimii pun înainte aripile? Nu pentru altceva decât pentru a arăta mai dinainte prin faptele lor spusele acelea ale Apostolului: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată”  . Şi n-au arătat-o numai Serafimii, ci şi puterile cele mai presus de ei. Heruvimii. Serafimii stau alături de Dumnezeu, Heruvimii însă sunt tronuri ale lui Dumnezeu, nu că Dumnezeu are nevoie de tron, ci ca să cunoşti prin asta virtutea acestor puteri.

Ascultă dar şi pe un alt profet care vorbeşte despre Heruvimi: „ Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chebar”  . Acest profet stătea lângă râul Chebar, celălalt, lângă râul Tigru. Când Dumnezeu vrea să arate vreo vedenie deosebită robilor Săi, îi scoate afară din oraşe în loc lipsit de zgomote, ca nimic din cele ce se aud şi din cele ce se văd să nu le izbească sufletul; ca sufletul să aibă toată libertatea să se îndeletnicească doar cu privirea vedeniei.

– Ce a văzut Iezechiel?

–  „ Iată un nor, spune el, venea din miazănoapte şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor; şi în mijlocul lui, ca o vedere de chihlimbar, şi lumină în el. Şi în mijloc, asemănare de făpturi vii. Aceasta este vedenia lor, asemănare de om le era pe deasupra. Şi patru feţe la Fiecare şi patru aripi la fiecare… Şi înălţime era la ele, spune profetul, şi erau înfricoşătoare, şi spatele lor era plin de ochi de jur împrejurul celor patru … Şi asemănare peste capul lor ca o tărie, ca vedere de cristal, înfricoşătoare, întinsă peste capul lor deasupra, şi aripile lor, fiecăruia două împreunate, acoperind trupurile lor; şi deasupra tăriei, ca o vedere de piatră de safir şi o asemănare de tron pe ea şi pe asemănarea tronului, o asemănare in chip de om pe el. Şi am văzut ca o vedere de chihlimbar, de la vederea mijlocului şi până sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, ca o vedere de foc, şi lucirea lui, ca o vedere de curcubeu, când este pe nori in zi de ploaie”  . Şi după toate acestea, vrând să arate că nici profetul, nici puterile acelea n-au înţeles bine însăşi fiinţa lui Dumnezeu, zice: „ Aceasta este vedenia asemănării slavei Domnului”  .

Ai văzut şi acolo şi aici pogorământ? Totuşi şi aceste puteri se acoperă cu aripile nu pentru altă pricină decât pentru aceea spusă mai sus, deşi puterile acestea sunt cele mai înţelepte, cele mai cunoscătoare, cele mai curate.

– De unde se vede asta?

– Din înseşi numele lor. Pentru că după cum îngerul se numeşte înger pentru că vesteşte oamenilor voile lui Dumnezeu, iar arhanghelul se numeşte arhanghel întrucât ocârmuieşte pe înger, tot astfel şi Serafimii şi Heruvimii au numiri ce ne arată înţelepciunea lor şi curăţia lor. Şi după cum aripile ne arată înălţimea firii lor – căci şi Gavriil este înfăţişat zburând nu pentru că îngerul ar avea aripi, ci ca să afli că vine la oameni din locurile cele mai înalte şi din lăcaşurile cele de sus -, tot astfel şi la Serafimi şi Heruvimi, aripile nu arată nimic altceva decât înălţimea firii lor.

Aşadar, după cum aripile arată înălţimea firii lor, după cum tronul arată că Dumnezeu Se odihneşte pe ei, după cum ochii arată vederea lor pătrunzătoare, după cum şederea în apropierea tronului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui neîncetată arată vegherea şi trezvia lor, tot astfel şi numele lor arată înţelepciunea unora şi curăţia altora.

Căci ce înseamnă Heruvimi? Foarte multă cunoştinţă. Şi ce înseamnă Serafimi?

Guri arzătoare. Ai văzut cum numele acestor puteri au arătat şi curăţia, şi înţelepciunea? Dacă acolo unde este foarte multă cunoştinţă Heruvimii nu pot vedea deplin nici pogorământul lui Dumnezeu, câtă mândrie trebuie să aibă ano-meii ca să creadă că le sunt cunoscute şi limpezi acelea pe Care nici Heruvimii nu le văd?; şi unde? aici, unde avem o Cunoştinţă parţială, după cum zice Pavel: „ în parte cunoaştem”   şi: „ ca prin oglindă şi în ghicitură”  .

6. Voiam să vă dovedesc acum că Dumnezeu nu este înţeles nici de Heruvimi, nici de Serafimi, dar nici de începătorii, nici de Stăpânii, nici de vreo altă putere zidită! Am Obosit însă mintea voastră nu cu mulţimea celor spuse, ci cu frica de cele spuse. Se cutremură şi se spăimântă sufletul de stăruie mai multă vreme în contemplările cele de sus. De aceea, haide să coborâm din ceruri şi să liniştim sufletul nostru cel spăimântat, îndreptându-ne spre obişnuitul nostru îndemn.

– Care-i acesta?

– Să ne rugăm ca să se însănătoşească cei ce suferă de această boală. Căci dacă am primit poruncă să ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei din ocne, pentru cei din amară robie şi pentru cei stăpâniţi de demoni, atunci cu atât mai mult pentru aceştia! necredinţa este mai cumplită decât diavolul; nebunia unuia stăpânit de demoni este iertată, pe când boala aceasta a necredinţei nu poate avea nici o apărare. Dar pentru că am amintit de rugăciunea pentru cei stăpâniţi de duhurile rele, vreau să spun ceva către dragostea voastră, ca să pun capăt unei boli cumplite din Biserică. Pentru că ar fi ciudat ca pe bolnavii din afară să-i îngrijim cu atâta luare-aminte, iar mădularele noastre să le dispreţuim.

– Şi despre ce boală e vorba?

– Mulţimea aceasta nespus de mare, adunată acum, care ascultă cu atâta luare-aminte cele spuse, căutând adeseori să o văd în ceasul cel prea înfricoşat, n-am mai putut-o vedea. Şi tare am suspinat când am văzut că mare este râvna voastră când vorbeşte cel ce este rob ca şi voi, când am văzut că râvna voastră nu se împuţinează, deşi vă înghesuiţi unul în altul, că rămâneţi până ce termin cuvântul, dar când Hristos are să Se arate în Sfintele Taine, biserica rămâne goală şi pustie. Este oare vrednică de iertare o astfel de purtare? Din pricina acestei trândăvii pierdeţi şi toate laudele cuvenite râvnei ascultării predicii. Cine nu vă va osândi şi pe voi, şi pe mine când vede că piere îndată de la voi rodul predicii? Dacă aţi lua aminte cu toată grija la cele spuse, aţi arăta şi cu faptele aceeaşi râvnă. Dar, pentru că fugiţi din biserică îndată ce aţi auzit predica, înseamnă că n-aţi primit nimic din cele spuse şi nici nu le-aţi strâns în mintea voastră. Dacă aţi fi strâns cele spuse în sufletele voastre, v-ar fi ţinut ele negreşit aici, în biserică, şi v-ar fi călăuzit cu mai multă evlavie la înfricoşătoarele Taine. Dar aşa, ca şi cum aţi fi auzit un chitarist cântând, aşa plecaţi când termin predica, fără de nici un folos sufletesc.

– Dar ce cuvânt de apărare zadarnic au cei mai mulţi?

– Pot să mă rog şi acasă, spun ei! Dar o predică şi o învăţătură acasă nu o pot auzi.

– Te înşeli singur, omule! Poţi să te rogi şi acasă, dar este cu neputinţă să te rogi acasă ca în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi. Aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor. De aceea preoţii stau în frunte, pentru ca rugăciunile mulţimii, care sunt mai neputincioase, unindu-se cu rugăciunile preoţilor, care sunt mai puternice, să se urce împreună la cer. De altfel, ce folos are predica dacă nu-i unită cu rugăciunea?

Mai întâi rugăciunea, şi după aceea predica. Aşa spun şi Apostolii: „ Iar noi vom stărui in rugăciune şi în slujirea cuvântului”  . Tot aşa face şi Pavel: se roagă înainte de a-şi începe epistolele, pentru ca întocmai ca lumina sfeşnicului, aşa şi lumina rugăciunii să deschidă drum cuvântului. Dacă obişnuieşti să te rogi cum trebuie, nu vei mai avea nevoie de învăţătura celor ce sunt robi ca şi tine, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina mintea, fără vreun mijlocitor. Iar dacă rugăciunea unuia singur are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea împreună cu mai  mulţi. Tăria acestei rugăciuni este mai mare, iar îndrăznirea către Dumnezeu, cu mult mai puternică decât rugăciunea în casă şi de unul singur.

– De unde se vede asta?

– Ascultă-l pe Pavel, că însuşi o spune: „ Care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de la o moarte ca aceasta; şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi pentru ca darul făcut nouă, prin rugăciunea multora, multora să le fie prilej de mulţumire pentru noi”  . Tot în acest chip şi Petru a scăpat din închisoare: „ Rugăciune se făcea neîncetat în biserică pentru el către Dumnezeu”  . Dacă lui Petru i-a folosit rugăciunea Bisericii şi pe
„stâlpul”  acela l-a scos din închisoare, spune-mi, cum poţi dispreţui puterea ei şi ce apărare poţi avea? Ascultă-L chiar pe Dumnezeu spunând că mulţimea îl îmblânzeşte dacă I se roagă cu dragoste. Dând răspuns Dumnezeu înaintea lui Iona pentru vrej, spune: „ Tu te-ai mâhnit pentru un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, nici nu l-ai crescut; Iar Eu nu Mă voi mâhni de Ninive, oraşul cel mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni?”  . N-a spus Dumnezeu fără pricină: mulţimea, ci ca să afli că rugăciunea făcută împreună cu mai mulţi are mare putere. Vreau să vă fac cunoscut acest lucru şi din puţină istorie.

7. Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, au fost prinşi câţiva care au vrut să pună mâna pe putere. Apoi unul dintre marii dregători, arătându-se vinovat de aceeaşi vină, a fost legat cu laţ la gură şi condamnat la moarte. Atunci tot oraşul a alergat la hipodrom şi s-au golit atelierele; într-un suflet s-a suit tot poporul şi l-a smuls din mâna mâniei împărăteşti pe cel osândit, deşi nu era vrednic de nici o iertare. Când aţi voit să potoliţi mânia împăratului pământesc, aţi alergat toţi, cu femei şi cu copii! Dar când aveţi de făcut milostiv pe împăratul cerurilor, când aveţi de smuls din mâna mâniei Lui nu un singur om, ca atunci, nici doi sau trei sau o sută, ci pe toţi păcătoşii de pe pământ, şi de scos pe cei îndrăciţi din cursa diavolului, atunci rămâneţi afară şi nu alergaţi într-un suflet cu toţii pentru ca Dumnezeu, îmblânzit fiind prin unirea rugăciunii voastre, să-i scape şi pe aceia de chin, şi vouă să vă ierte păcatele!

Dacă în timp ce se face Sfânta Liturghie te-ai găsi în piaţă, sau ai fi în casă, sau ai fi prins de treburi grabnice, oare n-ar trebui să rupi mai cu tărie decât un leu toate legăturile acestea şi să te duci nechemat la biserică pentru a te ruga împreună cu alţii? Spune-mi, ce nădejde de mântuire vei avea în timpul acela, iubite? Nu numai oamenii produc strigătul acela prea înfricoşător, ci şi îngerii cad înaintea Stăpânului, iar arhanghelii se roagă. Le stă în ajutor şi timpul, căci le ajută Sfânta Împărtăşanie. Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini şi le clatină înaintea împăraţilor, pentru ca să le aducă aminte acestora, cu acele ramuri de măslin, de milă şi de iubire de oameni, tot astfel şi îngerii, întinzând atunci în loc de ramuri de măslin Trupul Domnului, Îl roagă pe Stăpânul pentru oameni, grăind aşa: „ Pentru aceştia ne rugăm, pe care Tu mai înainte i-ai socotit atât de vrednici de dragostea Ta, încât ţi-ai dat sufletul pentru ei. Pentru aceştia ne revărsăm noi rugăciunile noastre, pentru care Tu Ţi-ai vărsat Sângele Tău.
Pentru aceştia ne rugăm, pentru care ai jertfit Trupul acesta” .

Acesta e motivul pentru care în vremea aceea diaconul îi aduce pe cei stăpâniţi de demoni şi le porunceşte să-şi încline numai capetele, pentru ca să fie făcute rugăciunile lor prin această stare a trupului lor; căci nu le este îngăduit să se roage cu adunarea fraţilor. De aceea îi aduce diaconul pe cei stăpâniţi de demoni, pentru ca, fiindu-ţi milă de ei, şi din pricina nenorocirii lor şi din pricina muţeniei lor, să întrebuinţezi în ajutorul lor îndrăznirea ta către Dumnezeu.

Gândindu-ne la toate acestea, să alergăm cu toţii la biserică în ceasul acela, al săvârşirii Sfintei Liturghii, ca să atragem asupră-ne milă, ca să găsim har şi ajutor la vreme potrivită.

Mi-aţi lăudat spusele! Aţi primit îndemnul meu cu multă însufleţire şi cu puternice aplauze. Totuşi , arătaţi-mi laudele voastre prin fapte, nu e nevoie de multă vreme ca să-mi dovediţi că m-aţi ascultat. După predica mea începe îndată rugăciunea. Acele laude le caut, acele aplauze, acelea săvârşite cu faptele voastre. Îndemnaţi-vă dar unul pe altul ca să rămâneţi în continuare în biserică, aşa cum aţi stat şi până acum. Iar dacă cineva vrea să plece, ţineţi-l pe loc cu tot dinadinsul, pentru că, luând îndoită plată, şi a râvnei voastre şi a grijii de fraţi, să faceţi rugăciunile voastre cu mai multă îndrăznire; şi făcând milostiv pe Dumnezeu, să puteţi avea parte şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l IV

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor

1. Ar fi fost de ajuns ca, după ce am arătat mai înainte că Dumnezeu este de neînţeles chiar de Heruvimi şi de Serafimi, să scap de griji şi să nu merg mai departe. Dar pentru că tot zelul şi toată râvna mea nu sunt numai ca să închid gurile celor potrivnici, ci ca să vă înţelepţesc tot mai mult pe voi, voi ataca iarăşi subiectul acesta şi voi duce mai departe cuvântul meu. Stăruirea asupra acestui subiect va îmbogăţi şi cunoştinţele voastre, şi-mi va face şi mie victoria mai strălucită, căci va curaţi orice urmă de nedumerire ce ar mai Fi rămas. Buruienile nu trebuie numai tăiate de sus – căci răsar iarăşi de au rădăcinile în pământ -, ci trebuie smulse chiar din pântecele şi din sânul pământului şi întinse la căldura soarelui, ca să se veştejească repede.

Haide, dar, să urcăm iarăşi cuvântul nostru spre cer, nu ca să iscodim, nici ca să cercetăm plini de curiozitate, ci ca să ne străduim să potolim ambiţia deşartă a acelora ce nu se cunosc nici pe ei înşişi, dar nici nu vor să ştie de hotarele firii omeneşti. Acesta a fost motivul pentru care am arătat cu prisosinţă, când v-am citit toată istoria lui Daniel, că nu numai arătarea lui Dumnezeu, dar şi arătarea îngerilor n-a putut-o vedea atunci dreptul acela; şi mereu am tot arătat că fericitul Daniel se îngălbenea la faţă, tremura, nu se deosebea întru nimic de cei ce trag să moară, pentru că sufletul lui se silea să rupă legătura trupului. După cum o porumbiţă blândă şi obişnuită cu mâna omului, ţinută în casă, dacă se sperie, zboară în tavan înfricoşată şi-şi caută ieşire prin ferestre, căutând să scape de frică, tot astfel şi sufletul fericitului aceluia se silea atunci să zboare din trup şi se grăbea să iasă prin toate părţile; şi ar fi ieşit, ar fi zburat, ar fi lăsat trupul pustiu dacă îngerul, luându-i-o înainte, nu l-ar fi scapăt de frică şi nu l-ar fi întors iarăşi în locaşul său.

Am spus acestea atunci pentru ca anomeii să afle cât este de mare deosebirea dintre înger şi om şi pentru ca, înţelepţiţi fiind de covârşitoarea înălţime a îngerului, împreună rob şi el, să se izbăvească de nebunia lor împotriva Stăpânului. Dreptul Daniel, deşi avea atâta îndrăznire, nu l-a putut vedea pe înger, iar anomeii, care stau atât de departe de virtutea lui Daniel, iscodesc nu pe un înger, ci pe Însuşi Stăpânul îngerilor! Acela a potolit furia leilor; noi nu putem birui nici o vulpe; acela a rupt în două un balaur şi a biruit firea fiarei prin îndrăznirea lui cea către Dumnezeu; noi însă ne temem chiar de cele mai mici târâtoare; acela l-a biruit pe împărat, furios ca un leu; arătându-se în mijloc, a potolit mânia lui Nabucodonosor, pornită mai cumplit decât văpaia împotriva oştirilor barbare; a luminat toate cele întunecate. Acest Daniel însă, care i-a luminat pe alţii, când l-a văzut pe înger că vine la el, a fost cuprins de cumplită întunecime. Ce cuvânt de apărare vor avea dar cei ce încearcă să pătrundă fericita fire a lui Dumnezeu?

Dar nu mi-am oprit atunci aici cuvântul; am urcat spusele mele şi la acele înţelepte puteri de sus. Am arătat că şi-au întors ochii, că au pus înaintea lor aripile, că stau drepte în picioare, că strigă neîncetat; într-un cuvânt, că prin toate faptele lor puterile acelea netrupeşti arată uimirea şi spaima lor. Cu cât sunt mai înţelepte, cu cât sunt mai aproape decât noi de fiinţa aceea nespusă şi fericită a Dumnezeirii, cu atât ştiu mai bine decât noi fiinţa de neînţeles a lui Dumnezeu, căci creşterea înţelepciunii aduce creştere în evlavie.

V-am spus atunci iarăşi ce înseamnă „ de neapropiat”  şi că este mai mult decât „ de neînţeles” ; am arătat şi pricina, că ceea ce este de neînţeles rămâne de neînţeles şi după cercetare, pe când ceea ce este de neapropiat nici nu suferă să fie cercetat; şi am dat şi pilda cu oceanul. Am spus atunci că Pavel n-a zis: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată”  . Dacă nu te poţi apropia de casa Iui Dumnezeu, cu atât mai puţin de Dumnezeu, Care locuieşte în casă. Pavel a spus acestea nu ca să circumscrie pe Dumnezeu într-un loc, ci ca să lămurească pe deplin că Dumnezeu este nepătruns de minte şi (atât) de neapropiat.

V-am adus ca dovadă şi alte puteri, pe Heruvimi, şi am arătat cum deasupra lor este tărie, că este piatră de cristal, că este asemănare de tron, şi chip de om, şi chihlimbar, şi foc şi curcubeu, iar după toate acelea, zice profetul: „ Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului”  . Prin toate acestea v-am arătat pogorământul lui Dumnezeu, şi că acesta chiar nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus.

2. Nu fără pricină am spus pe scurt acestea; ci, pentru că vă eram dator cu făgăduinţa făcută, am vrut să ştiu bine cât am plătit din datorie şi cât mai am de plată. Aşa fac cei ce au de plătit împrumuturi, scot condica în care este scrisă toată socoteala, o arată celor care i-au împrumutat şi plătesc restul. Şi eu dar, deschizând mintea voastră ca şi cum aş deschide o condică, după ce v-am arătat prin cuvânt, ca şi cu degetul, învăţăturile ce vi le-am dat, mă îndrept acum spre cele ce-au mai rămas.

– Ce-a mai rămas dar?

– Să arăt că nici Începătoriile, nici Stăpâniile, nici Domniile, nici o altă putere zidită nu există, care să aibă cunoştinţa deplină a lui Dumnezeu. Căci sunt şi alte puteri, pe care nu le cunoaştem nici după nume. Gândiţi-vă la mândria nesăbuită a ereticilor! Nu cunoaştem nici numele (tuturor) robilor lui Dumnezeu, şi iscodim fiinţa Lui! Sunt îngeri şi Arhangheli, şi Tronuri şi Domnii, şi începătorii şi Stăpânii. Dar nu sunt numai acestea popoarele cele din ceruri, ci mai sunt nenumărate popoare şi seminţii nespuse, pe care nici un cuvânt nu le poate înfăţişa.

– Dar de unde se vede că sunt puteri mai multe decât acestea, ale căror nume nici nu le ştim?

–  Pavel, care a vorbit şi despre celelalte cete îngereşti, ne-a grăit şi de acestea, spunând despre Hristos aşa: „ Şi L-a pus să stea mai presus de toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea, şi peste tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fle”  . Vezi că sunt acolo unele nume care au să fie cunoscute în viitor, dar necunoscute acum? De aceea a spus: „ Nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” . Şi ce e de mirare că nu au cunoştinţa deplină a fiintei lui Dumnezeu? Asta nu e deloc greu de dovedit. Puterile acestea de sus, Începătoriile, Stăpâniile şi Domniile, nu cunosc multe din planurile lui Dumnezeu. Şi tot prin cuvintele Apostolilor vom dovedi că unele din planurile lui Dumnezeu le-au aflat odată cu noi şi că nu le cunoşteau înainte de noi; dar nu numai odată cu noi, ci şi prin noi. „ Altor generaţii, spune Pavel, nu li s-a făcut cunoscut, cum s-a descoperit acum Sfinţilor Lui Apostoli şi Profeţi, cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei Lui (dar făgăduinţele fuseseră date iudeilor), prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost eu, Pavel”  .

–  Şi de unde se vede că puterile cele de sus au aflat aceasta acum? Cuvintele de mai sus vorbesc despre oameni!

– Ascultă aici! „ Iar mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, spune Pavel, mi s-a dat harul acesta, ca să binevestesc între neamuri bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos”  .

– Ce înseamnă de nepătruns?

– Ceea ce nu se poate căuta; dar nu numai ce nu se poate căuta, ci nici nu i se poate da de urmă.

Să audă iarăşi ereticii cât de dese şi de multe săgeţi le aruncă! Dacă bogăţia Lui este de nepătruns, cum este de pătruns Dăruitorul bogăţiei?

„ Şi să lumineze tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu…, ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a Iui Dumnezeu”  . Ai auzit că acum, şi nu mai înainte, au cunoscut puterile acelea voia aceasta a lui Dumnezeu? Cele pe care le voieşte împăratul, sutaşul nu le ştie. „ Ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” . Vezi câtă cinste a fost pentru firea omenească faptul că puterile cele de sus au cunoscut tainele împăratului odată cu noi şi prin noi?

–  Dar de unde se vede că Pavel vorbeşte aici de puterile cele cereşti? Pavel obişnuieşte să numească şi pe demoni începătorii şi stăpânii! „ Nu avem de luptat cu sângele şi trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia”  . Oare nu cumva şi aici spune că demonii au cunoscut tainele acestea odată cu noi şi prin noi?

– Deloc! E vorba de puterile cele de sus; căci după ce a spus: „ Începătoriilor şi Stăpâniilor” , a adăugat: „ din cer” . Aceste Începătorii şi Stăpânii sunt cereşti, celelalte, începătorii şi stăpânii de sub cer; de aceea le şi numeşte „ stăpânitori lumeşti” , pentru a arăta că cerul este necălcat de ei şi că numai în lumea aceasta îşi arată toată tirania lor.

3. Ai văzut că puterile cele de sus au cunoscut aceste planuri ale lui Dumnezeu odată cu noi şi prin noi?
Dar să ducem cuvântul la plata datoriei, arătând că nici Începătoriile, nici Stăpâniile nu cunosc fiinţa lui Dumnezeu.

– Cine a spus asta?

–  Nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, Ioan, cel iubit de Iisus, cel ce s-a culcat pe pieptul Stăpânului şi a sorbit de acolo izvoarele cele dumnezeieşti.

– Ce spune el?

– „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”  . Cu adevărat fiu al tunetului! A dat drumul unui glas mai strălucit decât un glas de trâmbiţă, în stare să-i facă de ruşine pe toţi cei ambiţioşi. Dar să vedem şi ecoul!

– Ce spui, Ioane? „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ? Dar ce vom face cu profeţii care spun că L-au văzut pe, Dumnezeu? Isaia zice: „ Am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat”  ; Daniel, iarăşi: „ Am văzut până ce s-au pus tronurile, şi a şezut Cel-vechi-de-zile”  ; şi Miheia: „ Am văzut pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şezând pe tronul Lui”  ; şi alt profet, iarăşi: „ Am văzut pe Domnul stând pe Jertfelnic şi mi-a zis: „ Loveşte peste curăţitor”  . Şi ai putea aduna multe mărturii de felul acesta.

–  Cum dar Ioan spune că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ?

–  Ca să cunoşti că vorbeşte despre înţelegerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea Lui cu totul limpede. Toate acele vederi de care vorbesc profeţii au fost pogorăminte; că niciunul din ei n-a văzut fiinţa curată a lui Dumnezeu se vede de acolo că fiecare a văzut-o în chip deosebit. Dumnezeu este simplu, necompus şi fără de formă; iar toţi aceştia au văzut chipuri deosebite.

Aceasta o arată Dumnezeu printr-un alt profet, şi, pentru a-i convinge că n-au văzut fiinţa desăvârşită a Iui Dumnezeu, a spus: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare”  , „ nu le-am arătat însăşi fiinţa Mea, spune Dumnezeu, ci un pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce Mă vedeau” . Ioan nu spune numai despre oameni că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ; asta a fost arătată în cele spuse, adică în graiul profetic, care zice: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , şi în hotărârea făcută lui Moise.

Când Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, Dumnezeu i-a spus: „ nimeni nu va vedea faţa Mea şi va fiu viu”  . Prin urmare, acest lucru ne este cunoscut şi recunoscut. Dar Ioan nu spune: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată”  numai despre noi, oamenii, ci şi despre puterile cele de sus. Din pricina aceasta îl aduce ca Dascăl al acestei dogme pe Unul-Născut. Şi ca să nu întrebe cineva: De unde se vede asta?, a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” , aducând un Martor şi un Dascăl vrednic de credinţă al dogmei. Dacă Ioan ar fi voit să ne lase să înţelegem ceea ce a spus Moise, ar fi fost de prisos să mai adauge că „ Cel Unul-Născut a spus” ; căci nu „ Cel Unul-Născut a spus” , ci, chiar înainte de a mărturisi Ioan acestea, că a auzit de la Cel Unul-Născut, ne-a arătat nouă profetul că a auzit de la Dumnezeu. Dar pentru că avea să ne descopere mai mult decât cele spuse atunci, că nici puterile cele de sus nu-L văd, pentru aceasta-L aduce ca Dascăl pe Unul-Născut.

Înţelege aici prin vedere cunoştinţa! De puterile cele de sus nu trebuie să-ţi închipui că au ochi, lumini de ochi şi gene; ci ceea ce este la noi vederea, la acelea este cunoştinţa. Dar când auzi că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , aceasta socoteşte, că auzi că pe Dumnezeu nu L-a cunoscut nimeni niciodată desăvârşit, (adică) ceea ce este El după fiinţă. Şi de Serafimi când auzi că şi-au întors ochii şi şi-au acoperit faţa, iar despre Heruvimi, că au făcut la fel, să nu socoteşti că au ochi şi lumini de ochi! Numai trupurile au acest chip! Crede că prin aceste cuvinte Profetul a vrut să vorbească despre cunoştinţa lor.

Deci dacă profetul spune că puterile cele de sus nu-L pot vedea pe Dumnezeu când face acest pogorământ, n-a spus altceva decât că nu pot suferi cunoaşterea Lui clară şi înţelegerea Lui desăvârşită şi nici nu îndrăznesc să se uite ţintă la fiinţa Lui cea prea curată şi neprihănită, nici chiar la pogorământul Lui. Iar a te uita ţintă înseamnă a cunoaşte.

De aceea şi evanghelistul, pentru că ştia că nu este cu putinţă firii omeneşti să cunoască astfel de lucruri şi că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus, ne aduce ca învăţător al acestei dogme chiar pe Cel ce şade la dreapta lui Dumnezeu, pe Cel ce cunoaşte desăvârşit acestea. Şi n-a spus numai atât:
„ Fiul” , deşi chiar dacă ar fi apus numai atât era destul ca să închidă gurile celor neruşinaţi. După cum mulţi sunt numiţi hristoşi, dar adevăratul Hristos este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi domni, dar Domnul este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi dumnezei, dar Dumnezeu este unul, tot astfel şi mulţi sunt numiţi fii, dar Fiul este unul, iar adaosul articolului este îndestulător pentru a arăta că e vorba numai de Cel Unul-Născut.

Totuşi evanghelistul nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” . Mai întâi a spus „ Unul-Născut” , apoi „ Fiu”  Din pricină că numele de fiu se dă tuturor oamenilor, mulţi socotindu-L şi pe El unul din cei mulţi, ştirbesc slava Fiului; de aceea evanghelistul a pus mai întâi cuvântul „ Unul-Născut” , nume deosebit şi propriu Lui şi nepotrivit nici unuia din ceilalţi fii, pentru ca din aceasta să crezi că şi numele acesta comun tuturor oamenilor nu este comun, ci propriu Lui şi esenţial, şi nu se potriveşte niciunuia din ceilalţi, aşa cum I se potriveşte Lui.

4. Ca să fac mai lămurite cuvintele mele, am să spun acelaşi lucru mai pe larg. Numele de „ fiu”  se dă şi oamenilor, dar se dă şi lui Hristos; nouă abuziv, lui Hristos, în mod propriu; numele de „ Unul-Născut”  este propriu numai lui Hristos, şi nimănui altcuiva dintre ceilalţi nu i se potriveşte acest nume, nici chiar în chip abuziv. Aşadar, ca să afli din numele care nu se potriveşte nimănui, ci numai Lui, că şi celălalt nume, care se potriveşte tuturor oamenilor, este propriu Lui, de aceea a spus mai întâi „ Cel Unul-Născut” , şi apoi „ Fiul” .
Iar dacă nu-ţi sunt de-ajuns nici aceste dovezi, spune evanghelistul, îţi voi mai da o a treia; grosolană, e drept, şi omenească, dar în stare să-i înalţe la înţelegerea slavei Celui Unuia-Născut şi pe cei ce se târăsc jos.

– Care-i această dovadă?

–  „ Cel ce este în sânul Tatălui” . Grosolan este cuvântul, dar în stare să arate că este cu adevărat Fiu, dacă judecăm acest cuvânt cum se cuvine lui Dumnezeu. După cum, când auzi de tron, de şedere de-a dreapta, nu înţelegi tron şi loc de mărginire, ci din numele de tron şi din şederea de-a dreapta înţelegi identitatea şi egalitatea de cinste, tot astfel şi când auzi de „ sân” , să nu socoteşti că e vorba (propriu-zis) de sân, nici de loc, ci prin numele de sân înţelege apropierea şi îndrăznirea faţă de Cel ce L-a născut. De altfel, cuvintele „ locuire în sânul Tatălui”  ne arată şi ne înfăţişează, cu mult mai lămurit decât cuvintele „ şedere de-a dreapta” , apropierea de Cel ce L-a născut. Nici n-ar suferi Tatăl să aibă în sânul Său pe Fiul dacă Fiul n-ar fi de aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul n-ar suferi să locuiască în sânul cel părintesc dacă ar fi de o fire inferioară Tatălui.

Aşadar, ca Fiu, Unul-Născut şi  locuitor în sânul cel părintesc cunoaşte desăvârşit toate cele ale Tatălui. De aceea s-a slujit evanghelistul de aceste cuvinte, ca să înfăţişeze cunoaşterea desăvârşită pe care o are Fiul despre Tatăl. Căci despre cunoaştere a fost vorba; dacă n-ar fi fost vorba de asta, pentru ce ar mai fi amintit de sân? Pentru că dacă nici Dumnezeu nu este trup, după cum nici nu este, şi dacă nici cuvântul sân nu arată că  Fiul este cu adevărat Fiul şi apropierea de Cel ce L-a născut, atunci fără rost şi în zadar a mai fost azvârlit acest cuvânt, căci nu ne împlineşte nici o trebuinţă. Dar n-a fost azvârlit fără rost, Doamne fereşte! Nici nu grăieşte în zadar Duhul, ci, prin cele ce a spus, a arătat apropierea Fiului de Tatăl.

Evanghelistul a grăit un lucru mare: anume că nici zidirea cea de sus nu-L vede pe Dumnezeu, adică nu-L cunoaşte desăvârşit. Voind dar să aducă un Dascăl vrednic de Credinţă al acestei dogme, a spus cuvintele acelea, ca să Crezi despre toate – pentru că este Fiu, este Unul-Născut, locuieşte în sânul cel părintesc – şi de nimic să nu te mai îndoieşti.

Iar dacă cineva nu-i pus pe ceartă şi nici nu vrea să grăiască neruşinat, mai spun că aceste cuvinte ale evanghelistului Ioan ne arată şi veşnicia Fiului. După cum din graiul acela spus lui Moise: „ Eu sunt Cel ce sunt”  , înţelegem veşnicia lui Dumnezeu, tot astfel şi din graiul acesta, care spune: „ Cel ce este în sânurile Tatălui” , putem înţelege că Fiul este din veşnicie în sânurile Tatălui.

Am dovedit prin toate cele spuse că fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă de nici o zidire. Rămâne acum să arăt că numai Fiul şi Duhul cel Sfânt Îl cunosc desăvârşit pe Dumnezeu. Dar asta să o lăsăm pentru o altă cuvântare, ca să nu întunec mintea voastră cu mulţimea celor spuse şi ca să întoarcem iarăşi cuvântul spre sfătuirea obişnuită.

Dar care era sfătuirea cea obişnuită? Să ne rugăm stăruitor, cu minte trează şi cu suflet veghetor. Când am vorbit mai înainte tot despre rugăciunea stăruitoare, am văzut că toţi pe dată m-au ascultat. Ar fi dar nechibzuit să mustru pe cei trândavi şi să nu laud pe cei harnici. Vreau să vă laud deci astăzi şi să vă mulţumesc pentru ascultarea aceea. Şi aceasta va fi mulţumirea ce vă voi aduce-o, dacă vă voi învăţa pentru ce rugăciunea aceea  se face înainte de celelalte şi pentru ce diaconul porunceşte atunci să fie aduşi îndrăciţii şi cei cuprinşi de nebunie şi să-şi plece capetele.

– Pentru ce face asta?

–  Lucrarea diavolului este un lanţ rău şi cumplit, lanţ mai puternic decât fierul. După cum atunci când judecătorul urmează să vină şi să se aşeze pe scaun înalt, temnicerii îi scot din temniţă pe întemniţaţi şi-i aşează în faţa grilajelor şi a perdelelor locului de judecată, plini de praf, murdari, cu părul lung, îmbrăcaţi în zdrenţe, tot aşa au legiuit şi Părinţii, ca, atunci când Hristos are să Se aşeze ca pe un scaun înalt şi are să Se arate în înseşi Sfintele Taine, să fie aduşi îndrăciţii ca nişte întemniţaţi; nu ca să dea seama de răutăţile lor, precum cei înlănţuiţi, nici ca să fie chinuiţi şi osândiţi, ci ca să se facă rugăciuni obşteşti pentru ei, când sunt în biserică tot poporul şi tot oraşul, pentru ca toţi, într-un suflet, să se roage pentru ei Stăpânului obştesc şi să ceară cu mare glas milă de la Dumnezeu.

5. În predica de mai înainte îi mustram pe cei ce plecau de la o rugăciune ca aceasta şi, în vremea aceea, stăteau pe afară. Acum, însă, vreau să-i mustru pe cei ce rămân în biserică; nu pentru că rămân, ci pentru că, deşi rămân, nu sunt cu nimic mai buni decât cei ce stau pe-afară, căci în acel timp înfricoşător ei stau de vorbă între ei.

Ce faci, omule? Îi vezi pe atâţia din fraţii tăi întemniţaţi stând alături de tine, şi tu vorbeşti despre lucruri cu totul nepotrivite? Oare numai vederea lor nu-i în stare să te înspăimânte şi să-ţi înmoaie inima de milă? Fratele tău e în lanţuri, şi tu, nepăsător? Spune-mi, ce iertare vei avea când eşti atât de nesimţitor, atât de neomenos, atât de crud? Nu îţi este teamă, oare, că, atunci când stai de vorbă cu altul, când te trândăveşti, când eşti nepăsător, sare vreun demon de acolo şi, aflându-ţi sufletul gol şi măturat , intră în el în toată voia pentru că găseşte casa neîncuiată? N-ar trebui, oare, ca toţi îndeobşte să sloboziţi izvoare de lacrimi în ceasul acela? n-ar trebui, oare, ca ochii tuturor să se vadă uzi de lacrimi şi să fie planşete şi vaiete în toată biserica? După împărtăşirea cu Sfintele Taine, după desfătarea băii, după unirea cu Hristos, lupul acela a avut putere să răpească din turmă oile şi să le ţină la el, şi tu nu plângi când vezi nenorocirea? Fapta aceasta a ta este oare vrednică de apărat? Nu vrei să ai milă de fratele tău? Teme-te cel puţin pentru tine şi trezeşte-te!

Spune-mi, rogu-te, dacă ai vedea că ia foc casa vecinului tău, şi de ţi-ar fi vecinul duşmanul cel mai înverşunat, n-ai alerga să stingi focul de teamă ca nu cumva, înaintând, focul să ajungă şi la tine? Tot aşa gândeşte şi despre îndrăciţi! Căci foc este, şi mai cumplit decât focul, lucrarea celui-rău. Ia aminte ca nu cumva diavolul, înaintând, să pună stăpânire şi pe sufletul tău! Iar când îl vezi că stă lângă tine cu mult zel, aleargă la Stăpânul. Pentru ca diavolul, văzându-ţi cald şi treaz sufletul tău, să-ţi socotească de necălcat mintea. De te vede cu gura căscată şi nepăsător, diavolul intră iute ca într-o casă pustie; de te vede însă puternic, cu sufletul treaz şi prins chiar de ceruri, nu îndrăzneşte nici să te privească măcar.

Prin urmare, dacă nu-ţi pasă de fraţii tăi, ai milă cel puţin de tine! Astupă intrarea diavolului în sufletul tău! Şi nimic nu opreşte atacul demonilor împotriva noastră ca rugăciunea şi cererea stăruitoare. Chiar şi aceasta, că diaconul porunceşte şi spune: „ Drepţi să stăm bine” , n-a fost rânduită fără pricină, în zadar, ci ca să ridicăm gândurile care se târăsc pe jos, ca să putem înfăţişa sufletul nostru drept înaintea lui Dumnezeu, aruncând de la noi moliciunea pricinuită de grijile cele lumeşti. Şi că acesta-i adevărul, că, adică, spusele diaconului se adresează sufletului, nu trupului, că lui îi porunceşte să se ridice, să-l ascultăm şi pe Pavel, care se foloseşte în acelaşi chip de cuvânt.

Scriind către oamenii care căzuseră şi care erau descurajaţi din pricina încercărilor, zicea: „ îndreptaţi mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi”  . Ce vom spune? Oare Pavel vorbeşte aici de mâinile şi genunchii trupului? Deloc! Pavel nu vorbeşte nici alergătorilor la curse, nici atleţilor, ci prin aceste cuvinte ne sfătuieşte să ridicăm întăritura gândurilor noastre dinlăuntru, doborâtă mai înainte de ispite.

Gândeşte-te lângă cine stai, cu cine ai să-L chemi pe Dumnezeu. Cu Heruvimii! Gândeşte-te cu cine cânţi împreună! Îţi va fi îndestulător spre trezvie să te gândeşti că eşti înconjurat de trup, că eşti împletit cu carne, şi totuşi ai fost învrednicit să lauzi împreună cu Puterile cele netrupeşti pe Stăpânul de obşte al tuturor.

Nici unul, aşadar, cu râvna slăbită, să nu ia parte la cântările acelea sfinte şi tainice! nici unul să nu aibă în vremea aceea gânduri lumeşti! Ci, izgonind din minte toate cele lumeşti şi mutându-te cu totul în cer, ca şi cum ai sta alături de tronul lui Dumnezeu, aşa înalţă cântarea cea preasfântă Dumnezeului slavei. De aceea am primit poruncă să stăm bine în acel timp. Căci a sta bine nu înseamnă altceva decât a sta aşa cum se cuvine să stea un om înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur, cu suflet treaz şi veghetor. „ Aşa staţi în Domnul iubiţilor”  .

După cum arcaşul, care vrea să-i meargă săgeţile drept la ţintă, se îngrijeşte mai întâi de felul cum îi stă trupul şi dă drumul săgeţilor după ce se aşează chiar în dreptul ţintei, tot aşa şi tu, care ai să ţinteşti capul cel rău al diavolului, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, ca să trimiţi drept la ţintă săgeţile împotriva diavolului, după ce-ai făcut statura sufletului dreaptă şi slobodă.

6. Acestea, despre rugăciune. Dar pentru că, în afară de nepăsarea din timpul rugăciunii, diavolul a mai născocit ceva nespus de trist, trebuie să împiedicăm şi acest atac al lui.

Care este, dar, răul pe care ni l-a făcut diavolul acela viclean?

Văzându-vă aşa de strânşi unul în altul, ca un trup, şi atât de atenţi la cuvintele predicii, n-a îndrăznit să-i trimită pe slujitorii săi ca, prin sfaturi şi prin îndemnuri, să vă desprindă de la ascultarea predicii. Ştia că nimeni dintre voi n-avea să sufere pe nişte sfătuitori ca aceştia. De aceea, a amestecat nişte tâlhari şi nişte hoţi de buzunare prin mulţime şi a făcut diavolul ca aceştia să fure de multe ori de la cei adunaţi aici aurul cel aveau (legat) la ei.

Aşadar, ca să nu se mai întâmple asta şi nici paguba de bani să stingă cu timpul dragostea voastră de predică, fiindcă multora li s-au furat banii, vă îndemn şi vă sfătuiesc pe toţi să nu mai veniţi aici cu aur la voi, pentru ca râvna voastră în ascultarea predicii să nu ajungă pentru aceia pricină de răutate şi nici să se întunece din pricina furtului de bani plăcerea ce o simţiţi din şederea aici. Diavolul a făcut asta nu ca să vă facă mai săraci, ci pentru ca pierderea de bani, întristându-vă cumplit, să vă scoată din suflet râvna voastră pentru ascultarea predicii. Pentru că şi pe Iov l-a lipsit de toate averile sale nu ca să-l facă mai sărac, ci ca să-l lipsească de credinţă. Ceea ce urmăreşte diavolul nu este ca să ne ia banii – căci ştie că asta nu-i nimic ~, ci ca prin luarea banilor să ne strecoare în suflet păcatul. Dacă n-a reuşit asta, n-a făcut nici o ispravă.

Cunoscând dar gândul lui, iubite, slăveşte pe Stăpânul când ţi se iau banii, fie de tâlhari, fie de vreo altă pricină, şi vei fi mai câştigat; vei da o îndoită lovitură duşmanului: şi că nu te-ai necăjit, şi că ai mulţumit. Dacă va vedea că te amărăşte paguba banilor şi te înduplecă să te răzvrăteşti împotriva Stăpânului, nu va înceta să te păgubească mereu; dar dacă va vedea că nu numai că nu huleşti pe Dumnezeu, Făcătorul tău, ba, dimpotrivă, îi mai şi mulţumeşti pentru fiecare din nenorocirile ce vin peste ţine, va înceta să te mai ispitească; ştie doar că încercarea prin nenorociri ajunge pentru tine pricină de mulţumire, ştie doar că-ti împleteşte mai strălucite cununi şi mai mari răsplăti. Aşa s-a întâmplat şi cu Iov. Când diavolul a văzut că Iov a mulţumit lui Dumnezeu, deşi îi luase banii şi-i lovise trupul, n-a mai îndrăznit să se apropie de el, ci a plecat, suferind o înfrângere ruşinoasă, după ce îl făcuse mai strălucitor pe atlet.

Cunoscând dar şi noi acestea, de un singur lucru să ne temem : de păcat. Pe toate celelalte să le îndurăm cu curaj, fie paguba de bani, fie boala trupului, fie greutăţile vremurilor, fie ocările, fie clevetirile, fie orice alt necaz ce vine peste noi. Acestea, prin ele însele, nu numai că nu ne vor vătăma, ci, dimpotrivă, ne vor putea fi de mare folos, dacă le îndurăm cu mulţumire, şi ne vor pricinui şi mai mari răsplăti. Uită-te la Iov! După ce a fost încununat cu toate cununile răbdării şi ale bărbăţiei, a primit îndoit tot ce pierduse. Tu nu vei primi îndoit şi întreit, ci totul însutit dacă le rabzi pe toate cu bărbăţie, şi vei moşteni viata veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l V

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
Împotriva anomeilor

1. Când ai de vorbit despre un subiect mai întins, ce are nevoie de multe cuvinte şi pe care nu-l poţi termina în două sau trei zile, ci în mult mai multe, socot că nu trebuie să încarci mintea ascultătorilor cu toată învăţătura dintr-o dată şi nici într-o singură cuvântare, ci să împărţi totul în multe părţi, ca să faci prin această împărţire povara cuvântului uşoară şi lesne de înţeles.

Şi limba, şi auzul, şi fiecare din simţurile noastre au puse măsuri, legi şi hotare; iar de încerci să depăşeşti vreodată aceste hotare, simţurile pierd şi puterea pe care o au.

Spune-mi, ce-i mai dulce decât lumina? Ce-i mai plăcut decât raza de soare? Cu toate acestea, când dulcele acesta şi plăcutul acesta ating peste măsură privirile noastre, ajung neplăcute şi împovărătoare. De aceea Dumnezeu a rânduit ca noaptea să urmeze zilei, pentru ca, venind întunericul peste ochii noştri obosiţi, să coboare pleoapele, să adoarmă luminile ochilor, să odihnească puterea ostenită a văzului nostru şi să o facă mai potrivită pentru vederea zilei următoare. De aceea şi veghea, şi visul, potrivnice între ele, ajung la fel de plăcute când sunt folosite cu măsură; şi deşi numim dulce lumina, totuşi numim dulce şi visul, care depărtează de la noi lumina. Aşa că lipsa de măsură, oriunde ar fi, e grea şi supărătoare, iar măsura, plăcută, folositoare şi întăritoare.

De aceea şi eu, deşi vă vorbesc a patra sau a cincea zi despre fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu, nici astăzi nu sunt pregătit să pun capăt cuvântului; ci, după ce vă voi spune atât cât trebuie, am hotărât să las iarăşi mintea voastră să se odihnească.

Unde am lăsat mai înainte cuvântul? Că neapărat trebuie să-l iau de unde l-am lăsat, pentru că una este înlănţuirea învăţăturii.

Spuneam atunci că „ fiul tunetului”  a zis: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată; Cel Unul-Născut, Fiul Cel ce este în sânul Tatălui, Acela a spus”  . Astăzi este de trebuinţă să aflăm unde a spus asta Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu.
„ A răspuns iudeilor Domnul, spune Ioan Evanghelistul, şi a zis: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl”  . Şi aici cuvântul „ vedere”  înseamnă cunoştinţă. Şi n-a spus numai: „ Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl” , şi a tăcut, ca să nu socoteşti că aceste cuvinte sunt spuse numai despre om, că adică numai omul nu L-a văzut pe Dumnezeu; ci, voind să arate că nu L-au văzut nici îngerii, nici arhanghelii, nici puterile cele de sus, a făcut cunoscut asta prin cuvintele adăugate. După ce a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva (vreodată)” , a adăugat: „ decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Dacă ar fi spus numai „ nimeni” , mulţi din cei ce L-ar fi auzit ar fi socotit poate că a spus asta numai despre firea noastră omenească. Dar aşa, când a spus „ nimeni” , şi a adăugat şi: „ decât Fiul” , prin adăugirea Fiului a înlăturat întreaga zidire.

– Ce vrei să spui?, m-ar putea întreba cineva. A înlăturat şi pe Duhul cel Sfânt?

– Nicidecum! Duhul cel Sfânt nu face parte din zidire. Cuvântul „ nimeni”  este pus totdeauna pentru a arăta numai zidirea. Când se vorbeşte de Tatăl, nu este înlăturat Fiul, iar când se vorbeşte de Fiul, nu este îndepărtat Duhul. Iar ca să fac cunoscut chiar acum, de aici, că „ nimeni”  nu s-a spus pentru înlăturarea Duhului, ci pentru arătarea zidirii, să auzim ce spune Pavel vorbind corintenilor de această cunoştinţă despre care s-a spus că este numai a Fiului.

– Ce spune?

–  „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu!”  . După cum aici cuvântul „ nimeni”  nu înlătură pe Fiul, tot astfel şi dincolo, când cuvântul
„ nimeni”  a fost spus în legătură cu Fiul, nu îndepărtează pe Duhul cel Sfânt. De aici se vede că cele spuse sunt adevărate. Dacă prin cuvintele „ nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, decât Cel ce este din Dumnezeu”  ar fi îndepărtat pe Duhul cel Sfânt de la cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci zadarnic a mai spus Pavel că, după cum omul le ştie pe cele ale lui, tot aşa şi Duhul cel Sfânt le cunoaşte desăvârşit pe cele ale lui Dumnezeu.

Tot astfel şi când se spune cuvântul „ unul” , acest cuvânt are aceeaşi tărie şi putere. De pildă: „ Un Dumnezeu, spune Pavel, Tatăl, din Care sunt toate, şi un Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”  . Dacă spusele: „ unul este Dumnezeu, Tatăl”  ar scoate din Dumnezeire pe Fiul, atunci şi spusele: „ Unul este Domn, Fiul”  ar scoate din Domnie pe Tatăl. Dar cuvintele: „ un Domn, Iisus Hristos” , nu scot din Domnie pe Tatăl, şi nici cuvintele: „ un Dumnezeu, Tatăl” , nu scot din Dumnezeire pe Fiul.

2. Dacă ereticii ar zice, iarăşi, că pentru aceasta se numeşte Tatăl un Dumnezeu, pentru că Fiul este Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu aşa ca Tatăl, ar urma să spună, pe temeiul premiselor puse de ei înşişi – căci noi nu am susţine asta -, că pentru aceasta se numeşte Fiul „ un Domn” , pentru că Tatăl este Domn, dar nu un Domn aşa ca Fiul. Iar dacă spusa aceasta e o nelegiuire, apoi tot o nelegiuire este şi spusa de mai înainte. Dar după cum cuvintele „ un Domn”  nu îndepărtează pe Tatăl de la o deplină Domnie, nici nu mărginesc Domnia numai la Fiul, tot astfel nici cuvintele „ un Dumnezeu”  nu scot pe Fiul din adevărata, preacurata şi neamestecata Dumnezeire, nici nu arată numai pe Tatăl.

Că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu la fel cum este şi Tatăl, rămânând totuşi Fiu, se vede din însuşi adaosul. Căci dacă numele de „ Dumnezeu”  ar fi numai al Tatălui şi n-ar putea să ne arate alt ipostas, ci numai ipostasul acela nenăscut şi prim, acest nume fiind propriu numai lui şi în stare de a-l face cunoscut, atunci adaosul „ Tată”  este de prisos. Ar fi fost de-ajuns să se spună „ un Dumnezeu” , şi am fi cunoscut despre cine e vorba. Dar pentru că numele de „ Dumnezeu”  este comun şi Tatălui, şi Fiului, şi pentru că dacă Pavel ar Fi spus numai „ un Dumnezeu”  n-ar fi arătat de cine anume vorbeşte, de aceea a fost nevoie de adaosul de „ Tată” , ca să arate că vorbeşte despre ipostasul cel dintâi, cel nenăscut; numele de „ Dumnezeu”  nu-i era îndestulător să o arate, deoarece numele acesta este comun şi Tatălui, şi Fiului.

Dintre aceste nume, unele sunt comune tuturor persoanelor Dumnezeirii, altele sunt proprii, specifice (fiecăreia). Cele comune arată identitatea de fiintă; cele proprii caracterizează proprietăţile ipostaselor. numele de „ Tată”  şi de „ Fiu”  sunt proprii fiecărui ipostas, iar numele de „ Dumnezeu”  şl „ Domn”  le sunt comune. Aşadar, pentru că Pavel a întrebuinţat numele comun, „ un Dumnezeu” , a fost nevoie şi de cel propriu, de cel specific, ca să cunoşti despre cine vorbeşte, ca să nu cădem în nebunia lui Sabelie.

Că nici numele de „ Dumnezeu”  nu este mai mare decât numele de „ Domn” şi nici numele de „ Domn” nu e mai mic decât numele de „ Dumnezeu”  se vede din următoarele: în tot Vechiul Testament, Tatăl se numeşte „ Domn” :
„ Domnul Dumnezeul tău un Domn este”  ; şi iarăşi: „ Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”  ; şi iarăşi: „ Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este hotar”  ; şi iarăşi: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul”  . Dacă numele de „ Domn”  ar fi mai mic decât numele de „ Dumnezeu”  şi ar fi nevrednic de fiinţa Dumnezeirii, n-ar fi trebuit să spună: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” . Iarăşi: dacă numele de „ Dumnezeu”  ar fi mai mare decât numele de „ Domn şi mai cinstit, n-ar fi trebuit ca Fiul, Care după anomei este mai mic decât Tatăl, să fie numit cu un nume care se cuvine Tatălui, care ar fi, după ei, propriu numai Tatălui.

Dar lucrurile nu stau aşa. nici Fiul nu-i mai mic decât Tatăl, nici numele de Domn nu-i mai înjositor decât numele de Dumnezeu. Din pricina aceasta, Scriptura întrebuinţează fără deosebire aceste numiri, şi pentru Tatăl, şi pentru Fiul.

Aşadar, după cum aţi auzit că Tatăl este numit Domn, haide să vă arăt că şi Fiul este numit Dumnezeu: „Iată, Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: „ Cu noi este Dumnezeu”  . Ai văzut că şi Tatălui i se dă numele de „ Domn”  şi Fiului numele de Dumnezeu? După cum dincolo spune: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” , tot astfel şi aici zice: „ Vor chema numele Lui Emanuel” . Şi iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi s-a dat nouă… şi se numeşte numele Lui înger de mare sfat, Dumnezeu tare, stăpânitor”  . Uită-te, te rog, la priceperea şi la înţelepciunea duhovnicească a profeţilor! Ca să nu se creadă că e vorba de Tatăl, când spun numai cuvântul Dumnezeu, fac pomenire mai întâi de taina întrupării Domnului. Că nu S-a născut Tatăl din Fecioară nici nu S-a făcut prunc.

Iarăşi, un alt profet la fel vorbeşte despre El: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui .

-Dar despre cine vorbeşte Profetul? Oare nu despre Tatăl?

– Deloc! Ascultă că şi Profetul a amintit de taina întrupării Domnului. După ce a spus: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui” , a continuat: „ A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut”   iar Pavel zice: „ Din care este Hristos, după trup, Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”  . Şi iarăşi: „ Nici un desfrânat sau lacom… nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu  . Şi iarăşi: „ La arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”
Iar Ioan tot aşa Îl numeşte zicând: „ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”

3.
– Da e drept mi se poate răspunde! Dar arată-mi în ce loc Scriptura, punându-L
împreună cu Tatăl, Îl numeşte pe Tatăl Domn ?

– Îţi voi arăta nu numai asta, ci şi că pe Tatăl îl numeşte Domn şi pe Fiul Îl numeşte Domn, şi că pe Tatăl îl numeşte Dumnezeu şi că pe Fiul îl numeşte Dumnezeu, întrebuinţându-se la un loc amândouă numele.

– Unde le putem găsi?

– Vorbind odată Hristos iudeilor, le-a spus: „ Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este?”  Iar ei i-au spus: „ Al lui David”  Şi le-a spus lor: „ Cum, dar, David cu duhul Îl numeşte pe El Domn, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea?”  . Iată Domn şi Domn!

Vrei să afli unde numeşte Scriptura Dumnezeu şi pe Tatăl, şi pe Fiul, folosind la un loc numele?

Ascultă-i şi pe profetul David, şi pe Apostolul Pavel arătându-ne asta! „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul împărăţiei Tale. lubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemn de bucurie mai mult decât pe părtaşii Tăi”  . Iar Pavel, când a spus această mărturie, a adăugat: „ Către îngerii Lui a spus: „ Cel ce face pe îngerii Săi duhuri…; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”  .

– Dar pentru care pricină l-a numit Pavel pe Dumnezeu Tată, şi pe Fiul, Domn?

– Pavel n-a făcut fără pricină şi fără scop asta acolo , ci pentru că le grăia elenilor, care se închinau la mai mulţi dumnezei. Pentru ca să nu-i spună lui Pavel păgânii: „ Ne ţii de rău că vorbim de mulţi dumnezei şi de mulţi domni, dar şi tu porţi aceeaşi vină, că şi tu vorbeşti de dumnezei, şi nu de un singur Dumnezeu” ; de aceea Pavel, făcând pogorământ slăbiciunii lor, îl numeşte pe Fiul cu alt nume, care are aceeaşi putere. Şi ca să vă arăt că acesta-i adevărul, am să citesc acest loc de mai sus şi veţi cunoaşte bine că cele ce le-am spus nu sunt presupuneri de-ale mele: „ Despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa semeţeşte însă, iar dragostea zideşte… Despre mâncarea celor jertfite idolilor, dar, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nici un alt Dumnezeu nu este, decât Unul singur”  .

Vezi că acele cuvinte le-a spus adresându-se unor oameni care socoteau că sunt mulţi dumnezei? „ Căci deşi sunt numiţi mulţi dumnezei şi mulţi domni fie în cer, fie pe pământ – (iarăşi se luptă cu aceia) – precum şi sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni -adică aşa-numiţi -, totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate”  . De aceea a şi adăugat cuvântul „ Unul” , ca să nu socotească elenii că aduce iarăşi credinţa în mulţi dumnezei. A numit pe Tatăl un (singur) Dumnezeu, fără să scoată pe Fiul din Dumnezeire, şi tot aşa pe Fiul L-a numit un (singur) Domn, fără să-L scoată pe Tatăl din Domnie. Pavel a vrut să îndrepte slăbiciunea acelora şi să nu-i găsească nici un cusur. Asta a şi fost pricina că Fiul lui Dumnezeu n-a fost cunoscut iudeilor clar şi arătat prin profeţi; ci întunecat şi numai din când în când. Dacă ar fi auzit de Dumnezeu şi Domn, iudeii, care abia fuseseră scăpaţi de rătăcirea cea cu mulţi dumnezei, s-ar fi întors îndată la aceeaşi boală. De aceea, cu timp şi fără timp, profeţii vorbesc necontenit că „ Unul este Dumnezeu, şi în afară de El nu este altul”  .

Profeţii nu leapădă pe Fiul, – Doamne fereşte! -, ci voiesc să tămăduiască boala acelora şi să-i convingă să se izbăvească de credinţa în mulţi dumnezei, care nu sunt.

Aşadar, când auzi cuvintele „ unul”  şi „ nimeni”  şi câte mai sunt ca acestea, să nu micşorezi slava Treimii, ci prin aceste cuvinte află deosebirea care este între Treime şi zidire. Căci şi în alt loc se spune: „ Cine a cunoscut gândul Domnului?”  . Că aşa trebuie înţelese cuvintele acestea, căci nu lipsesc de cunoştinţa fiinţei lui Dumnezeu nici pe Fiul, nici pe Sfântul Duh, a fost dovedit în cele spuse mai sus, când am adus mărturia care zice: „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Tot astfel şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu”  . Şi, iarăşi, Hristos zice: „ nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva decât Fiul”  . Tot aşa, şi cu locul de care ne ocupăm: „ nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl”  . Domnul a spus prin aceste cuvinte că îl cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, dar totodată a arătat şi pricina pentru care-L cunoaşte.

– Care e pricina?

– Că este din El. Iar că este din El există iarăşi o dovadă că îl cunoaşte desăvârşit. De aceea îl cunoaşte desăvârşit, pentru că este din El, şi dovada că este din El este că îl cunoaşte desăvârşit. O fiinţă nu poate cunoaşte o (altă) Fiinţă superioară ei, oricât de mică ar fi deosebirea dintre ele. Ascultă ce spune Profetul despre îngeri şi despre firea omenească! Că mică este deosebirea între îngeri şi oameni. După ce a spus: „ Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau Fiul omului, că-l cercetezi pe el?” , a adăugat: „ Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri”  . Totuşi, chiar dacă este mică deosebirea, pentru că, la drept vorbind, deosebire este, nu putem afla, căci nu cunoaştem pe deplin Fiinţa îngerilor, oricât de mult am filosofa.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de Firea îngerilor, când noi nu cunoaştem bine nici Fiinţa sufletului nostru, dar, mai bine spus, nici cât de cât? Iar dacă anomeii pretind că o cunosc, întreabă-i: ce este fiinţa sufletului? Este oare aer, sau duh, sau vânt, sau foc? Dar nu pot spune că e unul din acestea, pentru că toate acestea sunt corpuri, pe când sufletul este necorporal. Când anomeii nu-i cunosc pe îngeri, nici sufletele lor, cum pot pretinde că ei cunosc desăvârşit pe Stăpânul şi Făcătorul tuturor? Ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?

Dar pentru ce vorbesc eu despre fiinţa sufletului? Nu ştim nici cum ne stă sufletul în trup! Ce poţi spune despre asta? Că se întinde sufletul în tot trupul? Dar a grăi aşa e o nechibzuinţă, căci aceasta este o însuşire a corpurilor! Despre suflet nu se poate spune aşa! Adeseori se taie mâinile şi picioarele, dar sufletul rămâne întreg, cu nimic împuţinat din betegirea trupului. Vrei să spui că nu este sufletul în tot trupul, ci e strâns într-o mică parte a lui? Atunci, ar trebui neapărat ca şi celelalte mădulare să moară! Căci, negreşit, ceea ce e fără suflet e mort. Nu putem spune nici asta, că sufletul e strâns într-o mică parte a trupului. Ştim că sufletul este în trupul nostru, dar cum este, nu ştim. Dumnezeu a îndepărtat de la noi şi această cunoştinţă, pentru ca să ne închidă şi mai mult gura, ca să ne ţină, ca să ne înduplece să rămânem jos şi să nu cercetăm cu curiozitate şi nici să nu le iscodim pe cele mai presus de noi.

Dar ca să nu demonstrăm astfel asemenea lucruri cu ajutorul raţiunii, hai să aducem din nou cuvântul la Scriptură.

„ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, spune Domnul, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl”  .

– Şi ce pot dovedi cuvintele acestea?, aş putea fi întrebat. Cuvintele acestea nu mărturisesc că El are o cunoştinţă desăvârşită. Că zidirea nu cunoaşte pe Dumnezeu a arătat-o când a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva” ; iar că Fiul îl cunoaşte, şi aşa a arătat-o, iarăşi, prin adaosul: „ Decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” . Dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe El însuşi, încă nu este dovedit. Căci se poate, mi se spune mai departe de către anomei, să nu-L cunoască bine pe Dumnezeu nici zidirea şi nici Fiul; se poate ca Fiul să-L cunoască mai bine decât zidirea, dar să nu aibă nici El o cunoaştere şi o înţelegere desăvârşită a lui Dumnezeu. Că Fiul îl vede pe Dumnezeu ceea ce este şi îl cunoaşte, a spus-o; dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe Sineşi, încă nu a arătat-o.

– Vreţi să ne încredinţăm şi din Scripturi şi chiar din gura lui Hristos că Fiul cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, aşa cum Se cunoaşte pe Sine? Să auzim ce spune iudeilor! „ După cum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl”  . Ce cunoaştere mai desăvârşită decât aceasta vrei?
Întreabă-l pe potrivnic:

– Îl cunoaşte Tatăl desăvârşit pe Fiul, are în chip desăvârşit o cunoaştere întreagă a Lui, nu-I este ascuns nimic din cele ale Fiului, este ştiinţa Tatălui desăvârşită?

– Da, va răspunde potrivnicul.

– Deci, spune-i tu mai departe, când auzi că şi Fiul aşa îl cunoaşte pe Tatăl, cum Tatăl îl cunoaşte pe Fiul, nu mai căuta mai departe, căci cunoştinţa Fiului e la fel cu cunoştinţa Tatălui.

Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, Domnul spunea: „ Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere”  . Descoperă, dar nu atât cât îl cunoaşte El, ci cât putem cuprinde noi. Dacă Pavel face asta, cu atât mai mult Hristos. Că şi Pavel spune ucenicilor săi: „ N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni trupeşti. Ca pe nişte prunci in Hristos, cu lapte v-am hrănit, nu cu mâncare, că încă nu puteaţi”  .

– Dar acestea le-a spus numai corintenilor?

– Ce-ai zice, însă, dacă ţi-aş arăta că Pavel cunoştea şi alte lucruri, pe care nimeni dintre oameni nu le-a aflat, şi a plecat cunoscându-le numai el dintre oameni?

– De unde putem afla asta?

– Din Epistola către corinteni! El este cel ce a spus: „ …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască”  . Cu toate acestea, chiar omul acesta, care a auzit atunci cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască, are o cunoştinţă parţială, cu mult mai prejos de cunoştinţa ce va să fie. El, care a spus aceste cuvinte, a grăit şi altele: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”  ; şi: „ Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam”  ; şi: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, dar atunci, faţă către faţă”  .

Prin urmare, din acestea s-a vădit toată rătăcirea anomeilor.

Când nu se cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, nu că este, ci ce este, ar fi cea mai mare nebunie să i se dea un nume. Dar, chiar dacă fiinţa lui Dumnezeu ar fi arătată şi cunoscută, nici aşa n-am putea da în chip desăvârşit de la noi şi prin noi un nume fiinţei Stăpânului. Dacă Pavel n-a cutezat să dea nume puterilor celor de sus, ci, după ce a spus: „La pus să şadă pe Hristos mai presus de toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele care se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie”   şi ne-a învăţat că mai sunt şi alte nume ale puterilor celor de sus, pe care atunci, în veacul ce va să fie, le vom cunoaşte, n-a avut curajul să mai pună alte nume în locul acelora, nici să le mai iscodească, de ce iertare sau de ce cuvânt de apărare mai sunt vrednici cei ce îndrăznesc să dea nume fiinţei Stăpânului? Când însăşi fiinţa lui Dumnezeu nu se cunoaşte, şi anomeii îi dau nume, trebuie să ne despărţim de ei ca de nişte nebuni. Că Dumnezeu este nenăscut, se ştie. Dar că acesta este numele fiinţei Lui, nici un profet n-a spus-o, nici un apostol n-a arătat-o, nici un evanghelist. Şi pe bună dreptate. Cum ar fi putut vorbi de numele Ei, cei care nu-I cunoşteau fiinţa?

5. Dar pentru ce vorbesc eu de dumnezeieştile Scripturi, după care este atât de vădită nebunia anomeilor şi atât de mare călcarea lor de lege, când nici elenii, care au rătăcit de la adevăr, n-au îndrăznit vreodată să spună aşa ceva? nimeni dintre eleni n-a cutezat să dea o definiţie fiinţei dumnezeieşti şi să o cuprindă într-un nume. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa lui Dumnezeu, când filosofii eleni n-au definit desăvârşit nici firea celor netrupeşti, când au filosofat despre ele, ci au dat o explicaţie şi o descriere mult mai puţin clară decât o definiţie?

Dar care-i înţeleptul argument al anomeilor?

Ei spun: Dacă nu ştii fiinţa lui Dumnezeu, nu ştii pe cine cinsteşti!
Dar, mai cu seamă, nici n-ar trebui să răspundem unei astfel de obiecţii, când au fost aduse din Scripturi atâtea dovezi că este cu neputinţă să ştim ce este Dumnezeu după fiinţă! Dar, pentru că noi nu grăim cu duşmănie faţă de anomei, ci ca să-i îndreptăm, haide să arătăm că nu a spune că nu cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, ci a pretinde că o cunoşti, (aceasta) înseamnă a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Spune-mi, te rog, dacă din doi oameni care vorbesc despre cunoaşterea mărimii cerului, unul spune că ochi omenesc nu poate să-l cuprindă, iar celălalt pretinde că este cu putinţă să-l străbaţi, măsurându-l în întregime cu şchioapa mâinii, de cine ai spune că ştie mărimea cerului: de cel care pretinde că ştie că cerul are atâtea şchioape sau de cel care mărturiseşte că nu ştie? Faţă de cer, cunoaşte mai bine mărimea lui acela care se pleacă înaintea mărimii cerului. Faţă de Dumnezeu, nici acest respect nu-l avem. Aceasta nu este oare culmea nebuniei? Numai atâta ni se cere să ştim: că este Dumnezeu! Nu ni se cere să-I iscodim fiinţa Lui! Ascultă ce spune Pavel: „ Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este

Şi iarăşi Profetul, mustrând  necredinţa unuia, nu-l mustră pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că este Dumnezeu: “Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”
După cum pe acela nu-l face necredincios că nu ştie ce este fiinţa ci că nu ştie că este Dumnezeu, tot astfel este de ajuns pentru credinţă să ştii că este Dumnezeu. Dar mai au anomeii şi o altă obiecţie meşteşugită.
– Care-i aceasta ?

–  Ei spun: S-a zis: „Duh este Dumnezeu”
– Dar spune-mi, te rog, asta arată fiinţa lui Dumnezeu? Cine va suferi o astfel de tălmăcire, chiar de s-ar găsi el abia la uşa Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă mergem mai departe , vom spune că Dumnezeu este foc, căci după că „ Duh este Dumnezeu” , tot astfel este scris că  „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”   şi, iarăşi: „Izvor de apă vie”   Dacă am zice ca ei, ar însemna ca Dumnezeu să nu fie numai duh, izvor şi foc, ci şi suflet şi cânt şi minte omenească şi altele cu mult mai nechibzuite decât acestea, căci nu trebuie să le înşirăm pe toate prin cuvânt, nici să imităm nebunia acelora. Cuvântul „duh”  înseamnă multe lucruri; de pildă, înseamnă sufletul nostru, după cum zice şi Pavel „Daţi pe unul ca acesta Satanei ca să se mântuiască duhul lui”  ; mai înseamnă vânt, după cum zice Profetul: „Cu duh silnic îi va sfărâma pe ei”  ; mai înseamnă şi harisma cea duhovnicească: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru”  ; şi iarăşi: „Mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga şi cu mintea”  ; mai înseamnă şi mânie, ca în Isaia: „Nu erai tu cel ce cugetai cu duhul tău cel aspru să-i ucizi pe ei?”  ; iar duhul cel de la Dumnezeu înseamnă şi ajutor: „Pentru că duh este înaintea noastră unsul Domnului”  . După anomei, ar însemna ca Dumnezeu să fie toate acestea şi să fie alcătuit din acestea.

Dar ca să nu mai vorbim degeaba aducând în mijloc nişte argumente care nici n-au nevoie să fie combătute, haide să punem aici capăt cuvântului către anomei, şi să ne punem toată nădejdea noastră în rugăciune; cu cât se vor depărta ei mai mult de credinţă, cu atât mai mult să ne rugăm pentru dânşii, cu atât mai mult să-I cerem lui Dumnezeu să se depărteze nebunia lor. Acest lucru este bine-plăcut Mântuitorului nostru Dumnezeu – „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”  .

6. Să nu încetăm dar să facem rugăciuni pentru ei. Mare armă e rugăciunea, vistierie neîmpuţinată, bogăţie niciodată cheltuită, liman neînvălurat, pricină de linişte! Rădăcină, izvor şi mamă a mii şi mii de bunătăţi este rugăciunea! Este mai puternică şi decât puterea împărătească. De multe ori, când cel care are fruntea încununată cu coroană este cuprins de friguri, când zace la pat şi se umflă, stau în jurul lui doctori, îngrijitori, generali, dar nu-i pot ostoi boala care-i ameninţă viaţa nici ştiinţa doctorilor, nici venirea prietenilor, nici slujirea slugilor, nici risipa de doctorii, nici scumpetea facerii doctoriilor, nici belşugul de bani, într-un cuvânt, nimic din cele omeneşti, dar dacă vine cineva care are îndrăznire către Dumnezeu şi numai se atinge de trupul lui şi face rugăciune curată pentru el, a izgonit toată boala. Şi ceea ce n-a putut bogăţia, mulţimea slujitorilor, ştiinţa doctorilor şi mărirea împărătească, poate de multe ori rugăciunea unui sărac, a unuia care n-are de nici unele.

Când zic rugăciune, nu înţeleg rugăciunea aceasta de formă şi plină de trândăveală, ci rugăciunea aceea făcută cu stăruinţă, făcută cu suflet îndurerat şi cu mintea adunată. Aceasta e rugăciunea aceea care se urcă la cer. Şi după cum apele nu se ridică în sus atâta vreme cât stau pe un şes întins şi au multă lărgime, dar când mâinile meşterilor le adună la un loc şi le apasă de jos, atunci apele înghesuite ţâşnesc în sus mai iute decât săgeata; tot astfel şi mintea omenească, atâta vreme cât e tihnită şi fără nici o grijă, este împrăştiată şi risipită; dar când necazurile şi grijile vieţii o înghesuie de jos şi o apasă bine, atunci trimite spre înălţime rugăciuni curate şi stăruitoare. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă acele rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu, care sunt făcute cu sufletul apăsat şi necăjit, ascultă ce spune Profetul: „ Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-a auzit”  .

Să ne încălzim dar cugetul, să ne apăsam sufletul cu amintirea păcatelor; să ni-l apăsam nu ca să ni-l chinuim, ci ca să-l facem să fim auziţi, să-l facem să privegheze şi să fie treaz, ca să atingă înseşi cerurile. Nimic nu izgoneşte atât de mult trândăveală şi nepăsarea ca durerea şi necazul, când adună din toate părţile mintea şi o întorc spre ea însăşi. Cel ce se necăjeşte aşa şi se roagă aşa va putea face să se sălăşluiască în sufletul său, odată cu rugăciunea, şi multă bucurie. Şi după cum adunarea mare de nori întunecă la început văzduhul, dar, după ce norii îşi scutură toată ploaia, văzduhul ajunge mai liniştit şi mai frumos, tot aşa şi tristeţea: atâta vreme cât se învârte înlăuntrul nostru, ne întunecă mintea; dar când se împrăştie şi iese afară prin cuvintele rugăciunii şi prin lacrimile care însoţesc rugăciunea, atunci vine în suflet mare bucurie, căci ajutorul lui Dumnezeu se lasă ca o rază peste mintea celui ce se roagă.
Dar ce dezvinovăţire zadarnică aduc cei mai mulţi?

–  Nu mai am un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, spun ei. Atât îmi este ruşine de mine şi de faptele mele, că nici nu pot deschide gura!

– Satanică e evlavia aceasta! (De fapt), acestea sunt pricini ca să duci mai departe o viată plină de păcate. Diavolul vrea să-ţi închidă uşile ducerii tale la Dumnezeu!

Spui că n-ai nici un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu? Mare îţi este îndrăznirea, mare îţi este folosul să crezi că n-ai îndrăznire, după cum e cea mai mare neruşinare şi osândă să crezi că ai îndrăznire. Chiar de-ai avea multe fapte bune, chiar dacă nu te-ai simţi cu nimic pe cuget, dar dacă socoţi că ai îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ai pierdut tot folosul rugăciunii! Dimpotrivă, de-ai avea pe cuget mii şi mii de poveri de păcate, dar dacă eşti convins că eşti cel din urmă dintre toţi, vei avea mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

Nu-i smerenie să te socoteşti păcătos, când eşti păcătos; smerenie este să nu te socoteşti mare lucru, când ştii că ai făcut fapte multe şi mari. Atunci eşti smerit, când eşti cum zice Pavel, când poţi să spui: „ Nu mă ştiu cu nimic pe cuget” , şi totuşi să adaugi: „ dar nu mă îndreptăţesc cu asta”  ; şi iarăşi: „ Iisus a venit să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”  .

Să ai smerenie înseamnă să fii înalt cu faptele bune, dar să te socoteşti, cu mintea, mic. Dumnezeu, din pricina nespusei Lui iubiri de oameni, primeşte şi Se apropie nu numai de cei ce se smeresc, ci şi de cei care-şi spun, cu inima zdrobită, păcatele lor. Este milostiv şi binevoitor cu unii ca aceştia.

Şi ca să vezi ce lucru bun este să nu te socoteşti lucru mare, închipuieşte-ţi două trăsuri: înjugă la una dreptatea şi mândria, iar la alta, păcatul şi smerenia; vei vedea că trăsura la care-i înjugat păcatul o va lua înaintea dreptăţii nu din pricina puterii păcatului, ci din pricina tăriei smereniei cu care e înjugat; trăsura cealaltă însă rămâne în urmă nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din pricina poverii şi a greutăţii mândriei. După cum smerenia, din pricina covârşitoarei ei înălţimi, biruie greutatea păcatului şi ajunge de se urcă la cer, tot astfel şi mândria, din pricina poverii şi a greutăţii ei, are puterea să biruie şi uşurătatea dreptăţii şi o trage lesne în jos.

7. Adu-ţi aminte de fariseu şi de vameş, şi vei vedea că împerecherea aceea e mai iute decât aceasta. A împerecheat fariseul dreptatea cu mândria, grăind aşa: „ Mulţumescu-Ţi, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, lacomi, nici ca acest vameş!”  . O, ce nebunie! nu i-a săturat mândria toată firea omenească, ci a ocărât nebuneşte şi pe vameşul de alături. Ce a făcut vameşul? N-a răspuns la ocări cu ocări, nu s-a amărât din pricina învinuirii, ci a primit cele spuse cu judecată. Şi i-au fost lui: săgeata duşmanului doctorie şi vindecare, ocara laudă, iar învinuirea cunună. Atât de mare bun este smerenia, atât de mare câştig! Face să nu te usture batjocurile altora, face să nu te sălbăticească să ocărăşti pe aproapele. Poţi culege şi de pe urma celor ce te ocărăsc un bine mare şi însemnat, aşa cum a cules vameşul. După ce a primit ocările şi a pus jos păcatele, spunând: „ Milostiv Fii mie, păcătosului!”  , s-a coborât mai îndreptat decât acela, cuvintele au biruit faptele, vorbele au învins lucrurile. Fariseul a pus înainte dreptatea, postul şi zeciuiala; vameşul a spus numai cuvinte, dar a pus jos cu vorba toate păcatele lui. Că Dumnezeu nu i-a ascultat numai vorbele, ci a văzut şi inima cu care le spunea; şi găsindu-i smerit şi zdrobit sufletul, l-a miluit şi S-a arătat bun.

Spun aceste cuvinte nu ca să păcătuim, ci ca să ne smerim. Dacă vameşul, un om de cea mai de jos speţă de răutate, nu pentru că s-a umilit, ci numai pentru că s-a arătat cu judecată, pentru că şi-a spus păcatele şi a mărturisit ce era, a atras din partea lui Dumnezeu o atât de mare bunăvoinţă, cât ajutor nu vor atrage cei care săvârşesc mari fapte bune, dar se socotesc pe ei o nimica?

De aceea vă îndemn, mă rog şi mă cucernicesc, mărturisiţi-vă des lui Dumnezeu, nu te duc să fii privelişte celor împreună robi ai tăi, nici nu te silesc să-ti descoperi oamenilor păcatele tale! Desfă-ţi cugetul înaintea lui Dumnezeu! Arată-i Lui rănile şi de la El cere leacurile! Arată-le Celui ce nu te ocărăşte, ci te vindecă! Chiar de taci tu. El îţi ştie toate păcatele! Spune-le ca să câştigi! Spune-le ca, lăsând aici jos toate păcatele, să pleci dincolo curat şi slobod de păcate, să scapi de darea aceea în vileag de nesuferit din ziua judecăţii.

Cei trei tineri erau în cuptor şi şi-au dat sufletul pentru mărturisirea Stăpânului. Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea fapte mari, spun: „ Nu putem deschide gura noastră! Ruşine şi ocară am ajuns robilor Tăi şi celor ce Te cinstesc pe Tine”  .

– Dar pentru ce atunci deschideţi gura?

– Tocmai ca să spunem, răspund ei, că nu putem deschide gura, pentru ca astfel să atragem asupra noastră pe Stăpânul.

Puterea rugăciunii a stins tăria focului, a înfrânt furia leilor, a pus capăt războaielor, i-a alungat pe demoni, a deschis porţile cerului, a sfărâmat legăturile morţii, a izgonit bolile, a îndepărtat necazurile, a întărit oraşe ce se clătinau; rugăciunea a pus capăt bătăilor lui Dumnezeu, vicleniilor omeneşti, într-un cuvânt, tuturor nenorocirilor. Dar nu numesc rugăciune aceea care este rostită numai cu gura, ci rugăciunea care se înalţă din adâncul sufletului. După cum copacii care au înfipte adânc în pământ rădăcinile nu se clintesc din loc, nici nu sunt smulşi, de i-ar izbi atacul a mii şi mii de vânturi, pentru că rădăcinile lor sunt înţepenite bine în adâncul pământului, tot astfel şi rugăciunile care se înaltă de jos, din adâncul inimii, fiind bine înrădăcinate, se îndreaptă spre înălţimi şi nu sunt doborâte de nici un atac al gândului. De aceea şi Profetul spune: „ Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!”  .

Nu vă grăiesc acestea ca să mă lăudaţi numai, ci ca să-mi arătaţi lauda voastră şi prin fapte. Dacă atunci când spui oamenilor necazurile tale şi le istoriseşti nenorocirile ce te-au cuprins îţi uşurezi sufletul îndurerat, ca şi cum te-ai alina prin cuvânt, cu mult mai mult, de vei împărtăşi Stăpânului patimile sufletului tău, vei căpăta mare uşurare şi multă mângâiere. De multe ori omul, când te aude plângându-te şi văitându-te, se îngreunează, te respinge şi te alungă; Dumnezeu însă nu-i aşa; te primeşte, te trage la El! Să-I spui de dimineaţă până seara necazurile tale! Atunci mai cu seamă te iubeşte şi-ti ascultă rugăciunile! Asta a vrut să arate Hristos când a spus: „ Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni”  , Ne cheamă! Să-L ascultăm! Ne trage la El! Să nu fugim! Chiar de-am avea mii şi mii de păcate! Atunci mai mult să alergăm la El. Că pe unii ca aceştia îi cheamă! „ N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”  .

În aceste cuvinte vorbeşte de cei împovăraţi, de cei obosiţi, de cei osteniţi de greutatea păcatelor. Este doar numit Dumnezeul a toată mângâierea şi Părintele îndurărilor . Pentru că acesta e lucrul Lui de totdeauna: să mângâie şi să aducă uşurare celor îndureraţi şi necăjiţi, de-ar avea mii şi mii de păcate. Numai să ne dăm Lui, numai să alergăm la El şi să nu ne depărtăm, şi vom cunoaşte prin noi înşine adevărul spuselor acestora şi nimic din cele ce sunt nu va putea să ne supere dacă ne rugăm stăruitor şi aşa cum trebuie. Prin rugăciune vom îndepărta cu uşurinţă orice necaz ar veni peste noi. Şi ce este de mirare că puterea rugăciunii pune capăt necazurilor omeneşti, când ea stinge păcatele şi le şterge cu uşurinţă?

Aşadar, ca să ducem la capăt cu uşurinţă viaţa aceasta şi să îndepărtăm toate păcatele cu câte ne-am acoperit şi să stăm cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim necontenit această doctorie, rugăciunea, alcătuind-o din lacrimi, din venire cu regularitate la biserică şi din stăruinţă. Făcând aşa, ne vom bucura de sănătate deplină şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l VI

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

La Fericitul Filogonie

l. Eram şi astăzi pregătit să încep lupta cu ereticii şi să vă plătesc datoria ce-o mai am de plată! Dar ziua Fericitului Filogonie, a cărui prăznuire o facem astăzi, mi-a chemat cuvântul spre istorisirea isprăvilor lui. Negreşit, trebuie să-i dau ascultare. Dacă cel care vorbeşte de rău pe tatăl lui sau pe mama lui, cu moarte trebuie să moară, se înţelege de la sine că cel ce-i binecuvintează trebuie să se bucure negreşit de viată; şi dacă se cade ca părinţii cei trupeşti să se bucure de atâta dragoste din partea noastră, apoi cu mult mai mult cei duhovniceşti, mai cu seamă când lauda nu îi face cu nimic mai străluciţi pe cei răposaţi, ci ne face mai buni pe noi, care ne-am adunat aici, care vorbim şi care ascultăm.

Cel răposat, odată ce s-a suit la cer, nu mai are nevoie de laudă omenească, pentru că a plecat spre o moştenire mai bună şi mai fericită; ci noi, care ne învârtim încă în lumea aceasta, cărora ne trebuie multă sfătuire din toate părţile, noi avem nevoie de laudele Fericitului Filogonie, ca sa ne înalţe sufletul spre aceeaşi râvnă. De aceea ne şi sfătuieşte un înţelept, zicând: „ Pomenirea dreptului e cu laude”  . Nu pentru că astfel de laude sunt de folos celor plecaţi din lumea aceasta, ci pentru că cei ce laudă dobândesc cele mai mari foloase.

Aşadar, pentru că ne este atât de mare câştigul de pe urma unei astfel de fapte, să ne plecăm şi să nu ne împotrivim. Că şi timpul este potrivit pentru o astfel de laudă şi povestire! Căci astăzi Fericitul Filogonie s-a mutat la o viaţă netulburată şi şi-a ancorat corabia într-un loc unde nu poate fi nici umbră de furtună, nici de întristare, nici de durere. Şi ce e de mirare că locul acela e lipsit de tristeţe, când Pavel grăind către oameni, care sunt încă pe pământ, le spunea: „Totdeauna bucuraţi-vă, neîncetat rugaţi-vă!” . Dacă aici, unde sunt boli şi necazuri şi morţi înainte de vreme şi clevetiri şi invidie şi mâhnire, şi mânie şi pofte rele şi mii de uneltiri şi griji zilnice, dacă aici, unde răutăţi necontenite şi repetate aduc peste noi mii şi mii de întristări, Pavel a spus că e cu putinţă să ne bucurăm totdeauna dacă, scoţând puţin capul din furtuna grijilor lumeşti, ne-am rândui bine viata noastră, cu mult mai mult după plecarea noastră de aici vom putea dobândi, cu mai multă înlesnire, binele acesta, când toate acestea au dispărut, şi bolile şi patimile şi pricinile de păcate, când nu mai este „ al meu”  şi „ al tău” , acest cuvânt groaznic, ce a adus în viaţa noastră toate nenorocirile şi a dat naştere la nenumărate războaie.

De aceea mai cu seamă îl fericesc pe Sfântul acesta, că s-a mutat şi a părăsit cetatea noastră, dar s-a urcat în cealaltă cetate, cetatea lui Dumnezeu, a părăsit Biserica aceasta, dar locuieşte în Biserica aceea, a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri; a lăsat sărbătorile acestea, dar s-a dus la adunarea sărbătorească a îngerilor. Că sus este cetate şi Biserică şi adunare sărbătorească, ascultă-l pe Pavel, care spune: „V-aţi apropiat de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de Biserica celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri, şi de zeci de mii de îngeri în adunare sărbătorească”  . Pavel le numeşte pe toate cele de sus adunare sărbătorească nu numai din pricina mulţimii puterilor celor de sus, ci şi din pricina belşugului de bunătăţi şi din pricina bucuriei şi veseliei necontenite. De obicei, nimic altceva nu dă numele de adunare sărbătorească, de iarmaroc, decât mulţimea celor adunaţi şi belşugul de mărfuri, când se aduc grâu, orz şi tot felul de roade ale pământului, turme de oi, cirezi de vite, haine şi altele ca acestea, când unii vând şi alţii cumpără.

– Cum, m-ar întreba cineva, sunt acestea în ceruri?

– Nu, niciuna din acestea, ci altele cu mult mai de cinste, n-ai să vezi acolo roade de-ale pământului, grâu, orz! Ai să vezi pretutindeni, cu multă îmbelşugare, numai roade de-ale duhului: dragoste, bucurie, veselie, pace, bunătate şi blândeţe, N-ai să vezi turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor celor ce s-au săvârşit, virtuţi ale sufletelor; pretutindeni în ceruri, numai felurite fapte mari şi bune. N-ai să vezi haine şi aşternuturi, ci cununi mai de preţ decât aurul, premii şi răsplăţi şi mii şi mii de bunătăţi gătite celor ce-au săvârşit fapte bune.

Apoi, mulţimea celor adunaţi acolo este cu mult mai de cinste şi cu mult mai mare; nu-i alcătuită din târgoveţi şi din ţărani, ci aici, zeci de mii de îngeri, colo, mii de arhangheli, dincolo, ceata profeţilor, în altă parte, coruri de mucenici, cete de apostoli, adunări de drepţi, fel de fel de popoare ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu. Cu adevărat este o minunată adunare sărbătorească şi un minunat iarmaroc, mai mare decât toate, pentru că în mijlocul acestei adunări sărbătoreşti, în mijlocul acestui iarmaroc, se plimbă împăratul tuturor. Căci Pavel, după ce a spus: „ în adunare sărbătorească şi de zeci de mii de îngeri” , a adăugat: „ …şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor”  . Cine a văzut pe un împărat pământesc venind la un iarmaroc? Aici, pe pământ, nimeni niciodată nu l-a văzut, acolo însă cei de faţă ÎI văd necontenit pe Împăratul cel ceresc, atât cât le este cu putinţă să-L vadă, căci e de faţă şi-i împodobeşte pe toţi cei adunaţi cu strălucirea slavei Lui.

Iarmarocul acesta de pe pământ se termină adeseori la amiază; cel de sus, însă, nu-i aşa. Acesta, ca să aibă loc, nu aşteaptă trecere de luni, nici cicluri de ani, nici număr de zile, ci e veşnic, iar toate bunătăţile din el nu au sfârşit, nu cunosc capăt, nu pot nici îmbătrâni, nici se veşteji, sunt fără bătrâneţe şi fără de moarte. Acolo nu-i nici o tulburare, ca aici, nici un zgomot, ci multă este ordinea tuturor, cu cuvenită bună-rânduială; cu toţii înalţă Stăpânului zidirii văzute şi nevăzute, ca dintr-o ţiteră, cu ritm, o cântare prea bine întocmită, mai plăcută decât toată cântarea, iar sufletul săvârşeşte acolo Dumnezeiasca Liturghie ca în nişte altare sfinte şi în nişte taine dumnezeieşti.

2. În această moştenire fericită şi neîmbătrânită s-a mutat astăzi Fericitul Filogonie. Care cuvânt dar ar putea fi pe măsura omului care a fost învrednicit de o moştenire atât de bună? Niciunul! Spune-mi, dar, să tac pentru asta? Atunci, pentru ce ne-am adunat aici? Dar voi spune că nu voi putea ajunge prin cuvânt măreţia faptelor. De asta, dar, trebuie neapărat să spun şi aceea că şi aceasta este cea mai mare parte de laudă, când cuvintele nu pot înfăţişa faptele. Când faptele mari ale unor oameni le depăşesc pe cele muritoare, se înţelege prea bine că şi laudele trebuie să depăşească limba omenească. Cred însă că Sfântul nu are să arunce pentru asta laudele mele, ci are să facă ce a făcut însuşi Stăpânul. Şi El n-a dat răsplata doar a doi oboli văduvei care a aruncat în cutia templului numai doi oboli.

– De ce?

– Pentru că nu S-a uitat la bogăţia banilor, ci la bogăţia sufletului. Dacă te uiţi la banii aruncaţi de văduvă, foarte sărăcăcios e darul, dar dacă te uiţi la voinţa cu care e dat, vei vedea o nespusă vistierie de măreţie sufletească. Prin urmare, chiar dacă laudele mele în cinstea Sfântului au să fie mici şi neînsemnate, totuşi dau tot ce am. Şi chiar dacă laudele mele ar fi mai prejos de măreţia sufletească a viteazului şi dreptului Filogonie, totuşi şi asta are să fie cea mai mare dovadă a măreţiei lui sufleteşti, că nu are să arunce nici laudele mele cele sărăcăcioase, ci are să facă, cu ele, ce fac şi bogaţii. Aceştia primesc de la săraci mici daruri, de care n-au nevoie; dar ei adaugă acestor daruri şi daruri de la ei, şi aşa le dau înapoi celor care le aduseseră ceea ce aveau. Tot astfel şi Fericitul Filogonie, după ce va primi de la mine laudă de cuvinte, de care n-are nevoie, îmi va da în schimb binecuvântare de fapte, de care totdeauna am nevoie.

De unde dar trebuie să încep laudele? De unde din altă parte decât de la dregătoria pe care i-a dat-o harul Duhului! Dregătoriile cele lumeşti nu pot fi îndeobşte o dovadă a virtuţii celor cărora li s-au încredinţat, ci, adeseori, o dovadă de răutate.

– De ce?

–  Pentru că, de obicei, ca să ajungi în astfel de dregătorii te slujeşti de sprijinul prietenilor, de înşelăciune, de linguşeli şi de altele mai ruşinoase decât acestea. Dar când Dumnezeu hotărăşte şi numeşte într-o dregătorie şi când mâna aceea atinge sfântul cap, atunci hotărârea şi numirea e dreaptă, alegerea, mai presus de bănuială, căci vrednicia Celui ce numeşte este o dovadă neîndoielnică a vredniciei celui numit.

Chiar felul numirii lui Filogonie în această dregătorie ne arată că Dumnezeu l-a numit. A fost smuls din mijlocul pieţei şi adus pe scaunul acesta episcopal. Aşa de curată şi de strălucită viaţă a dus mai înainte, deşi avea soţie şi o fiică şi era avocat, aşa a strălucit viata lui, mai mult decât soarele, încât chiar de acolo s-a arătat vrednic de această dregătorie, şi de la scaunul cel de judecată a fost adus la scaunul acesta sfinţit. Atunci apăra pe oameni de oamenii cei vicleni, făcându-i mai puternici pe cei năpăstuiţi decât cei ce năpăstuiesc; venind aici, apăra pe oameni de demonii cei ispititori.

Cât de mare dovadă de virtute este de a fi învrednicit de harul dumnezeiesc cu o dregătorie atât de mare, ascultă ce îi spune Hristos lui Petru după înviere! Când Domnul l-a întrebat: „ Petre, Mă iubeşti?”  şi când Petru l-a răspuns: „ Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” , Hristos nu i-a spus: „ Azvârle averile, posteşte, du viaţă aspră, învie morţi, izgoneşte demoni!” . Nu i-a spus nimic din acestea, nici nu i-a spus să facă alte minuni, nici alte fapte mari! nu! A trecut peste toate astea şi i-a spus: „ Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele”  . A grăit acestea nu numai pentru că voia să ne arate care-i cel mai mare semn al dragostei noastre pentru El, ci a făcut din dragostea pe care Petru o arată pentru oi, cea mai mare dovadă a dragostei lui pentru Hristos, ca şi cum ar fi zis: „ Cel ce iubeşte oile Mele, pe Mine Mă iubeşte” .

Uită-te câte a îndurat Hristos pentru turma aceasta! S-a făcut om, a luat chip de rob, a fost scuipat, a fost pălmuit, în urmă nu S-a ferit nici de moarte, şi încă o moarte plină de ocară, căci pe cruce Şi-a vărsat sângele. Prin urmare, dacă vrei să fii lăudat de Hristos, poartă grijă de oile acestea, caută folosul cel de obşte, îngrijeşte-te de fraţii tăi! Nu este o faptă mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât aceasta! De aceea şi în altă parte Domnul spune: „Simone, Simone, Satana a cerut să te cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”  . „ Ce-mi dai. Petre, în schimbul acestei purtări de grijă ce o am fată de tine?” . Oare ce-i cere Domnul lui Petru în schimb? „ Şi tu, îi spune Domnul, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi”   . Tot aşa spune şi Pavel: „ Fiţi următori ai mei, cum sunt şi eu al lui Hristos”  .

– Dar cum ai ajuns. Pavele, următor al lui Hristos?

– „ Plăcând tuturor întru toate şi necăutând folosul meu. Ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască”  . Iar în altă parte zici: „ Că şi Hristos nu S-a făcut plăcut Sieşi , ci celor mulţi” . Şi nu poate fi alt semn de recunoaştere mai bună a celui credincios şi a celui ce-L iubeşte pe Hristos, ca îngrijirea de fraţi şi purtarea de grijă de mântuirea lor.

3. Aceste cuvinte să le audă şi toţi monahii care locuiesc în vârfurile munţilor, care, prin toate, s-au răstignit pentru lume! Să audă ei aceste cuvinte, pentru ca să-i ajute după puterea lor pe înainte-stăpânitorii Bisericilor, întărindu-i cu rugăciunile lor, cu unirea lor, cu dragostea lor, ştiind că dacă nu-i ajută în orice chip, deşi stau departe, pe cei puşi de harul lui Dumnezeu în fruntea Bisericilor şi care sunt înconjuraţi de atâtea griji, întreaga lor viaţă s-a pierdut şi toată înţelepciunea lor s-a schimbat.

Din cele spuse până acum s-a văzut că grija de turmă e dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos. Să vedem acum şi în ce fel a ocârmuit Fericitul Filogonie Biserica aceasta. Dar, mai bine spus, pentru a arăta acest lucru, nici nu-i nevoie de cuvânt şi nici de glasul meu! Râvna voastră o arată. După cum dacă ai intra într-o vie, şi ai vedea butucii de vie acoperiţi de frunze, încărcaţi de struguri, iar via înconjurată de jur-împrejur cu zid şi cu gard, n-ai mai avea nevoie de vreun cuvânt sau de vreo altă dovadă ca să afli vrednicia viticultorului, tot aşa şi aici: de-ar intra cineva şi-ar vedea aceste vii duhovniceşti, şi roadele voastre, n-ar mai avea nevoie de cuvânt şi de învăţătură ca să-l afle pe înainte-stătătorul vostru. Precum şi Pavel zice: „Scrisoarea noastră voi sunteţi scrisă în inimile noastre şi citită de toţi oamenii”  . Râul arată izvorul, iar roada, rădăcina.

Ar trebui să vorbesc şi de timpul când i s-a dat Fericitului Filogonie această dregătorie; căci nici asta nu e puţin lucru pentru lauda Sfântului; dimpotrivă, foarte puternic pentru a arăta vrednicia bărbatului. Foarte grele erau pe atunci vremurile: abia încetase persecuţia; mai stăruiau încă rămăşiţele acelei tulburări grozave; era mare nevoie să fie îndreptate lucrurile. În afară de acestea, ar mai trebui iarăşi să adaug că erezia ereticilor , care luase început pe timpul lui, punea o mulţime de piedici, deşi înţelepciunea Fercitului Filogonie luase toate măsurile de apărare. Cu toate acestea, cuvântul ne sileşte spre alt subiect, de neapărată trebuinţă. Pentru aceea, lăsând tatălui obştesc şi urmaşului Fericitului Filogonie  să vorbească despre acestea, eu voi merge pe o altă cale a cuvântului lui. Că se apropie o sărbătoare, cea mai cinstită şi cea mai înfricoşătoare dintre toate sărbătorile, pe care n-ai greşi de-ai numi-o temelia tuturor sărbătorilor.

– Care-i aceasta?

– Naşterea după trup a lui Hristos!

4. De la această sărbătoare au luat început şi pricină: Teofania, adică Botezul Domnului; Paştile cele sfinte, înălţarea şi Rusaliile. Dacă Hristos nu S-ar fi născut după trup, nu S-ar fi botezat, adică Bobotează; nu s-ar fi răstignit, adică Paştile; nu ar fi trimis Duhul, adică Cincizecimea. Prin urmare, din sărbătoarea naşterii Domnului izvorăsc aceste praznice, aşa cum dintr-un izvor curg felurite râuri. Dar nu numai pentru această pricină e drept să se bucure ziua aceasta de întâietate între sărbători, ci şi din pricină că ceea ce s-a petrecut într-însa e mai înfricoşător decât ceea ce s-a petrecut în toate celelalte.

Era firesc ca Hristos să moară, odată ce S-a făcut om; chiar dacă n-a făcut păcat, totuşi a luat trup muritor. Şi era şi acesta lucru minunat; dar să fie Dumnezeu, şi să voiască să fie om, şi să sufere să Se coboare atâta, cât nici mintea n-o poate primi, aceasta este ceea ce ne umple de frică şi de spaimă. De acest lucru minunându-se şi Pavel, spunea: „ Cu adevărat mare este taina credinţei” .

– Ce este mare ?

– „ Dumnezeu S-a arătat în trup”  . Şi iarăşi, în altă parte: „ Că nu pe îngeri i-a luat Dumnezeu în grijă, ci sămânţa lui Avraam a luat; pentru aceea trebuia întru toate să Se asemene fraţilor”  . De aceea, mai cu seamă, mi-e dragă, iubesc ziua aceasta şi vă mărturisesc dragostea, pentru ca să vă fac şi pe voi părtaşi iubirii mele. De aceea mă rog de voi toţi, şi mă cucernicesc vouă, ca atunci să veniţi cu toată râvna şi tragerea de inimă la Biserică, lăsându-şi fiecare goală casa lui, ca să-L vedem pe Stăpânul nostru în iesle aşezat, înfăşat, ca să vedem priveliştea aceea înfricoşătoare şi minunată.

Ce apărare mai putem avea, ce iertare, când El Se pogoară din ceruri pentru noi, iar noi nu venim nici de acasă până la El ? Când magii, nişte oameni barbari şi de alt neam, aleargă din Persia ca să-L vadă aşezat în iesle, ţie, creştine, îţi este greu să mergi o mică bucată de drum, ca să te bucuri de vederea aceasta fericită?

Într-adevăr, dacă venim cu credinţă, îl vom vedea negreşit aşezat în iesle; căci masa aceasta ţine locul ieslei. Că şi pe aceasta se va aşeza Trupul Stăpânului, nu înfăşat ca atunci, ci înfăşurat de jur-împrejur de Duhul. Cei iniţiaţi ştiu ce vreau să spun. Magii s-au închinat numai; tie, de te apropii cu conştiinţa curată, îţi vom îngădui să-L şi iei şi să pleci acasă.

Apropie-te şi tu, aducând daruri, nu ca aceia, ci daruri cu mult mai cinstite!

Au adus aceia aur? Adu şi tu curăţenie sufletească şi trupească şi virtute!

Au adus aceia tămâie? Adu şi tu rugăciuni curate, tămâierile cele duhovniceşti!

Au adus aceia smirnă? Adu şi tu smerenie, inimă înfrântă şi milostenie!

Dacă te apropii cu aceste daruri, te vei bucura în toată voia de această Sfântă Masă! Iar eu, tocmai de aceea rostesc acum aceste cuvinte, căci ştiu că vor veni negreşit mulţi în ziua aceea şi se vor apropia de această duhovnicească jertfă. Dar ca să nu facem aceasta spre răul nostru, nici spre osânda sufletului nostru, ci spre mântuire, mai dinainte vă iau ca martori şi vă rog să vă apropiaţi de Sfintele Taine (numai) după ce vă veţi fi curăţit aşa cum trebuie.

5. Să nu spună nimeni: îmi este ruşine, îmi este cugetul încărcat de păcate, foarte grea povară port în spate! Răgazul acesta de cinci zile până la naşterea Domnului este îndestulător ca să lepezi mulţimea păcatelor, dacă te înfrânezi, dacă te rogi, dacă priveghezi. Nu te uita că timpul e scurt! Uită-te la aceea că Stăpânul e iubitor de oameni! Doar şi ninivitenii în trei zile au îndepărtat mânia cea atât de mare a lui Dumnezeu! Scurtimea timpului nu i-a împiedicat cu nimic! Râvna sufletelor lor, alergând la iubirea de oameni a Stăpânului, a avut puterea să facă totul. Apoi, femeia cea păcătoasă s-a curăţit de toate păcatele ei apropiindu-se o clipă de Hristos; iar când iudeii cleveteau că Hristos a primit-o şi i-a dat o atât de mare îndrăznire, lor le-a închis gura, iar pe ea a slobozit-o după ce a izbăvit-o de toate păcatele ei şi după ce i-a lăudat râvna .

– De ce?

– Pentru că femeia cea păcătoasă s-a apropiat cu inimă fierbinte, cu suflet înflăcărat şi cu credinţă clocotitoare; s-a atins de acele sfinte şi sfinţite picioare, despletindu-şi părul, slobozind din ochi izvoare de lacrimi şi vărsând mirul. Cu ochii cu care i-a ademenit pe bărbaţi, cu aceia a pregătit leacurile pocăinţei. Cu ochii cu care a întraripat privirile celor desfrânaţi, cu aceia a plâns. Cu buclele de păr cu care pe mulţi i-a înlănţuit spre păcat, cu acelea a şters picioarele lui Hristos. Cu parfumul cu care pe mulţi i-a omorât, cu acela a uns picioarele Domnului.

Şi tu, dar, cu acelea cu care ai mâniat pe Dumnezeu, cu acelea fă-L iarăşi îndurător. L-ai mâniat cu răpirea de averi? Cu ele împacă-L! Dă înapoi cele răpite, celor pe care i-ai nedreptăţit, şi mai dă şi altele pe deasupra, şi spune ca
Zaheu: „ întorc împătrit faţă de cât am răpit”  .

L-ai mâniat pe Dumnezeu cu limba şi L-ai ocărât cu multe ocări? Potoleşte-L tot cu limba, înălţând rugăciuni curate, binecuvântând pe cei ce te ocărăsc, lăudând pe cei ce te grăiesc de rău, mulţumind celor ce te nedreptăţesc. Acestea n-au nevoie de multe zile, de mulţi ani, ci numai de voinţă! Se săvârşesc într-o singură zi! Depărtează-te de desfrânare, îmbrăţişează virtutea, pune capăt păcatului, făgăduieşte să nu-l mai săvârşeşti, şi ţi-e de-ajuns spre apărare! Te încredinţez şi-ţi garantez că dacă fiecare din noi, care păcătuim, ne depărtăm de păcatele de mai înainte, şi-I făgăduim lui Dumnezeu că într-adevăr n-avem să ne mai lăsăm cuprinşi de ele, Dumnezeu nu ne va mai cere altceva mai mult în apărare.
Căci este iubitor de oameni şi milostiv; şi cum doreşte să nască femeia pe care o apucă durerile naşterii, aşa doreşte şi Dumnezeu să-Şi reverse mila Lui. Păcatele noastre însă îi pun piedică.

Să dărâmăm dar această piedică, şi de acum până la sărbătoarea naşterii Domnului să începem să ne lepădăm de toate păcatele în aceste cinci zile. Să spunem: „ Ducă-se de râpă tribunalele! Ducă-se de râpă sfaturile! Să jelească afacerile, poliţele, contractele! Sufletul meu vreau să mi-l mântui!” . „ Ce-i va folosi omului de-ar dobândi întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul?”  . Magii au ieşit din Persia! Ieşi şi tu din afacerile cele lumeşti, şi ia drumul spre Iisus! De vrem, nu-i departe, N-ai nevoie să treci oceanul, să treci peste vârfuri de munţi! Ci, stând acasă, cucernicindu-te şi zdrobindu-ţi mult inima, vei vedea că zidul cade, piedica piere şi drumul se scurtează! „ Dumnezeu de aproape sunt Eu, spune Domnul, şi nu Dumnezeu de departe”  ; şi: „ Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr”  . Dar acum mulţi dintre credincioşi au aşa de mare nebunie şi la un astfel de dispreţ faţă de Dumnezeu, că, deşi sunt plini de mii şi mii de păcate, deşi nu au grijă deloc de ei înşişi, în sărbători se apropie de această masă cum se găsesc şi la întâmplare, fără să-şi dea seama că nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată şi viaţa lipsită de păcate.

După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe cuget trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie nici la sărbătoare. Nu ne izbăvim de păcate dacă ne împărtăşim cu Sfintele Taine o singură dată pe an, şi ne împărtăşim cu nevrednicie! Dimpotrivă, vom fi osândiţi şi mai mult, pentru că nu ne împărtăşim cu conştiinţa curată nici când ne împărtăşim o singură dată pe an. De aceea, vă rog pe voi toţi să nu vă atingeţi de Sfintele Taine numai pentru că vine sărbătoarea! Şi dacă vreţi să vă împărtăşiţi cu această Sfântă Jertfă, trebuie să vă curăţiţi cu multe zile înainte prin pocăinţă, prin rugăciune, prin milostenie şi prin îndeletniciri duhovniceşti şi să nu vă mai întoarceţi iarăşi la păcate, cum se întoarce câinele la vărsătura lui !

Nu este oare o nebunie ca, atunci când se apropie sărbătorile Naşterii Domnului, să ne îngrijim aşa de mult, cu multe zile înainte, de cele trupeşti, să avem mai dinainte gata hainele, scoţându-le pe cele mai frumoase din lăzi, să ne cumpărăm încălţăminte, să avem o masă mai îmbelşugată, să ne facem rost din toate părţile de venituri cât mai multe, ca în orice chip să ne împodobim şi să ne veselim în aceste zile, iar despre suflet să nu suflăm nici un cuvânt, să-l lăsăm părăsit, murdar, uscat, stricat de foame, necurat? Nu e o nebunie să aducem aici, la biserică, trupul împodobit, iar sufletul, gol şi lipsit de podoabă? Trupul ţi-l vede un om, şi nu te vatămi cu nimic oricum ai fi îmbrăcat; sufletul însă ţi-l vede Stăpânul, şi te va osândi cumplit pentru nepăsarea ta. Nu ştiţi că masa aceasta este plină de foc duhovnicesc şi, după cum izvoarele izvorăsc apă, tot astfel şi masa aceasta are o flacără ce nu poate fi spusă în cuvinte?

Nu te apropia, dar, având trestie, nici lemne, nici iarbă, ca să nu faci vâlvătaia mai mare şi să arzi sufletul care se împărtăşeşte! Ci apropie-te având pietre scumpe, aur, argint, ca să faci mai curată materia, ca să pleci cu mult câştig. De ai ceva pe cuget, izgoneşte-l, alungă-l din sufletul tău. Ai vreun duşman care ţi-a făcut mari rele? Pune capăt duşmăniei, potoleşte-ţi inima răvăşită, umflată, ca să nu mai fie nici o tulburare, nici o nelinişte. Ai să-L primeşti pe Împărat prin Împărtăşanie, dar când Împăratul păşeşte în sufletul tău, trebuie să fie multă seninătate, multă linişte şi pace adâncă a gândurilor. Spui că ti s-a făcut mare rău şi nu-fi poţi stăpâni mânia? Dar pentru ce îţi faci ţie însuţi un rău mai mare şi mai cumplit? Nu-ţi va face duşmanul atâta rău cât îţi faci ţie însuţi de nu te împaci cu el, călcând în picioare legile lui Dumnezeu! Te-a ocărât acela? De aceea dar îl ocărăşti şi tu pe Dumnezeu? Spune-mi! Să nu te împaci cu cel care te-a ocărât nu înseamnă atât a te răzbuna pe el, cât a ocărî pe Dumnezeu, Care a legiuit să te împaci cu duşmanul tău.

Nu te uita dar la cel care-i rob ca şi tine, nici la mărimea nedreptăţilor pe care ţi le-a făcut! Uită-te la Dumnezeu, vârându-ţi în minte frica de Dumnezeu! Gân-deşte-te la aceea că, cu cât vei suferi mai mare silnicie sufletească atunci când te sileşti să te împaci cu duşmanul tău, după ce ţi-a făcut mii şi mii de rele, cu atât te vei bucura de mai mare cinste de la Dumnezeu, Care ţi-a poruncit să te împaci! După cum tu îl primeşti pe duşman cu multă cinste aici, tot aşa şi Dumnezeu te va primi cu multă slavă dincolo, dându-ţi în schimbul acestei ascultări înmiite răsplăţi, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să Ie dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, cinste, putere şi închinăciune, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l VII

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles

1. Iarăşi au loc curse de cai; şi iarăşi adunarea noastră s-a împuţinat! Dar, mai bine spus, atâta vreme cât voi sunteţi aici, adunarea nu s-a împuţinat! După cum plugarului nu-i pasă de frunzele de grâu căzute pe jos când vede bobul grâului plin şi frumos, tot aşa şi eu acum, când roadele sunt aici, nu mă doare atât inima la vederea frunzelor luate de vânt. Sufăr, e drept, şi din pricina nepăsării acelora, dar râvna dragostei voastre îmi alină durerea pricinuită de ei. Aceia, chiar dacă vin câteodată la biserică, nici atunci nu sunt în biserică; trupul le stă aici, dar mintea le rătăceşte pe-afară. Voi însă, chiar dacă lipsiţi câteodată, şi atunci sunteţi de faţă; trupul vă este afară, dar mintea e aici.

Voiam să-mi prelungesc cuvântul împotriva lor! Dar ca să nu par că mă lupt cu umbrele, ţinând de rău pe nişte oameni ce nu-s de faţă, nici nu mă aud, îmi păstrez cuvintele acestea (pentru) când vor fi aici. Voi căuta dar să povăţuiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, dragostea voastră spre livada noastră cea obişnuită şi spre oceanul Dumnezeieştilor Scripturi. Dar treziţi-vă şi privegheaţi! Aici nu este ca pe o corabie! Acolo, chiar de dorm toţi călătorii şi de priveghează numai căpitanul corăbiei, nu-i nici o primejdie! Privegherea aceluia şi măiestria lui sunt îndestulătoare pentru vas. Aici, însă, de-aş priveghea eu, cel ce vă vorbesc de mii de ori, dar dacă voi, care mă ascultaţi, nu privegheaţi la fel, cuvântul meu se va îneca pentru că nu găseşte minte care să-l primească. De aceea, trebuie să fiţi atenţi şi să privegheaţi. Căci noi călătorim pe valurile acestei vieţi pentru nişte câştiguri mai mari. Nu călătorim ca să câştigăm aur, argint şi bogăţii pieritoare, ci ca să câştigăm viaţa veşnică şi vistieriile cele cereşti. Mai multe căi avem noi aici decât căile de pe mare şi de pe uscat! Iar dacă nu ştii să străbaţi bine aceste căi, amarnic te îneci!

Aşadar, voi toţi, cei ce călătoriţi cu mine, nu fiţi fără de nici o grijă, cum sunt călătorii de pe corăbii, ci atenţi şi cu grijă, aşa cum sunt căpitanii de corăbii. Aceştia, când dorm toţi ceilalţi călători, stau la cârma corăbiei şi nu se uită numai la căile cele de pe apă, ci cârmuiesc bine corabia uitându-se, de la o atâta depărtare, la cer, căci mersul stelelor îi călăuzeşte, ca şi cum i-ar duce de mână; şi nici un alt om n-ar putea cârmui corabia pe ocean ziua-n amiaza mare atât de fără frică, aşa cum o cârmuiesc aceia cu toată liniştea în miez de noapte; când marea este mai înfricoşătoare, ei, cu ochii în patru şi netulburaţi, îşi vădesc măiestria lor şi nu se uită numai la căile cele strâmte de pe ape, nici numai la drumul stelelor, ci şi la bătăile vânturilor; şi atât de mare e priceperea bărbaţilor acelora, că adeseori, când se porneşte o suflare de vânt atât de puternică încât ar putea să răstoarne corabia, ei, prin manevrări dese ale pânzelor, îndepărtează cu dibăcie toată primejdia şi, înfruntând cu măiestria lor loviturile puternice ale vânturilor, smulg corabia din bătaia valurilor.

Dacă cei care călătoresc pe mare pentru treburi şi câştiguri lumeşti au sufletul atât de atent pururea, cu atât mai mult noi trebuie să fim aşa! Căci mai mare e primejdia pentru cei trândavi şi mai mare e liniştea pentru cei ce priveghează. Corabia noastră nu-i făcută din scânduri, ci-i încheiată din Dumnezeieştile Scripturi; n-o călăuzesc de sus stelele, ci Soarele dreptăţii ne cârmuieşte corabia aceasta; stăm la cârma ei, dar nu aşteptăm suflări de zefir, ci blânda adiere a Duhului.

2. Să priveghem dar şi să privim cu băgare de seamă căile. Căci despre slava Celui Unuia-Născut ne este nouă astăzi iarăşi cuvântul! Mai înainte am arătat că înţelegerea fiinţei lui Dumnezeu depăşeşte cu multă prisosinţă şi înţelepciunea oamenilor, şi a îngerilor, şi a arhanghelilor, şi, într-un cuvânt, înţelepciunea întregii zidiri; am arătat apoi că este cunoscută şi înţeleasă numai de Cel Unul-Născut şi de Sfântul Duh.

Acum îmi mut cuvântul pe un alt câmp de bătaie. Voi căuta să arăt că Fiul este de aceeaşi putere, de aceeaşi stăpânire şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Dar, mai bine spus, noi nu căutăm, ci am aflat asta şi o şi stăpânim cu de-adinsul, din pricina harului lui Hristos. Acum suntem gata să arătăm asta celor care grăiesc cu neruşinare despre Fiul. Dar eu mă ruşinez şi roşesc având a vorbi despre acest lucru. Cine nu va râde de mine că încerc să demonstrez şi să dovedesc nişte adevăruri atât de evidente? Şi cum să nu fiu vrednic de osândă când caut să arăt că Fiul este de-o-Fiinţă cu Tatăl? Căci această rătăcire a ereticilor, că Fiul nu-i de-o-fiinţă cu Tatăl, este potrivnică nu numai Scripturilor, ci şi părerii de obşte a tuturor oamenilor şi firii lucrurilor. Poţi vedea că cel născut este de-o-fiinţă cu cel ce l-a născut nu numai la oameni, ci şi la toate animalele şi la copaci. Nu e oare absurd să crezi că această lege rămâne neschimbată la plante, la oameni şi la animale, şi numai la Dumnezeu nu rămâne, numai la El trebuie să fie răsturnată? Dar, ca să nu se pară că deofiinţimea Fiului cu Tatăl se sprijină pe lucrurile din lumea aceasta, haide să o dovedim chiar din Scripturi şi să dăm drumul cuvintelor. Căci nu noi, cei convinşi, ci aceia, cei necredincioşi, se vor face de râs, ei, care se împotrivesc unor fapte atât de evidente, ei, care-şi întorc faţa de la adevăr.

– Cum evidente?, spun ei. Căci dacă este de-o-fiinţă cu Tatăl pentru că se numeşte Fiu, atunci vom putea fi şi noi de-o-fiinţă cu El, pentru că şi noi ne numim fii! Se spune în Scriptură: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt”  .

–  O, ce neruşinare! O, ce grozavă neştiinţă! Cum se arată nebunia lor prin toate! Când am vorbit despre fiinţa lui Dumnezeu, că e de neînţeles, stăruiau să-şi revendice lor ceea ce era propriu numai Celui Unuia-Născut, că ei cunosc pe Dumnezeu tot aşa de bine cum Se cunoaşte Dumnezeu pe Sine. Acum, însă, pentru că vorbim de slava Celui Unuia-Născut, stăruiesc să-L coboare pe Fiul la josnicia lor, spunând că şi noi ne numim fii!

Dar asta, negreşit, nu ne face pe noi de-o-fiinţă cu Tatăl! Tu te numeşti fiu, dar Acela este! Tu cu cuvântul, EI cu fapta! Tu te numeşti fiu, dar nu te numeşti Unul-Născut ca Acela, nu locuieşti în sânul Tatălui , nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui , nici chipul lui Dumnezeu .

Dacă nu te conving cele de mai înainte, acestea să te convingă, şi altele mult mai mari decât acestea, care dau mărturie despre înălţimea Lui. Când vrea să arate identitatea fiinţei Lui cu fiinţa Celui ce L-a născut, zice: „ Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”  . Când vrea să arate unitatea puterii, zice: „ Eu şi Tatăl una suntem”  . Când vrea să arate că au aceeaşi stăpânire, zice: „ Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care voieşte, îi înviază”  . Când vrea să arate identitatea de adorare, zice: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”  . Când vrea să arate autoritatea de a schimba legile, spune: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez”  . Dar anomeii trec peste toate aceste texte (scripturistice) şi, neînţelegând cuvântul Fiu în sens propriu, pentru că se cinstesc şi ei cu numele de fii, coboară pe Fiul la aceeaşi josnicie, zicând: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi, fii ai Celui Preaînalt” .

Aşadar, pentru că susţii că din pricină că te numeşti şi tu fiu. Fiul nu are nimic mai mult decât tine, şi deci nici nu este Fiu adevărat, vei susţine, poate, că nici Tatăl nu are nimic mai mult decât tine, din pricină că ţi s-a dat şi ţie numele de dumnezeu; că, după cum ai fost numit fiu, ai fost numit şi dumnezeu. Dar, după cum nu îndrăzneşti să spui că numele de Tată este un simplu nume, deşi ai fost numit dumnezeu, ci mărturiseşti că Tatăl este Dumnezeu adevărat, tot aşa nu îndrăzni nici când e vorba de Fiul să te dai pe tine ca pildă şi să spui: „ Şi eu mă numesc fiu; iar pentru că eu nu sunt de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nici Acela nu se cade să fie de aceeaşi fiinţă” , deoarece toate textele citate mai sus arată că este Fiu adevărat şi de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut. Când spun că este de acelaşi chip, ce altceva arată decât identitatea de fiinţă?

– La Dumnezeu nu poate fi vorba nici de chip, nici de faţă! Dar pentru că mi-ai vorbit de acestea, îmi zice anomeul, vorbeşte-mi şi de textele potrivnice celor pe care mi le-ai adus.

– Care cele potrivnice?

– De pildă, că Se roagă Tatălui! Pentru ce Se roagă de El dacă este de aceeaşi putere, de aceeaşi fiinţă şi dacă le face pe toate cu aceeaşi stăpânie?

3. – Îţi voi spune nu numai aceste texte, ci şi altele smerite câte s-au spus despre El; pe toate le voi aduce cu de-amănuntul. Mai întâi voi spune aceea că pentru cele smerite spuse despre El eu pot da multe pricini drepte, tu însă pentru cele înalte şi slăvite ale Lui nu poţi spune altă pricină decât aceea că prin ele Domnul vrea să ne arate înălţimea Lui. Că dacă n-ar sta aşa lucrurile, ar fi luptă şi război în Scripturi, pentru că este potrivnic ca o dată să spună Domnul: „ După cum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îi înviază”  , şi câte altele a mai spus, iar altă dată să roage pe Tatăl când trebuie să facă asta  . Dar când voi spune pricinile, toată îndoiala se va risipi.

Care sunt dar pricinile că şi El, şi Apostolii au spus despre El multe lucruri smerite?

Cea dintâi pricină şi cea mai mare este că S-a îmbrăcat cu trup şi că a voit să-i încredinţeze pe toţi, şi pe cei de atunci şi pe cei de mai târziu, că nu este o umbră, nici nu este o închipuire trupul Lui văzut, ci adevăr. Dacă atâtea lucruri smerite şi omeneşti au fost spuse despre El, şi de către Apostoli şi de către El însuşi, şi totuşi diavolul a fost în stare să înduplece pe nişte oameni ticăloşi şi de nimic să tăgăduiască întruparea Cuvântului, să îndrăznească să spună că n-a luat trup şi să facă să dispară tot temeiul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, în ce prăpastie n-ar fi căzut de nu s-ar fi spus acestea?

Nu auzi încă şi acum că Marcian, Manes, Valentin şi mulţi alţii tăgăduiesc întruparea? Pentru aceasta s-au grăit despre Domnul multe lucruri omeneşti şi smerite, mai prejos de fiinţa cea nespusă a dumnezeirii Sale, ca să ne încredinţeze de adevărul întrupării. Şi multă silinţă şi-a dat diavolul ca să facă să dispară această credinţă dintre oameni! Ştia doar că, dacă face să dispară credinţa în întruparea Domnului, se va prăbuşi cea mai mare parte a credinţei noastre.

În afară de pricina aceasta mai este şi o alta: slăbiciunea şi neputinţa ascultătorilor, care îl vedeau atunci pentru întâia oară şi îl auzeau atunci pentru întâia oară, de a primi dogme mai înalte. Şi că spusa aceasta nu-i o presupunere
a mea, voi căuta să înfăţişez chiar din Scripturi şi să arăt că ascultătorii Lui se tulburau şi se sminteau ori de câte ori spunea despre El ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui, – dar pentru ce vorbesc eu de ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui ?, se sminteau ori de câte ori spunea ceva ce depăşea firea omenească -; dar dacă spunea ceva smerit şi omenesc, alergau la El şi îi primeau cuvântul.

– Şi de unde putem vedea aceasta?

–  De la Ioan mai cu seamă. Când Domnul a spus: „ Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”  , iudeii îi zic: „ încă n-ai cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam?”  . Vezi că îl socoteau un simplu om?

– Ce le-a răspuns Domnul?

– „Înainte dea fi fost Avraam sunt Eu! Şi au luat pietre ca să arunce în El”  .
Apoi, când a grăit multe cuvinte despre taine şi a spus: „ Iar pâinea pe care Eu voi da-o pentru viaţa lumii este trupul Meu”  , iudeii ziceau: „ Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”  . „ Şi de atunci mulţi din ucenicii Lui s-au depărtat şi nu mai umblau cu El”  . Te întreb: Ce-ar fi trebuit să facă Domnul? Să stăruiască în a grăi cuvinte înalte, ca să sperie vânatul şi să-i respingă toţi învăţătura Lui? Dar asta nu era potrivit cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu!

Iarăşi, când a spus: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea în veac”  , iudeii ziceau: „ N-am spus noi bine că ai demon? Avraam a murit, şi profeţii au murit, şi Tu spui: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea?”  .
Şi ce e de mirare că mulţimea avea o astfel de părere despre El, când chiar căpeteniile poporului aveau aceeaşi părere?

Nicodim, care era căpetenie şi care venise la el cu multă dragoste şi-I spusese: „ Ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător”  , n-a putut primi învăţătura despre botez, pentru că depăşea cu mult puterea lui de înţelegere. Când Hristos i-a spus: „ De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea vedea împărăţia Iui Dumnezeu”  , Nicodim a căzut în nişte gânduri atât de omeneşti, încât a întrebat: „ Cum poate să se nască omul, bătrân fiind? Poate oare să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască din nou?”  .

– Ce-i spune Hristos?

– „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu aţi crezut, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?”  . Prin aceste cuvinte Domnul aproape că Se apără şi explică pentru ce n-a grăit despre naşterea de sus.

Apoi, iarăşi, chiar în timpul răstignirii, după ce făcuse atâtea minuni, după ce-Şi arătase într-atât puterea Lui, când a spus: „ Veţi vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului”  , arhiereul, nesuferind cuvântul, şi-a sfâşiat hainele .
Te întreb: Cum ar fi trebuit să grăiască Domnul cu nişte oameni care nu înţelegeau şi nu sufereau gândurile cele înalte? Deci nu este deloc de mirare că nu a spus despre El lucruri mari şi înalte unor oameni care se târau pe jos şi care erau aşa de slabi la minte!

4. Ar fi îndestulătoare şi cele zise ca să arate că aceasta era pricina şi îngrijorarea pentru care Domnul a grăit atunci despre El lucruri smerite şi de jos. Eu însă voi căuta să fac cunoscute acestea din celălalt punct de vedere. După cum i-aţi văzut pe iudei scandalizându-se, tulburându-se, sărind, ocărând şi fugind ori de câte ori Domnul spune despre Sine ceva mare şi înalt, tot aşa voi căuta să vă arăt că ei se apropie de Domnul şi primesc învăţătura Lui ori de câte ori spune despre El ceva smerit şi de jos.

Aceiaşi oameni care au sărit în sus, s-au apropiat îndată de El când Domnul a spus iarăşi: „ De la Mine însumi nu fac nimic, ci după cum M-a învăţat Tatăl Meu, aşa grăiesc”  . Iar Evanghelistul, voind să ne arate că au crezut în El din pricina smereniei cuvintelor Lui, a însemnat asta zicând: „ Grăind El acestea, mulţi au crezut în El”  . Şi în alte locuri poţi vedea că se petrece acelaşi lucru. Pentru aceasta, adeseori a grăit multe ca un om, totuşi nu ca un om, ci cu cuviinţă dumnezeiască, (cuvinte) vrednice de înălţimea Lui, pentru a face pogorământ slăbiciunii ascultătorilor şi pentru a purta de grijă de curăţia învăţăturilor. Dar ca să nu vatăme pe oamenii de mai târziu pogorământul făcut continuu părerii despre vrednicia Lui, n-a trecut cu vederea de a vorbi şi despre cele mari şi înalte ale Lui. Deşi ştia mai dinainte că nu-L vor asculta, ba, dimpotrivă, îl vor ocări şi vor sări, totuşi a vorbit şi despre acestea, grăind cele amintite mai sus şi arătând şi pricina pentru care a amestecat între ele şi cuvintele cele smerite.

Aceasta a fost dar pricina că Domnul a grăit despre El lucruri smerite şi de jos! Încă nu puteau primi măreţia celor spuse! Şi dacă n-ar fi voit să facă acest pogorământ, în zadar ar fi fost dată învăţătura dogmelor celor înalte unor oameni care nu-L ascultau, nici nu luau aminte! Aşa însă, chiar dacă pe aceia nu i-a folosit cu nimic, totuşi ne-a învăţat pe noi, ne-a făcut să avem despre El părerea cuvenită Lui şi ne-a convins că Şi-a pogorât cuvântul spre cele mai smerite pentru ca ascultătorii Lui de atunci nu-I puteau încă primi măreţia spuselor.

Aşadar, când Îl vezi grăind cele smerite nu socoti că pogorământul acesta este o urmare a smereniei fiinţei Lui, ci o urmare a slăbiciunii minţii ascultătorilor.

Vreţi să vă spun şi o a treia pricină? Domnul a grăit şi a făcut multe lucruri smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci şi din pricină că a voit să-i înveţe pe ascultătorii Lui smerenia. Aceasta-i a treia pricină. Cel ce te învaţă să fii smerit nu te învaţă asta numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, smerindu-se El însuşi şi cu cuvântul, şi cu fapta. „ Învăţaţi  de la Mine, spune El, că sunt blând şi smerit cu inima”  , iar în altă parte zice: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească”  . Aşadar, Cel ce ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu alergăm după întâietăţi, ci să primim să fim totdeauna cei din urmă, Cel ce ne-a îndrumat la asta, şi cu cuvântul şi cu fapta, a avut multe pricini ca să grăiască cele smerite.
Mai pot spune şi o a patra pricină,  nu mai mică decât cele de mai înainte.

– Care-i aceasta ?

– Pentru ca nu cumva, din marea şi nespusa apropiere a ipostaselor Sfintei Treimi, să cădem în presupunerea că este numai o singură persoană în Dumnezeire, când şi aşa, deşi a vorbit rareori despre cele înalte ale Lui, totuşi unii au alunecat în această erezie.

Sabelie Libianul, auzindu-L spunând: ”Eu şi Tatăl Meu una suntem”  , şi:  „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”  , a făcut din apropierea dintre El şi Tatăl, arătată prin aceste cuvinte, temei de erezie şi a ajuns la presupunerea că Dumnezeirea este o singură persoană şi de un singur ipostas.

Şi nu numai acestea sunt pricinile pentru care Domnul a grăit lucruri smerite despre Sine, ci şi aceea ca nimeni să nu creadă că El este ipostasul  , ipostasul cel dintâi şi nenăscut, şi nimeni să nu-L socotească mai mare decât Tatăl. Pavel arată acestea de teama ca nu cumva cineva să ajungă la bănuiala acestei învăţături greşite şi rele. După ce a spus: ”Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe duşmani sub picioarele Lui”  , şi după ce a mai spus: „ pe toate
le-a supus sub picioarele Lui”  , a adăugat: „ în afară de Cel ce l-a supus Lui toate”  . M-ar fi adăugat aceste cuvinte de nu S-ar fi temut să nu se ivească un astfel de gând drăcesc.

De multe ori Domnul, ca să potolească invidia iudeilor, părăseşte înălţimea cuvintelor şi răspunde după gândul celor cu care vorbeşte, ca, de pildă, când spune: „ De mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată”  . A grăit aşa ţinând seamă de gândul lor.

Domnul n-a vrut să spună că nu-i adevărată mărturia Lui, ci „ca voi să credeţi, le spune El, chiar când nu voiţi să primiţi că Eu vorbesc despre Mine Însumi” .

5. Mai pot fi găsite şi alte pricini, mai multe. Noi, dar, putem spune multe pricini ale smereniei cuvintelor Domnului; tu, însă, spune-mi o altă pricină a învăţăturilor Lui înalte, alta decât aceea despre care ti-am vorbit! Iar aceasta este că El vrea să ne arate înălţimea Lui. Altă pricină nu-mi poţi spune. Un om mare poate spune şi ceva mic despre el; nu-i un păcat, dimpotrivă, semn de smerenie. Dar dacă un om mic spune vreodată ceva mare despre el, nu rămâne neînvinuit; căci asta înseamnă mândrie. De aceea toţi lăudăm pe omul mare când grăieşte despre El lucruri smerite; dar nimeni nu laudă pe omul mic atunci când spune despre el lucruri mari. Prin urmare, dacă Fiul ar fi cu mult mai mic decât Tatăl, aşa cum spuneţi voi, anomeilor, n-ar trebui să grăiască nişte cuvinte prin care arată că este egal cu Cel ce L-a născut. Ar fi o mândrie. Când însă spune despre El lucruri smerite şi de jos, egal fiind cu Cel ce L-a născut, nu poate fi mustrat, nici învinuit; dimpotrivă, lăudat şi admirat nespus.

Dar ca să vă fac mai lămurite cuvintele mele şi să aflaţi cu toţii că nu gândesc împotriva Dumnezeieştilor Scripturi, haide să vorbesc acum despre cea dintâi pricină din cele spuse şi să arăt în ce loc grăieşte Domnul în chip arătat, din pricina îmbrăcăminţii trupului, cuvinte mai prejos de fiinţa Lui. Şi, dacă vreţi, să aduc în mijloc rugăciunea aceea pe care a făcut-o Tatălui. Dar luaţi bine aminte la mine!

Vreau să o iau puţin mai de sus. S-a făcut cină în noaptea aceea sfântă, în care avea să fie vândut! Numesc sfântă noaptea aceea, pentru că mii şi mii de bunătăţi, care s-au făcut în lume, atunci au luat început. Atunci şi vânzătorul stătea la masă, împreună cu cei unsprezece ucenici; şi pe când mâncau ei, Hristos le-a spus: „ unul dintre voi Mă va vinde!”  . Ţineţi-mi minte aceste cuvinte, pentru ca atunci când vom ajunge la rugăciunea Domnului, să vedem de ce S-a rugat aşa. Uită-mi-te la purtarea de grijă a Stăpânului! N-a spus că „ Iuda Mă va vinde” , ca nu cumva să-l facă mai neruşinat prin strălucirea vădirii. Dar când Iuda, împuns de conştiinţă, zice: „ nu cumva sunt eu. Doamne?” , Domnul îi răspunde: „ Tu ai zis!”  . Şi nici atunci n-a vrut să-l învinuiască, ci l-a făcut să se dea el însuşi de gol. Cu toate acestea, nici aşa nu s-a făcut mai bun, ci luând bucata de pâine a ieşit . După ce a plecat, luând Iisus pe ucenici, le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”  . Când Petru s-a împotrivit şi a zis: „ Chiar de se vor sminti toţi, eu niciodată nu mă voi sminti”  , Iisus a zis iarăşi: „ Adevărat zic ţie, mai înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine”  . Dar când Petru s-a împotrivit din nou, Domnul nu i-a mai răspuns .

Convinge-te din faptele acestea că nu trebuie să te împotriveşti Stăpânului! Şi aceste cuvinte ţineţi-le minte! Ne vor fi de folos când vom vorbi despre rugăciunea Domnului. A numit pe vânzător, a spus mai dinainte de fuga tuturor şi de moartea Lui, zicând: „ Bate-voi păstorul şi se vor risipi Oile”  ; a spus mai dinainte de cel ce avea să se lepede de El, când şi de câte ori, şi pe toate desăvârşit. Şi după toate acestea, după ce a dat dovadă îndestulătoare că ştie dinainte cele viitoare, când a ajuns în locul acela, S-a rugat.

Anomeii spun că rugăciunea aceasta a Domnului este o rugăciune a Dumnezeirii, că Dumnezeu S-a rugat; noi spunem că rugăciunea este a omenităţii, că Hristos omul S-a rugat. Judecaţi, dar, şi, pentru însăşi slava Celui Unuia-Născut, pronunţaţi-vă hotărârea fără părtinire! Deşi judecata are loc între prieteni, totuşi mă rog şi mă cucernicesc vouă, fiţi judecători drepţi, nici cu bunăvoinţă faţă de mine, nici cu ură faţă de aceia. Dar mai cu seamă chiar de aici este arătat că rugăciunea nu este a Dumnezeirii, căci Dumnezeu nu Se roagă, însuşirea lui Dumnezeu este să primească închinăciune.

Dumnezeu primeşte rugăciunea, nu face rugăciune. Dar pentru că anomeii se încăpăţânează şi se obrăznicesc, voi căuta să vă arăt chiar din cuvintele rugăciunii că toată rugăciunea este o urmare a întrupării şi a slăbiciunii trupului. Când Hristos spune ceva smerit, grăieşte aşa de smerit şi de jos, încât covârşirea smereniei spuselor Sale poate convinge chiar pe cei mult prea încăpăţânaţi că spusele Sale sunt cu mult mai prejos de Fiinţa aceea nespusă şi negrăită.

Dar să mergem chiar la cuvintele rugăciunii! „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” 46.

Să-i întrebăm pe anomei aici:
Nu ştia oare Domnul de este cu putinţă sau nu este cu putinţă? Domnul, Care spusese cu puţin mai înainte la cină: „ Unul dintre voi mă va vinde”  . Care spusese cu puţin mai înainte: „ Scris este: Voi bate păstorul şi se vor risipi oile”  , şi: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”  , Care îi spusese lui Petru: „ Te vei lepăda de Mine”  şi: „ Te vei lepăda de Mine de trei ori”  , spune-mi: nu ştia El? Cine din cei ce sunt în minţile lor poate spune asta? Dacă ceea ce nu se ştia n-ar fi fost ştiut de nimeni, nici de profeţi, nici de îngeri, nici de arhangheli, poate că potrivnicii noştri ne-ar fi putut descoperi o parte slabă; dar când ceea ce nu se ştia era aşa de arătat şi de cunoscut tuturor, încât chiar anomeii ştiau prea bine, ce apărare sau ce iertare mai pot avea ereticii aceştia, care susţin că Domnul a spus că nu ştia asta?

Aşadar, acest lucru despre care vorbim îl ştiu foarte bine şi robii Lui, anume că Domnul are să moară şi că pe cruce trebuia să pătimească asta. înainte cu atâta mulţime de ani, arătându-le pe acestea două, David spunea, ca din partea lui Hristos: „ Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele”  ; a vestit viitorul ca întâmplat, ca să arate că după cum este cu neputinţă să nu se fi întâmplat cele ce s-au întâmplat, tot aşa este cu neputinţă să nu se întâmple acestea. Acelaşi lucru vestindu-l mai dinainte, Isaia zicea: „ Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde pe El”  . Pe acest Miel văzându-L Ioan, zicea: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!”  . Acela care a fost prezis, spune el. Şi, iată, n-a spus numai: „ Miel” , ci a adăugat: „ al lui Dumnezeu” . Pentru că mai era un miel, cel iudaic, de aceasta a grăit aşa, ca să arate că Mielul acesta este al lui Dumnezeu; mielul iudaic era jertfit numai pentru poporul iudeu. Acesta S-a jertfit pentru toată lumea. Sângele aceluia a îndepărtat de la iudei numai rana trupească; sângele Acestuia a ajuns curăţie întregii lumi. Iar sângele acela al mielului iudaic a avut puterea pe care a avut-o nu datorită firii lui, a avut puterea aceea pentru că era tipul sângelui Mielului Acestuia.

6. Unde sunt dar cei ce spun că şi El se numeşte Fiu, şi noi ne numim Fii, cei care încearcă să-L coboare la josnicia firii noastre din pricină că participăm şi noi la acest nume? Iată miel, şi Miel! Un singur nume, dar deosebirea dintre firile celor doi miei, nemărginită! După cum, când auzi aici de această participare de nume, nu-ţi închipui egalitate de firi, tot astfel şi când auzi de Fiu şi Fiu, nu coborî pe Cel Unul-Născut la josnicia Firii tale!

Dar pentru ce trebuie să mai vorbesc despre nişte lucruri evidente? Dacă rugăciunea este a Dumnezeirii, atunci şi Domnul va fi găsit că se contrazice şi se luptă cu El însuşi. Pentru că Cel care a spus aici: „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”  , Care a pregetat, a şovăit înaintea patimii, altădată, când a spus că Fiul Omului trebuie să fie vândut şi biciuit şi când a auzit pe Petru spunându-I: „ Milostiv fii Ţie, să nu-Ţi fie Ţie aceasta”  , atât de tare l-a mustrat Domnul, încât i-a spus: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”  . Cu toate că puţin mai înainte îl lăudase şi îl fericise , totuşi l-a numit satană; nu că a vrut să-l ocărască pe apostol, ci a voit să arate prin ocară că spusa lui Petru nu era după voinţa Lui; a vrut să arate că atât de străină îi este, încât n-a pregetat să-l numească satană pe cel ce a grăit acestea,, fie el şi Petru.

Iarăşi, în altă parte. Domnul spune: „ Mult am dorit să mănânc cu voi acest Paşte”  .

– Dar pentru ce a spus: „ acest Paşte” , doar şi altădată a săvârşit această sărbătoare cu ei? Pentru ce?

– Pentru că după „ acest Paşte”  venea Crucea!

Şi, iarăşi: „ Părinte, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine”  . Şi în multe alte locuri găsim că Domnul a prezis patimile Sale, că dorea să se întâmple şi că pentru aceasta a venit.

– Atunci, pentru ce spune în această rugăciune: „ …dacă e cu putinţă” ?

– Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viata aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viata aceasta, sădită de la început de Dumnezeu într-însa.

Dacă şi după ce Domnul a spus atâtea şi atâtea, unii au mai îndrăznit să susţină că n-a luat trup, ce n-ar fi spus aceştia dacă Domnul n-ar fi spus nimic despre slăbiciunea firii Sale omeneşti? De aceea acolo, în locurile acelea de care am vorbit, prezice, ca Dumnezeu, patimile Sale şi doreşte să se întâmple; aici însă fuge de patimi şi Se fereşte de ele, ca Om. Că a venit de bunăvoie la patimă, o spune însuşi: „ Putere am să-Mi pun sufletul Meu, şi putere am să-I iau. nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu însumi îl pun”  .

– Atunci, pentru ce zice: „ Nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu” ?

– Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere, văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: „Cercetează şi vezi. Că duhul nu are carne şi oase”  . De aceea, nu a luat de la început chip de om de vârstă matură, ci a primit să Se Zămislească, să Se nască, cu lapte să Se hrănească, să trăiască pe pământ atâta timp, ca să dea încredinţare că este om cu adevărat, şi prin lungimea timpului petrecut pe pământ, şi prin toate celelalte. Adeseori şi îngerii s-au arătat pe pământ în chip de om, şi chiar Dumnezeu, dar arătarea nu era trup adevărat, ci pogorământ.

Deci, ca să nu socoteşti că această venire a Lui este aşa cum au fost acele arătări, ci ca să fii încredinţat cu adevărat că a avut trup adevărat, S-a şi zămislit, S-a şi născut, S-a şi hrănit, a stat în iesle, nu într-o căsuţă, ci într-un loc larg, mulţime nenumărată fiind de faţă, ca să se facă naşterea Lui cunoscută. De aceea şi profeţiile au grăit de demult acestea: nu doar că va fi om, ci că va fi şi zămislit. Se va şi naşte şi va fi şi hrănit după legea pruncilor. Şi aşa strigă şi Isaia, zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel; unt şi miere va mânca”  , şi, iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi ni S-a dat nouă”  .

Ai văzut că a fost vestită mai dinainte şi vârsta copilăriei Lui? întreabă dar pe eretic: „ Dumnezeu se teme, şovăie, pregetă, se întristează?” , şi dacă-ţi va răspunde: „ Da!” , fugi de el şi aşază-l jos cu diavolul, dar, mai bine spus, mai jos decât diavolul! nici diavolul nu va îndrăzni să răspundă aşa! Dar dacă-ţi va răspunde: „ Nimic din acestea nu e vrednic de Dumnezeu” , spune-i: „ Deci nici Dumnezeu nu Se roagă” . Altfel, dacă aceste cuvinte – „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” – ar fi cuvintele lui Dumnezeu, ar urma şi o altă nesocotinţă. Cuvintele acestea n-ar scoate la iveală numai neliniştea, teama, ci şi două voinţe, una a Fiului şi alta a Tatălui, potrivnice una alteia. Căci asta ar arăta atunci cuvintele: „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” .

Dar asta nici anomeii nu o susţin; atât doar că, în timp ce noi susţinem că în cuvintele: „ Eu şi Tatăl una suntem”  este vorba de putere, ei susţin că aceste cuvinte s-au spus despre voinţă, spunând că Tatăl şi Fiul au o singură voinţă. Aşadar, dacă Tatăl şi Fiul au o singură voinţă, pentru ce Domnul spune aici: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” ? Dacă aceste cuvinte au fost spuse de Dumnezeire, atunci se naşte o contrazicere, iar de aici se mai nasc şi alte nesocotinţe; dar dacă aceste cuvinte au fost spuse de către trup, spusele acestea au o îndreptăţire şi nu se naşte nici o vină. Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: „ De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta”  şi: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” , nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup.

Uneori Domnul lasă trupul Său singur şi lipsit de lucrarea Sa ca, arătându-i slăbiciunea, să dea încredinţare că este om; alteori îşi ascunde firea omenească pentru ca să cunoşti că nu era numai om. Deci, dacă totdeauna ar fi arătat cele omeneşti, s-ar fi crezut că este om; iar dacă totdeauna ar fi săvârşit cele ale Dumnezeirii, nu ar fi fost crezută învăţătura despre întruparea Lui. Din cauza aceasta învârstează şi amestecă şi cuvintele şi faptele, ca să nu dea prilej nici bolii nebuniei şi ereziei lui Pavel al Samosatei, nici celor ale lui Marcion şi Manes. Pentru aceasta Domnul le prezice pe cele viitoare ca Dumnezeu şi şovăie ca om.

7. Voiam să vorbesc şi despre celelalte pricini şi să arăt, pe temeiul faptelor, că după cum aici S-a rugat ca să vădească slăbiciunea trupului, tot aşa şi în alt loc, pentru ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor. Nu trebuie să se creadă că toate cele spuse cu smerenie au fost spuse numai din pricină că a îmbrăcat trup, ci şi pentru alte pricini, pe care le-am numit. Dar, ca să nu acopăr mulţimea celor ce am spus cu bogăţia celor ce vor fi spuse, am să-mi opresc aici cuvântul către anomei, lăsându-le pentru altă zi pe cele ce au rămas, şi să mă întorc iarăşi spre îndemnul la rugăciune.

Deşi v-am vorbit de multe ori despre rugăciune, totuşi e de neapărată trebuinţă să vă vorbesc şi acum. Hainele care se bagă o dată în vopsea îşi pierd iute culoarea; dar acelea pe care vopsitorii le bagă de mai multe ori în vopsea şi apoi le scot, îşi păstrează neştirbită nuanţa culorii. Aşa se întâmplă şi cu sufletele noastre. Când auzim de mai multe ori aceleaşi cuvinte, primind învăţătura ca pe o culoare, nu o pierdem uşor. Să nu ascultăm dar cu nepăsare. Nu este, nu este nimic mai puternic decât rugăciunea şi nici la fel cu ea. Nu este atât de strălucitor împăratul îmbrăcat cu purpură, cât este de strălucitor cel ce se roagă, împodobit cu vorbirea cea cu Dumnezeu. După cum, atunci când este toată oastea de faţă, când sunt de faţă generali, căpetenii şi voievozi mulţi şi se apropie cineva şi stă de vorbă în deosebi cu împăratul, privirile tuturor se îndreaptă spre el, şi prin asta ajunge mai de cinste, tot astfel se întâmplă şi cu cei ce se roagă. Gândeşte-te ce mare lucru este ca, atunci când îngeri stau de faţă, când se găsesc acolo arhangheli. Serafimi, Heruvimi şi toate celelalte puteri, tu, om fiind, să poţi să te apropii cu multă îndrăznire şi să vorbeşti cu împăratul puterilor acelora! Ce cinste poate fi la fel cu aceasta? Nu numai de cinste avem parte de pe urma rugăciunii, ci şi de foarte mare folos, chiar înainte de a primi ceea ce cerem. Căci în clipa în care ai înălţat mâinile la cer şi ai chemat pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat îndată de toate grijile cele omeneşti; te-ai mutat cu mintea în viaţa ce va să fie şi trăieşti deci cu mintea cele din ceruri; în timpul rugăciunii, dacă te rogi cum trebuie, nu mai ai nici o legătură cu viaţa de aici. De-ti clocoteşte în suflet mânia, adoarme lesne; de te arde pofta, se stinge; de te mistuie invidia, cu multă uşurinţă e izgonită. Şi se întâmplă ceea ce spune Profetul că se întâmplă când răsare soarele.

– Dar ce a spus el?

– „ Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte; întru aceea vor ieşi toate fiarele pădurii, puii leilor răcnind ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi ei s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca”  .

După cum când răsare soarele sunt alungate toate fiarele, care se ascund în culcuşurile lor, tot astfel şi când rugăciunea răsare ca un soare din gura şi de pe limba noastră, mintea ni se luminează şi toate patimile păcătoase şi sălbatice sunt alungate şi puse pe fugă şi se ascund în culcuşul lor; numai dacă ne rugăm cum trebuie, cu suflet deştept şi minte trează. Atunci, de-ar fi diavol lângă tine, fuge; de-ar fi drac, pleacă! Dacă atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă, nimeni dintre slugi, nici din cei cu îndrăznire, nu cutează să se apropie şi să-i tulbure, cu mult mai mult diavolul şi ai lui, alungaţi fiind şi fără îndrăznire, nu pot să ne tulbure când vorbim cu Dumnezeu cu râvna cuvenită.

Rugăciunea este liman celor înviforaţi, ancoră celor prinşi de vâltoare, toiag celor neputincioşi, comoară celor săraci, linişte celor bogaţi, pierea bolilor, paza sănătăţii. Rugăciunea păstrează neştirbit bunul nostru trai şi preface îndată necazurile. De-ar veni ispite, îndată le alungă! De-ar veni pagubă de bani şi altceva din cele ce ne amărăsc sufletul, pe toate îndată le pune pe fugă. Rugăciunea este izgonitoare a toată întristarea, temei de bucurie, pricină de necontenită desfătare, mamă a înţeleptei cugetări. Cel ce se poate ruga cum trebuie, de-ar fi mai sărac decât toţi, este mai bogat decât toţi, şi, dimpotrivă, cel lipsit de rugăciune, de-ar sta chiar pe tronul cel împărătesc, este mai sărac decât toţi.

Nu era oare Ahav împărat şi avea aur şi argint cu nemiluita? Dar pentru că nu avea rugăciunea, colinda căutându-l pe Ilie, cel care nu avea casă, nici haină, ci numai un cojoc!
– Ce înseamnă asta, Ahave, spune-mi! Tu, care ai atâtea vistierii, îl cauţi pe cel ce nu are nimic?

– Da, răspunde Ahav. La ce-mi folosesc vistieriile mele, când Ilie a încuiat cerul şi le-a făcut pe toate netrebnice?

Ai văzut că Ilie era mai bogat decât Ahav? Şi până ce Ilie nu şi-a deschis gura, împăratul, cu toată oastea lui, era în cumplită sărăcie. O, minune, nu avea nici haină, şi a încuiat cerul! De aceea a putut încuia cerul, pentru că nu avea haină. De aceea a avut multă putere, pentru că nu stăpânea nimic pe pământ! numai şi-a deschis gura, şi a făcut să se reverse de sus comori de bunătăţi. O, gură care ai izvoare de ploi! O, limbă care slobozeşti nori de ploaie! O, glas din care gâlgâie mii şi mii de bunătăţi!

Uitându-ne la acesta, şi sărac şi bogat, dar bogat pentru că era sărac, să le dispreţuim pe cele de aici şi să le dorim pe cele viitoare. Aşa vom dobândi şi bunătăţile cele de aici, şi pe toate cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l VIII

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

La cele rămase de spus împotriva ereticilor,
despre judecată şi milostenie;
şi la cererea mamei fiilor lui Zevedeu

1. De la război ne-am întors ieri, de la război şi de la luptă cu ereticii, cu săbiile pline de sânge, cu sabia cuvântului înroşită! N-am doborât la pământ trupuri, ci am ucis gânduri şi „ toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”  . Aşa e chipul acestei lupte! Tot aşa este şi felul acestor arme. Învăţându-ne despre amândouă, fericitul Pavel spunea: „ Pentru că armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice cu ajutorul lui Dumnezeu spre dărâmarea întăriturilor, ca să surpe iscodirile mintii şi toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”

Ar trebui să spun celor care au lipsit ieri de la biserică cum cădeau ereticii pe câmpul de bătălie, să le istorisesc lupta, încăierarea, biruinţa, trofeele. Dar ca să nu vă fac mai trândavi pe voi, care ati lipsit ieri, nu voi mai vorbi despre acestea, ci-mi voi continua azi cuvântul, pentru ca, muşcaţi de pagubă, să nu mai lipsiţi de la biserică. Iar dacă este vreunul dintre voi plin de râvnă şi curios, poate afla cele spuse de mine ieri de la cei ce au fost aici. Ascultătorii mi-au arătat atâta dragoste, încât au plecat acasă luându-mi cuvântarea, cuvânt cu cuvânt, şi n-au lăsat să se piardă nimic din cele ce-am spus. Pe acelea, dar, de la ei le veţi afla. Astăzi va trebui neapărat să vă vorbesc despre obiecţia pe care ereticii o ridică împotriva noastră.

– Care-i obiecţia aceasta?

–  Mai înainte am vorbit despre stăpânia Celui Unuia-Născut şi am arătat că are aceeaşi stăpânie ca şi Tatăl Care L-a născut. Despre aceasta am vorbit mult. Anomeii, răniţi de cele spuse, au adus împotriva noastră alte cuvinte din Evanghelie, într-un fel spuse, şi într-alt fel răstălmăcite de ei. Iată ce este scris:„Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a Stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu”

Şi astăzi vă îndemn şi vă sfătuiesc ceea ce totdeauna am sfătuit dragostea voastră: să nu treceţi niciodată cu uşurinţă peste cuvintele Scripturii, ci să căutaţi să pătrundeţi înţelesul lor; căci dacă te opreşti numai la cuvinte şi nu cauţi nimic mai mult decât e scris, cazi în multe greşeli. Scriptura spune că Dumnezeu are aripi: „ Cu acoperământul aripilor Tale mă vei acoperi”  , zice Profetul, dar nu vom spune din pricina asta că fiinţa aceea spirituală şi nepieritoare a Dumnezeirii este întraripată. Dacă nu putem spune aşa despre oameni, cu atât mai mult despre acea fire nemuritoare, nevăzută şi neînţeleasă.

– Dar ce trebuie să înţelegem prin aripi?

– Ajutorul, liniştea, acoperământul, sprijinul, nebiruitul ajutor.

Scripturile spun iarăşi că Dumnezeu doarme, grăind aşa: „ Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne?”  . Nu s-a spus asta ca să bănuim că Dumnezeu doarme, ar fi cea mai mare prostie!! Nu! Prin cuvântul somn Scriptura ne arată îndelunga-răbdare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu. Alt profet spune: „ Fi-vei oare ca un om ce doarme?”  .

Vezi că au trebuinţă de multă pricepere cei ce vor să cerceteze comoara Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă ascultăm de mântuială, fără atenţie şi la întâmplare cele spuse de Scriptură, se vor naşte nu numai acele rătăciri ale ereticilor, ci va fi şi luptă mare între cuvintele Scripturii. într-un loc al Scripturii se spune că Dumnezeu doarme, în altul ca nu doarme. Amândouă aceste locuri sunt adevărate, dacă dai cuvintelor înţelesul ce se cuvine. Cel care spune că Dumnezeu doarme arată prelungirea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, iar cel care spune că nu doarme ne vădeşte firea Sa nemuritoare.

Aşadar, pentru că avem trebuinţă de multă pricepere, să nu luăm cu uşurinţă nici cuvintele: „ Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu” . Cuvintele acestea nu sunt o nimicire a atotputerniciei Fiului, nici o ştirbire a autorităţii Lui, ci dovada unei mari griji, dovada înţelepciunii şi dovada purtării de grijă pentru neamul nostru.

Că Fiul este stăpân şi să pedepsească, şi să cinstească, ascultă că însuşi o spune: „ Când va veni, grăieşte El, Fiul Omului întru slava Sa…, va pune oile de-a dreapta, şi caprele de-a stânga. Şi va zice celor din dreapta Lui: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau”  . Iar celor de-a stânga le va zice: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui! Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit”  . Ai văzut că judecata Fiului este deplină, că şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte? Că pe unii îi duce în împărăţia cerurilor, iar pe alţii îi trimite în gheenă?

2. Dar vezi în aceste cuvinte şi multa purtare de grijă pentru noi! Când grăieşte celor încununaţi, le spune: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” . Celor osândiţi însă nu le spune: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul ce/ gătit vouă” , ci: „ cel gătit diavolului” . Împărăţia a gătit-o oamenilor, dar gheena, spune Domnul, n-a gătit-o oamenilor, ci a pregătit-o diavolului şi îngerilor lui. Dacă voi duceţi o astfel de viaţă încât sunteţi vrednici de osândă şi de pedeapsă, în sarcina voastră e drept să cadă vina. Vedeţi cât de plecat e Domnul spre iubirea de oameni! Încă nu sunt luptătorii, şi cununile au şi fost pregătite, şi răsplăţile sunt dinainte gata! Spune doar: „ de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” .

În parabola celor zece fecioare se poate vedea acelaşi lucru. Pentru că avea să vină Mirele, zic fecioarele cele nebune celor înţelepte: „ Daţi-ne nouă din untdelemnul vostru” . Iar acelea le-au răspuns: „ Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă!”  . Scriptura nu vorbeşte aici de untdelemn şi de foc, ci de feciorie şi milostenie; cuvântul feciorie este luat ca foc, iar cuvântul milostenie este luat ca untdelemn, arătând că fecioria are mare trebuinţă de milostenie şi că fără de ea nu se poate mântui.

– Cine sunt cei care vând acest untdelemn?

– Cine alţii decât săracii? Că nu primesc mai mult decât dau! Să nu socoteşti milostenia risipă, ci venit! Nu cheltuială, ci câştig! Primeşti mai mult decât dai! Dai pâine, şi primeşti viaţă veşnică! Dai haină, şi primeşti haină nestricăcioasă! Dai un pat şi un acoperiş, şi primeşti împărăţia cerurilor! Dai cele ce pier, şi le primeşti pe cele ce veşnic rămân.

– Dar cum pot face milostenie, când şi eu sunt sărac?, mă întrebi.

–  Mai cu seamă când eşti sărac poţi milui. Cel bogat, îmbătat de mulţimea banilor şi averilor lui, cu fierbinţeli din pricina unei boli cumplite de friguri, are o dragoste pe care nu şi-o poate sătura, vrea să-şi mărească tot mai mult averile. Cel sărac, izbăvit de această boală, dă mai cu uşurinţă din ceea ce are. Milostenia nu stă în măsura averii, ci în măsura voinţei. Văduva aceea a aruncat atunci în cutia bisericii doi bănuţi , şi a întrecut pe cei ce se semeţeau cu bogăţia lor; iar cealaltă văduvă, cu un pumn de făină şi cu puţin untdelemn pe fundul vedrei, l-a găzduit pe omul acela, pe Ilie, al cărui suflet atingea cerul . Şi nici uneia, nici alteia, sărăcia nu le-a fost o piedică. Nu pune dar înainte pricini zadarnice şi neîntemeiate! Domnul nu-ti cere să faci milostenii bogate, îţi cere ca bogată să-ţi fie voinţa. Bogăţia milosteniei nu se arată din măsura celor date, ci din graba celor ce dau. Eşti sărac, mai sărac chiar decât toţi oamenii? Totuşi nu eşti mai sărac decât văduva aceea din Evanghelie, care i-a întrecut cu multă prisosinţă pe cei bogaţi. Eşti lipsit chiar de hrana cea de toate zilele? Dar nu eşti mai lipsit decât sidoneanca aceea care, ajunsă în pragul foametei, n-a cruţat bruma de hrană ce o mai avea nici când moartea o aştepta, iar copiii în jurul ei îi cereau de mâncare. Cu sărăcia ei cea mare a cumpărat bogăţie nespusă! A făcut din pumnul de făină arie, din vadra de untdelemn, râu, din puţine a făcut să izvorască multe!

Dar să ne întoarcem la subiect, să nu mai fac dese abateri. Aşadar, când avea să vină Mirele, acestea grăiau fecioarele acelea între ele. Cele înţelepte le-au trimis pe cele nebune la cei ce vând. Dar nu mai era timp ca să cumpere untdelemn. Şi pe bună dreptate! Vânzătorii sunt numai în lumea aceasta. După ce pleci de aici, după ce se închide teatrul, nu mai poţi găsi leac pentru cele săvârşite, nici iertare, nici cuvânt de apărare, ci, neapărat, osândă. Cum s-a şi întâmplat atunci. Când a venit Mirele, cele înţelepte au ieşit cu candelele aprinse, cele nebune însă, venind în urma intrării Mirelui, au bătut la uşa cămării de nuntă şi au auzit cuvântul acela înfricoşător: „ Duceţi-vă, nu vă ştiu pe voi!”  .

Ai văzut că Fiul şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte, şi primeşte şi alungă, şi că este stăpân şi pe una şi pe alta? Aceasta poţi să o vezi şi în pilda viei, şi cu cei ce au primit cinci şi doi talanţi şi cu cel ce a primit numai unul; pe cei dintâi i-a lăudat şi i-a pus peste mai multe, iar pe celălalt a poruncit să fie aruncat afară, în întunericul cel mai din afară  .

3. Dar care-i argumentul cel mai puternic al anomeilor, dar, mai bine spus, cel mai plin de nebunie? Ei spun că într-adevăr Fiul are puterea şi de a osândi şi de a încununa, şi de a pedepsi şi de a răsplăti, dar nu este al Fiului să dea şederea pe scaunul cel mai de sus, nici cinstea cea mai înaltă.

Dar dacă vei afla că hotărârii Lui nu-i scapă nimic, ai să lepezi pretenţia aceasta nechibzuită? Ascultă deci, că spune El însuşi: „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”  .

Dacă are toată judecata, urmează că hotărârii Lui nu-i scapă nimic. Căi Cel ce are toată judecata este stăpân să şi pedepsească şi să şi încununeze. Iar cuvântul acesta: „ a dat” , să nu-l înţelegi omeneşte, iubitule! Că nu I-a dat Fiului ca unuia ce nu avea, nici n-a născut un Fiu nedesăvârşit, nici că I s-a adăugat pe urmă Lui, ci cuvântul „ a dat”  înseamnă că L-a născut pe Fiul aşa, desăvârşit, deplin. Se foloseşte de cuvântul acesta ca să nu socoteşti doi dumnezei născuţi, ci ca să cunoşti şi rădăcina şi fructul, şi nu ca să socoteşti că I s-a adăugat pe urmă puterea de a judeca. Altădată, când a fost întrebat: „ Au doară împărat eşti Tu?”  , n-a răspuns: „ am luat împărăţia” , n-a spus că I s-a adăugat Lui împărăţia, ci: „ Eu pentru aceasta M-am născut”  .

Dacă S-a născut împărat desăvârşit, urmează că e şi Judecător. Căci însuşirea împăratului este şi de a judeca, şi de a hotărî, şi de a cinsti, şi de a pedepsi.
Şi din alte locuri poţi vedea că El este stăpân să dea cele mai înalte cinstiri. Ce chichiţă îţi va mai rămâne, când îl vom aduce în mijloc pe cel mai bun dintre toţi oamenii şi vom arăta că acesta a fost încununat de Fiul?

– Şi cine-i omul acesta mai bun decât toţi oamenii?

– Cine altul decât acel făcător de corturi, dascălul lumii, cel ce a străbătut marea şi uscatul ca şi cum ar fi fost înaripat, vasul alegerii, nuntaşul lui Hristos, săditorul Bisericii, zidarul cel înţelept, propovăduitorul, alergătorul, atletul, ostaşul, învăţătorul, cel ce a lăsat amintirile virtuţii sale în toată lumea, cel ce a fost răpit înainte de învierea cea de obşte în al treilea cer, cel ce a fost dus în rai, cel ce a fost făcut de către Dumnezeu părtaş tainelor celor negrăite, cel ce a auzit acelea ce nu sunt cu putinţă firii omeneşti să le grăiască, cel ce s-a bucurat de mai mult har şi şi-a dat mai mare osteneală. Că s-a ostenit mai mult decât toţi, ascultă-l pe el spunând: „ Mai mult decât ei toţi m-am ostenit”  . Iar dacă s-a ostenit mai mult decât toţi, mai mult decât toţi este şi încununat, căci „ fiecare îşi va lua plata după osteneala lui”  . Iar dacă primeşte o cunună mai mare decât a Apostolilor – iar la fel cu Apostolii nu este nimeni, şi el e mai mare ca ei  urmează că se va bucura de cea mai înaltă cinste şi de cea mai de sus şedere pe scaun.

– Dar cine-i Cel ce-l încununează?

– Ascultă că o spune el (însuşi): „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi sa gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în ziua aceea”  . „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”  . Dar nu numai de aici se vede asta, ci şi din următoarele: „ Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce-au iubit arătarea Lui”  .

– Dar a cui este arătarea?

– Ascultă, că o spune el: „ S-a arătat harul cel mântuitor al Domnului tuturor oamenilor, învăţându-ne ca, lepădând păgânătatea şi poftele cele lumeşti, să vieţuim în cuminţenie, cu dreptate şi cucernicie în veacul de acum, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”  .

4. Dar lupta noastră cu ereticii s-a terminat. Am biruit în luptă şi am avut o victorie strălucită, dovedind prin toate cele spuse că Fiul este stăpân şi să cinstească, şi să osândească, că are toată judecata, că El încununează pe cel mai bun decât toţi, că însuşi El a arătat în pildele acelea că face şi una şi alta, şi cinsteşte şi pedepseşte. Trebuie însă acum să scot şi tulburarea din sufletul fraţilor şi să-i învăţ pentru ce a grăit Domnul aşa: „ Nu este al Meu a da” . Ştiu că mulţi sunt nedumeriţi în privinţa acestor cuvinte. Deci, ca să pun capăt nedumeririi, să potolesc tulburarea sufletelor lor, încordaţi-vă mintea şi pregătiţi-vă voinţa. Trebuie să muncesc mai mult. Nu-i acelaşi lucru a lupta cu a învăţa, a doborî pe duşman cu a-l îndrepta pe al tău, aici ai nevoie de mai multă râvnă! Trebuie să ai grijă să nu treci cu vederea mădularul care şchioapătă şi nici să-l nesocoteşti pe cel ce se tulbură. Spun, dar, să nu vă tulbure spusa mea, nici să vă neliniştească, spun că nu numai al Fiului nu este a da, ci nici al Tatălui. Şi cu glas mare strig asta, mai puternic decât o trâmbiţă, că nu este al Fiului a da, nici al Lui, nici al Tatălui. Că dacă ar fi al Lui, ar fi şi al Tatălui; iar dacă ar fi al Tatălui, ar fi şi al Lui. De aceea El nu a spus numai: „ nu este al Meu a da” .

– Dar cum?

–  „ Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit” . Arată deci că nu este nici al Lui, nici al Tatălui, ci al altora.

– Dar ce înţeles are graiul acesta?

– Îmi închipui că v-a crescut tulburarea, s-a făcut mai mare nedumerirea, că sunteţi neliniştiţi. Dar nu vă temeţi! n-am să mă opresc până ce nu voi da dezlegarea graiului acestuia. Îngăduiţi-mă însă ca să urc cuvântul mai sus. Altfel, nu-i cu putinţă să lămuresc totul.

Despre ce dar e vorba? Mama fiilor lui Zevedeu, a lui Iacov şi a lui Ioan, s-a apropiat cu cei doi fii ai ei de Iisus, pe când Domnul Se ducea la Ierusalim, şi I-a zis: „ Zi ca cei doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”  .

Un alt evanghelsit  spune că cei doi fii I-au cerut lui Hristos asta. Dar nu-i nici o nepotrivire între o spusă şi alta – căci nu trebuie să trecem nici peste aceste lucruri mici -, ci ei au trimis-o mai întâi pe mama lor; iar după ce a grăit ea şi le-a deschis calea, L-au mai rugat şi ei. Nu ştiau ce grăiesc, dar cu toate acestea au grăit. Deşi erau Apostoli, totuşi erau încă nedesăvârşiţi; erau ca nişte puişori, care se clatină în cuibul lor pentru că nu le sunt încă întărite aripile.

Trebuie să ştiţi neapărat şi aceea că Apostolii înainte de răstignire erau în mare neştiinţă. De aceea, ţinându-i de rău, Domnul le zice: „încă şi voi sunteţi nepricepuţi?   …încă nu înţelegeţi nici nu pricepeţi că nu despre pâine v-am vorbit când v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor?”  . Şi iarăşi: „ încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum”  . Nu numai că nu le cunoşteau pe cele mai înalte, dar adeseori de frică şi din lipsă de curaj dădeau uitării şi cele pe care le auzeau. Certându-i pentru lipsa de curaj, le zicea: „ nimeni din voi nu Mă întreabă: „ Unde mergi?” . Dar pentru că am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră”  . Şi iarăşi, vorbind despre Mângâietorul: „ Acela vă va aduce aminte de toate şi vă va învăţa”  . N-ar fi spus: „ Vă va aduce aminte” , dacă n-ar fi dat uitării multe din spusele Sale.

Nu spun aceste lucruri fără pricină, ci pentru că Petru acum face o mărturisire desăvârşită, şi îndată uită tot ce a spus. Cel care a spus: „ Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” , cel care a fost fericit de Domnul pentru această mărturisire , aşa de tare a greşit puţin mai târziu, că îl numeşte satană: „ Mergi înapoia mea, Satano, îi spune, că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor”  . Poate fi un om mai nedesăvârşit ca acela care nu cugetă cele ale lui Hristos, ci cugetă cele ale oamenilor? Domnul îi vorbise lui Petru despre răstignire şi despre înviere; dar pentru că Apostolul nu cunoştea adâncul celor spuse, nici taina învăţăturilor şi nici nu înţelesese mântuirea care avea să vină lumii, de aceea L-a luat pe Domnul de-o parte şi I-a zis: „ Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta”  . Vezi că Petru nu ştia nici de înviere? Dând să se înţeleagă acest lucru, Evanghelistul spune: „ Că încă nu ştiau Scriptura, că El trebuia să învieze din morţi”  . Dacă Apostolii nu ştiau asta, cu atât mai mult nu le cunoşteau pe celelalte, de pildă împărăţia cea de sus, începătura noastră, înălţarea la cer. Se târau pe jos, încă nu puteau zbura la înălţime.

5. Aşadar, pentru că cei doi fii ai lui Zevedeu aveau această părere şi pentru că se aşteptau ca îndată să se înfăptuiască pentru Hristos în Ierusalim împărăţia Sa – mai mult decât atât nu ştiau altceva; acest lucru îl arată şi celălalt evanghelist; când spune că ei credeau că are să vină împărăţia Lui, se gândeau la o împărăţie omenească şi credeau că pentru asta se duce Domnul la Ierusalim, nu la cruce şi la moarte; deşi auziseră despre cruce şi despre moarte de multe ori, totuşi nu o puteau înţelege bine -, aşadar, pentru că nu aveau încă o cunoaştere desăvârşită a dogmelor, şi credeau că El Se duce la o împărăţie lumească, şi că are să împărătească în Ierusalim, s-au apropiat de El pe cale, socotind că au un prilej potrivit, şi I-au făcut cererea aceasta. Rupându-se de ceata ucenicilor şi în-suşindu-şi ei totul, au pretins să şadă pe scaunele cele mai înalte şi să fie primii între ceilalţi, socotind că lucrurile au şi luat sfârşit, că s-a făcut totul, şi că n-a mai rămas decât timpul cununilor şi al răsplăţilor. O astfel de socotinţă vădea însă cea mai mare neştiinţă.

Vă voi aduce dovada că cele spuse nu sunt păreri şi presupuneri chiar din gura lui Hristos, Care ştie tainele. Când cei doi fraţi I-au cerut asta, ascultă ce le spune: „ Nu ştiţi ce cereţi!”  . Ce dovadă mai lămurită vrei? Vezi că nu ştiau ce cereau? îi vorbeau de cununi, de răsplăti, de şederea pe scaunele cele mai înalte şi de cinste, când încă nu începuseră luptele! Domnul lasă să se înţeleagă două lucruri prin cuvintele: „ nu ştiţi ce cereţi!” . Mai întâi, că ei I-au vorbit de o împărăţie, despre care Hristos n-a spus nici un cuvânt, – căci n-a făcut nici o făgăduinţă despre împărăţia aceasta de jos, lumească -, şi apoi, că, cerând ei de pe acum şederea pe scaunele cele mai de sus şi cinstirile cele mai înalte şi voind să fie mai străluciţi şi mai cu vază decât ceilalţi ucenici, n-au cerut asta la timp potrivit, ci, dimpotrivă, într-unul foarte nepotrivit.

Timpul acela când au cerut ei asta nu era timp de cununi, nici de răsplăţi, ci de lupte, de osteneli, de sudori, de războaie. Cu alte cuvinte, Hristos le spune aşa: „ Nu ştiţi ce cereţi! îmi vorbiţi de asta, când încă nu v-aţi ostenit, când încă nu aţi intrat pe câmpul de bătălie, când încă omenirea este neîndreptată, când încă stăpâneşte păgânătatea, când încă toţi oamenii sunt pierduţi, încă n-aţi intrat în arenă, încă nu v-aţi dezbrăcat pentru lupte! Puteţi oare bea paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?”  .

Prin pahar şi prin botez înţelege aici răstignirea şi moartea Lui; pahar, pentru că îl bea cu plăcere, şi botez, pentru că prin moarte a curăţit lumea. Dar nu numai pentru această pricină, ci şi pentru uşurinţa învierii. După cum cel ce se botează în apă iese cu multă uşurinţă, fiindcă apa nu-l împiedică deloc, tot aşa şi El, pogorându-Se în moarte, S-a sculat cu mai multă uşurinţă. De aceea numeşte botezul moarte. Cu alte cuvinte, spune aşa: „ Puteţi fi junghiaţi? Puteţi să muriţi? Timpul de acum este timp de moarte, de primejdii şi de osteneli” . Cei doi fraţi I-au răspuns Domnului: „ Putem”  , n-au înţeles ceea ce a spus Domnul, dar au făgăduit cu nădejdea că vor primi ce-au cerut. Şi le-a spus Domnul: „ Paharul Meu il veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza”  . A vorbit aici de moartea lor. Într-adevăr, lui Iacov I s-a tăiat capul cu sabia . Iar Ioan era să fie ucis de mai multe ori. „ Dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit”  . Cu alte cuvinte le spune aşa: „ Veţi muri, veţi fi înjunghiaţi şi veţi fi cinstiţi cu mucenicia; dar ca să fiţi întâii nu este al Meu a da, ci se va da celor ce s-au nevoit prin mai multă silinţă, prin mai mare râvnă să ia aceste locuri” .

Dar ca să fie mai clare cele ce spun, să ne închipuim pe cineva care judecă şi împarte premiile la jocurile atletice. O mamă care are doi copii vine la judecător cu copiii ei şi-i zice: „ Fă ca aceşti doi copii ai mei să ia cununa!” . Ce-i va răspunde acela? îi va da acelaşi răspuns: „ Nu este al meu a da! Sunt judecător! Nu încununez ca să fac plăcere cuiva, nici la rugămintea şi cererea celor care vin la mine, ci după felul cum se sfârşesc lucrurile” . Aşa trebuie să facă judecătorul şi împărţitorul de premii! Să nu dea premiile fără nici o socoteală şi la întâmplare, ci să cinstească vitejia! La fel a făcut şi Hristos. N-a spus acele cuvinte ca să arate că este deosebire între El şi Tatăl, ci ca să arate că nu este numai al Lui a da, ci că este al celor ce se nevoiesc şi se luptă să ia aceste locuri.

Dacă ar fi depins numai de El, atunci toţi oamenii s-ar fi mântuit şi ar fi venit la cunoştinţa adevărului; dacă ar fi depins numai de El, n-ar fi fost felurite cinstiri, căci El i-a făcut pe toţi şi de toţi la fel poartă de grijă.

Că sunt felurite cinstiri, ascultă că o arată Pavel, spunând: „ Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; că stea de stea se deosebeşte in strălucire”  . Şi iarăşi: „ Dacă zideşte cineva pe temelia aceasta, aur, argint, pietre scumpe”  . Pavel a alcătuit în aşa fel cuvântul, încât să arate felurimea virtuţii. Şi a spus acestea ca să arate că cei care dorm şi sforăie nu pot intra în împărăţia cerurilor, că răsplăţile acelea le dobândeşti cu multe necazuri.

Cei doi fii ai lui Zevedeu, din pricină că se bucurau de multă prietenie din partea Domnului şi de îndrăznire faţă de El, socoteau că au să dobândească cinstire mai mare decât ceilalţi Apostoli. De aceea Domnul, pentru ca un astfel de gând să nu-i facă mai nepăsători, le scoate din minte acest gând, spunându-le: „ Nu este al Meu a da, ci al vostru este a lua, dacă voiţi, ca să arătaţi mai mare râvnă, să munciţi mai mult, să vă sârguiţi mai mult. Încununez faptele, cinstesc munca, răsplătesc sudoarea! Dovada prin fapte, aceasta-i pentru Mine cea mai bună garanţie” .

6. Ai văzut că nu în zadar am spus că nu este nici al Lui, nici al Tatălui a da, ci al celor ce se luptă, al celor ce muncesc, al celor ce se nevoiesc? De aceea şi Ierusalimului îi zice: „ De câte ori am voit să-i adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii ei, şi n-aţi voit! Iată, se lasă casa voastră pustie!”  . Ai văzut că nu se pot mântui nicicând cei trândavi, cei nepăsători, cei leneşi?

De aici mai aflăm şi un alt lucru, nespus, că nici mucenicia nu e îndestulătoare ca să dea cea mai înaltă cinstire şi şederea pe cele mai de sus scaune. Iată, Domnul a prezis celor doi fraţi că au să sufere mucenicia, dar nu le-a prezis că vor dobândi şederea pe scaunele cele mai de sus. Că sunt unii care pot face fapte şi mai mari. Ca să arate lucrul acesta, a spus: „ Paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da” .

Prin aceste cuvinte Domnul n-a vrut să spună că în împărăţia cerurilor este aşezare de-a dreapta şi de-a stânga, ci a vrut să arate desfătarea de mai mare cinste şi dobândirea de întâietăţi, de a fi mai presus decât toţi. Prin urmare, cuvintele „ a şedea de-a dreapta şi de-a stânga” le-a spus pogorându-Se la mintea lor. Iacov şi Ioan cereau într-adevăr întâietăţile; să se arate mai mari decât toţi ceilalţi. Şi lor le spune Hristos: „ Ca să fiţi mai mari decât ceilalţi şi mai presus de toţi, aceasta n-o puteţi dobândi numai cu mucenicia – căci veţi muri de moarte mucenicească -, iar ca să vă bucuraţi de cea mai înaltă cinstire, „ nu este al Meu a da, ci se dă celor pentru care s-a gătit” .

– Dar, spune-mi, pentru cine s-a gătit? Să vedem: care sunt fericiţii şi de trei ori fericiţii aceştia, care se bucură de acele strălucitoare cununi? Care sunt dar aceştia şi ce au făcut ca să se arate aşa de străluciţi?

– Să-L ascultăm pe Hristos, căci o spune El. Când cei zece ucenici s-au supărat pe cei doi că, rupându-se de ceată, voiau să-şi oprească pentru ei cea mai înaltă cinste, uită-te cum îndreaptă slăbiciunea, şi a unora şi a altora. Chemându-i. El le spune: „ Căpeteniile popoarelor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor”  . Vezi că cei doi fraţi voiau să fie primii şi mai mari şi mai presus ca toţi, şi, cum s-ar spune, căpeteniile celorlalţi ucenici? De aceea Domnul stăruieşte şi le scoate la iveală gândurile lor ascunse, spunând: „ Cel ce vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor” . „ De vi-s dragi şederile pe scaunele cele mai de sus şi cinstea cea mai înaltă, le spune Domnul, umblaţi după scaunele cele mai de jos, căutaţi să fiţi mai nebăgaţi în seamă decât toţi, mai smeriţi decât toţi, mai mici decât toţi, aşezaţi-vă în urma celorlalţi. Virtutea aceasta dă cinstea aceea. Pilda e lângă voi şi cu multă prisosinţă. „ Că n-a venit Fiul Omului ca să fie slujit ci ca să slujească”  .

Că asta vă face străluciţi şi cu vază, uitaţi-vă că se întâmplă lucrul acesta cu Mine, Care nu am trebuinţă nici de cinste, nici de slavă, şi totuşi, prin această smerenie săvârşesc miile de bunătăţi” .

Înainte de a lua Domnul trup şi a Se smeri, toate piereau şi se stricau; dar când S-a smerit pe Sine, pe toate le-a ridicat la înălţime; a prăpădit blestemul, a stins moartea, a deschis raiul, a omorât păcatul, a deschis bolţile cerului, a urcat la cer începătură nouă, a umplut lumea de bună-credinţă, a alungat rătăcirea, a adus adevărul, a ridicat pe tronul cel împărătesc începătura noastră, a lucrat mii şi mii de bunătăţi, pe care nici eu, nici toţi oamenii nu le-ar putea înfăţişa prin cuvânt. Înainte de a Se smeri pe Sine, numai îngerii îl cunoşteau; dar când S-a smerit pe Sine, toată firea omenească L-a  cunoscut.

Vezi   că  smerenia  nu  L-a micşorat, ci a adus mii şi mii de câştiguri, a lucrat mii şi mii de fapte mari şi a făcut ca slava Lui să strălucească şi mai mult? Dacă smerenia este un bun atât de mare chiar când e vorba de Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic şi Căruia nu-I lipseşte nimic, dacă I-a adăugat Lui mai multe slugi şi Şi-a întins împărăţia, pentru ce te temi tu că ai să te micşorezi din pricina smereniei? Atunci vei fi    mai sus, atunci vei fi mare, atunci vei fi strălucit, atunci vei fi cu vază, când te vei smeri pe tine însuti, când nu vei îndrăgi şederile în frunte, când vei primi să fii umilit; să fii junghiat, să fii în primejdii, când vei căuta să slujeşti celor mulţi, să-i îngrijeşti, să le porţi de grijă şi să fii gata să faci şi să suferi orice în vederea acestui scop.

Gândindu-ne, dar, iubiţilor, la acestea, să urmărim smerenia cu multă tragere de inimă! Să le îndurăm cu plăcere pe toate, şi când suntem ocărâţi, şi când suntem scuipaţi, şi când suferim cele mai grozave umilinţe, şi când suntem batjocoriţi, şi când suntem dispreţuiţi, nimic nu ne face atât de înalţi, nimic nu ne dă atâta slavă şi cinste, nimic nu ne arată atât de mari ca virtutea smereniei, pe care facă Dumnezeu să o săvârşim pe deplin şi să dobândim bunătăţile făgăduite, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care slavă şi cinste şi închinăciune Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l IX

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

 La Lazăr cel (mort) de patru zile

1. Astăzi, din morţi înviind Lazăr, ne dăruieşte nouă dezlegarea de multe şi felurite sminteli, nu ştiu cum se face că citirea aceasta din Sfânta Evanghelie a dat şi ereticilor prilej, şi iudeilor pricină de obiecţie, nu pornită din adevărul lucrurilor. Doamne fereşte!, ci din sufletul lor înşelător.
Mulţi eretici spun că Fiul nu este de-o-fiinţă cu Tatăl.

– De ce?

– Pentru că Hristos, spun ei, a avut nevoie de rugăciune ca să învie pe Lazăr; de nu S-ar fi rugat, n-ar fi înviat pe Lazăr. Cum să fie de-o-fiinţă Cel ce Se roagă cu Cel ce a primit rugăciunea?, întreabă ei. Căci Unul Se roagă, iar Celălalt a primit rugăciunea Celui ce Se ruga.

Ereticii hulesc, neînţelegând că rugăciunea Domnului a fost urmarea unui pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce au fost de faţă la învierea lui Lazăr. Spune-mi, te rog, cine-i mai mare? Cel ce spală picioarele sau acela ale cărui picioare le-a spălat? negreşit că acela este mai mare, ale cărui picioare le-a spălat cel ce spală. Mântuitorul a spălat picioarele lui Iuda vânzătorul  ; că era şi Iuda cu ucenicii. Cine deci e mai mare? Iuda, vânzătorul Stăpânului Hristos, fiindcă Hristos i-a spălat picioarele? Doamne fereşte! Acum te întreb: Ce este mai smerit: să speli picioarele sau să te rogi? negreşit, să speli picioarele! Deci când Domnul nu S-a ferit să facă ce era mai smerit, cum S-ar fi ferit să facă ce era mai înalt?

Dar totul s-a făcut din pricina slăbiciunii iudeilor, care erau de faţă atunci, aşa Cum o va arăta cuvântul în desfăşurarea lui. Dar iudeii, luând din această citire din Sfânta Evanghelie pricină de obiecţie, spun: „ Cum îl au creştinii pe acesta Dumnezeu, când El nu ştie nici locul în care se afla Lazăr cel mort?” . Iudeii formulează această împotrivire, pentru că Domnul le întrebase pe surorile lui Lazăr, pe Marta şi pe Măria: „Unde l-aţi pus?”    „ Ai văzut neştiinţă? întreabă ei. Ai văzut slăbiciune? Dumnezeu e Acesta, Care nu ştie nici locul?” .

Îi voi întreba şi eu pe iudei, nu că aş gândi aşa, ci pentru că vreau să fac de râs obiecţia lor.
Spui, iudeule, că Hristos n-a cunoscut locul, pentru că a întrebat: „ Unde l-aţi pus?” . Dar şi Tatăl, în rai, nu ştia unde era ascuns Adam, căci umbla încoace şi încolo, ca şi cum l-ar fi căutat în paradis, întrebând: „ Adame, unde eşti?”  . De ce n-a spus mai înainte locul, căci Adam vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu? „ Adame, unde eşti?” . Ce răspunde Adam? „ Am auzit glasul Tău purtându-se prin rai şi m-am temut căci sunt gol, şi m-am ascuns”  . Dacă numeşti, iudeule, neştiinţă întrebarea lui Iisus, atunci numeşte neştiinţă şi întrebarea lui Dumnezeu! Că şi Hristos le-a întrebat pe Marta şi pe Măria: „ Unde l-aţi pus?” , Numeşti asta ne-i ştiinţă? Ce-ai să spui când îl auzi pe Dumnezeu zicând lui Cain: „ Unde este Abel, fratele tău?”  . Ce spui? De numeşti întrebarea lui Iisus neştiinţă, numeşte-o neştiinţă şi pe aceasta! Iată şi altă dovadă din Dumnezeiasca Scriptură. I-a spus Dumnezeu lui Avraam: „ Strigătul Sodomei şi Gomorei a venit la Mine. Pogorându-Mă, dar, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu”  . Dumnezeu, Cel ce ştie toate înainte de facerea lor. Cel care cerceteză inimile şi rărunchii  . Cel ce singur ştie gândurile oamenilor, a spus: „ Pogorându-Mă, dar, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” . Dacă întrebarea lui Iisus este neştiinţă, atunci şi aceasta este neştiinţă. Dar nici Tatăl, după Vechiul Testament, n-a fost neştiutor, nici Fiul, după Noul Testament, nu este.

– Atunci, ce înţeles au cuvintele: „ Pogorându-Mă, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” ?

–  „ Zvon a venit la Mine, spune Dumnezeu. Dar vreau totuşi să cunosc mai bine lucrurile prin ele însele. Nu că nu ştiu, dar vreau să-i învăţ pe oameni să nu se uite numai la cuvinte, nici să nu creadă cu uşurinţă de spune cineva ceva rău împotriva altuia; ci să creadă numai după ce mai întâi a pipăit bine şi a aflat prin faptele înseşi” . De aceea a spus în altă Scriptură: „ Nu crede în orice cuvânt”    Nimic nu strică viaţa omului ca a crede iute pe cineva pe cuvânt. Acest lucru şi profetul David profeţindu-l, spunea: „ Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul lui, pe acela l-am izgonit”  .

2. Ai văzut că n-a fost neştiinţă la Mântuitorul când a spus: „ Unde l-aţi pus” ?, după cum n-a fost neştiinţă nici la Tatăl când a spus lui Adam: „ Unde eşti?” , sau lui Cain: „ Unde este fratele tău, Abel?” , sau: „ Pogorându-Mă, voi vedea de fac după strigătul lor, ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” .

Dar e timpul să încep lupta cu aceia care spun că, din pricina slăbiciunii Lui, Hristos a trebuit să Se roage ca să-l învie pe Lazăr.

Luaţi aminte, iubiţilor, vă rog, cu toată atenţia. Lazăr murise, şi Iisus nu era în locurile acelea, ci în Galileea; şi a spus ucenicilor Lui: „ Lazăr, prietenul nostru, a adormit”  . Iar ei, socotind că despre somnul acesta vorbeşte, îi spun:
„ Doamne, dacă a adormit se va scula”  . Atunci Iisus le-a grăit lămurit: „ Lazăr a murit”  .

A venit deci Mântuitorul aproape de Ierusalim, în locul unde era pus Lazăr; şi
L-a întâlnit sora lui Lazăr şi I-a zis: „ Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”  . „ De ai fi fost aici” ! Slabă mai eşti, o, femeie! Femeia nu ştia că, şi de nu era Hristos de faţă cu trupul, era de faţă cu puterea dumnezeirii Sale! Ea măsura puterea Dascălului cu starea de faţă a trupului Lui. Marta I-a spus Lui:
„ Doamne, de ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar acum ştiu, spune ea, că oricâte ceri de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă”  . Mântuitorul, dar, face rugăciunea la cererea ei.  Căci Dumnezeu nu are nevoie să Se roage ca să-l învie pe mort. N-a înviat oare şi alţi morţi?

Când a întâlnit un mort, care era scos pe poarta cetăţii, numai ce S-a atins de coşciug, şi l-a înviat pe mort  . A avut oare atunci nevoie de rugăciune ca să-l învieze pe mort? Altădată, numai prin cuvânt, a spus copilei: „ Talita kumi”  , şi îndată a dat-o sănătoasă părinţilor ei. A avut oare atunci nevoie de rugăciune? Dar pentru ce vorbesc eu de învăţătorul? Ucenicii Lui au înviat morţii numai prin cuvânt. Petru n-a înviat-o pe Tavita numai cu cuvântul ? Pavel n-a făcut multe semne cu hainele lui ? Află însă un  lucru mai  minunat decât acestea!  (Chiar numai) umbra Apostolilor învia morţi. „ Aduceau pe paturi pe cei bolnavi, ca măcar umbra lui Petru să umbrească pe vreunul dintre ei, şi îndată se vindecau”  . Cum? Umbra ucenicilor îi învia pe morţi, şi învăţătorul avea nevoie să Se roage ca să învie un mort?

Din pricina slăbiciunii femeii S-a rugat Mântuitorul! Îi spusese Lui: „ Doamne, de ai fi fost aici nu ar fi murit fratele meu! Dar acum ştiu că oricâte ceri de la Dumnezeu, îţi dă Dumnezeu” . „ Rugăciune ai cerut, rugăciune îţi dau!” . Izvorul e alăturea! Vino cu vasul, ţi-l umple! E mare vasul? Primeşti mult! E mic? Primeşti puţin! Marta deci a cerut rugăciune, şi Mântuitorul i-a dat rugăciune. Altul a spus: „ Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul: „ Fie ţie” , şi se va vindeca sluga mea”  ; iar Mântuitorul i-a spus: „ După credinţa ta. Fie ţie!”  . Altul I-a zis: „ Vino, vindecă pe fiica mea!” , şi
i-a spus lui: „ Voi merge cu tine”  . Deci, după voinţa oamenilor se dă şi vindecarea doctorului. Altă femeie s-a atins de marginea hainei Lui pe ascuns, şi pe ascuns a dobândit vindecarea  .

Fiecare, după cum a crezut, primeşte şi vindecarea. Marta spune: „ Ştiu că oricâte ceri de la Tatăl, îţi dă Tatăl” . Şi pentru că a cerut rugăciune. Mântuitorul îi dă rugăciune; nu pentru că El avea nevoie de rugăciune, ci ca să Se coboare la slăbiciunea femeii şi să arate că nu este împotriva lui Dumnezeu, ci că orice face El, face şi Tatăl. L-a plăsmuit la început Dumnezeu pe om; plăsmuirea a fost a amândurora. Căci se spune: „ Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”  . Iarăşi, a vrut Domnul să-l ducă pe tâlhar în rai, şi îndată ce a rostit cuvântul, a şi intrat tâlharul în rai  ! N-a avut nevoie de rugăciune, deşi pe toţi cei de după Adam, Hristos i-a împiedicat să intre acolo, căci pusese sabie de foc să păzească raiul  . Dar cu putere, Hristos a deschis raiul. Îl duci, Stăpâne, pe tâlhar în rai? Tatăl Tău, | pentru un singur păcat, l-a scos afară pe Adam din rai, şi Tu î1 duci pe tâlhar, vinovat de mii de păcate şi de mii de nelegiuiri? „ Da, răspunde Domnul, căci nici aceea nu s-a făcut fără Mine, nici aceasta fără Tatăl Meu! Şi aceea e a Mea, şi aceasta a Tatălui Meu.
„ Căci Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru  Mine”  .

3. Şi ca să vezi că învierea mortului n-a fost fapta rugăciunii, ascultă cuvintele rugăciunii! Ce spune Domnul? „ Mulţumescu-Ţi, Părinte, că M-ai ascultat! Eu ştiam că pururea Mă asculţi”  .

– Dar dacă ştii, o, Doamne, că pururea Te ascultă Tatăl, de ce-L mai superi pentru cele ce le ştii?

– „ Eu ştiu, spune Domnul, că pururea Mă ascultă Tatăl. „ Dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă  toţi că Tu M-ai trimis”  .

S-a rugat pentru mort? S-a rugat să învie Lazăr? A spus cumva: „ Părinte, porunceşte ca să asculte moartea” ? A spus cumva: „ Părinte, porunceşte iadului să nu-şi închidă porţile, ci să dea degrabă drumul înapoi mortului” ? Nu! A    spus atât: „ Dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă toţi că Tu M-ai trimis” . Prin urmare, ceea ce s-a făcut n-a fost un semn, ci învăţătură pentru cei de faţă. Ai văzut dar că rugăciunea nu s-a făcut pentru mort, ci pentru
necredincioşii de acolo, „ ca să creadă, spune El, că Tu M-ai trimis” .

– Dar cum avem să cunoaştem că El Te-a trimis?

– Ia aminte, te rog, cu toată atenţia. „ Iată, spune Domnul, cu puterea Mea îl chem pe mort! Iată, cu stăpânia Mea, îi poruncesc morţii! Chem pe Tatăl, Tată. Chem şi pe Lazăr din mormânt. Dacă cea dintâi nu este adevărată, nici cea de-a doua să nu fie! Dar de este adevărat că îl chem pe Tatăl, Tată, să asculte şi mortul pentru învăţătura celor de fată!” .

– Ce a spus Hristos?

–  „ Lazăre, vino afară!”  .
Când a făcut rugăciunea, nu a înviat mortul! O, tirania morţii! O, tirania puterii aceleia care tine sufletul! O, iadule, s-a făcut rugăciune, şi nu dai drumul mortului!

– Nu, răspunde iadul.

– De ce?

– Pentru că nu mi s-a poruncit. Sunt paznic, care ţine aici pe vinovat. Dacă nu mi se porunceşte, nu-i dau drumul. Rugăciunea nu s-a făcut pentru mine, ci pentru necredincioşii care erau de faţă. Căci eu, dacă nu primesc poruncă, nu slobozesc vinovatul. Aştept glasul, ca să slobozesc sufletul.
„ Lazăre, vino afară”!.
A auzit mortul porunca Stăpânului, şi îndată a încetat tăria legilor morţii.

Să se ruşineze ereticii şi să piară de pe fata pământului! Căci a arătat cuvântul că Domnul S-a rugat nu pentru ca să-l învieze pe mort, ci pentru slăbiciunea necredincioşilor care erau atunci de faţă.
„ Lazăre, vino afară!”

– Dar pentru ce l-a chemat pe nume?

– A spus: „ Lazăre, vino afară” , ca nu cumva vocea slobozită întinzându-se la toţi morţii, să-i învie pe toţi cei din morminte.
„ Te chem la viată deocamdată numai pe tine, Lazăre, în fata poporului acestuia, ca prin învierea ta să arăt puterea celor ce vor fi. Eu, Cel ce am înviat pe unul, voi învia lumea. Căci Eu sunt învierea şi viaţa . Lazăre, vino afară!” .
Şi a ieşit mortul, legat fiind cu fese.

O, lucruri minunate! Cel ce a dezlegat sufletul din legăturile morţii. Cel ce a sfărâmat porţile iadului. Cel ce a zdrobit porţile cele de aramă şi încuietorile cele de fier şi sufletul l-a slobozit din legăturile morţii, (Acela) n-a putut să dezlege şi fesele mortului?

– Da, ar fi putut! Dar porunceşte iudeilor să dezlege feşele cu care ei mai înainte l-au înfăşat când l-au îngropat, Ca să cunoască semnele feselor lor, ca să afle singuri, din Cele ce-au făcut, că este Lazăr cel îngropat de ei, şi este Hristos Cel ce a venit în lume după bunăvoinţa Tatălui, Cel Ce are stăpânia vieţii şi a morţii! Ţie, Hristoase, slava şi puterea, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi de viată făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l X

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Despre rugăciunile lui Hristos.
Împotriva anomeilor

1. Am prăznuit destul în zilele de mai înainte, vorbind despre luptele apostolice şi desfătându-ne cu istorisirea faptelor celor duhovniceşti. Este timpul să vă plătesc datoria. Nimic nu ne mai împiedică. Ştiu că voi, din pricina scurgerii atâtor zile, aţi uitat de datoria pe care v-o datoram; dar pentru asta n-am s-o tăinuiesc, ci vă voi plăti-o cu toată tragerea de inimă. Fac aceasta nu numai pentru ca să fiu om de cuvânt, ci şi pentru că însumi mă folosesc. Când e vorba de datorii băneşti, câştigă datornicul dacă cel ce l-a împrumutat uită de datorie; dar când e vorba de datorii duhovniceşti, câştigă tot datornicul foarte mult numai dacă cei ce l-au împrumutat îi aduc aminte necontenit de datorie. Dincolo, banii împrumutaţi îl părăsesc pe cel ce împrumută şi se mută la cel ce se împrumută; micşorează averea unuia şi o măresc pe a celuilalt; aici însă, la datoriile cele duhovniceşti, nu-i aşa; este cu putinţă ca ceea ce dai să şi dai, dar să şi ai; şi lucru minunat e acela că atunci mai cu seamă avem bogăţia noastră duhovnicească, atunci când o dăm altora. De voi căuta să-mi îngrop bogăţia mea duhovnicească în mintea mea, de o voi păzi continuu ca să n-o împărtăşesc nimănui, mi se micşorează şi câştigul, mi se împuţinează şi averea; dar dacă o voi da tuturor, dacă voi face părtaşi şi tovarăşi pe mulţi la toate cunoştinţele pe  care eu le ştiu, atunci îmi va creşte bogăţia mea duhovniceaşcă.

Că spusele mele sunt adevărate, că îşi măreşte bogăţia cel ce o dă altora şi că îşi împuţinează toată agonisita lui cel ce o ascunde, ne stau mărturie cei ce au primit talanţii, cel cu cinci, cel cu doi şi cel cu unul. Primii doi au adus îndoit decât au primit şi au fost cinstiţi pentru asta; celălalt însă n-a putut să-şi îndoiască talantul pentru că l-a păstrat la el şi nu l-a dat nimănui; de aceea a şi fost osândit. Auzind dar cu toţii acestea şi temându-ne de pedeapsa de dincolo, să împărtăşim fraţilor noştri orice gând bun pe care îl avem, să-l scoatem la iveală înaintea tuturor, să nu-l ascundem. Când îl dăm altora, atunci ne îmbogăţim mai mult. Când facem părtaşi pe mai mulţi la câştigul nostru, atunci mărim avuţia noastră.

Crezi că se micşorează slava ta când ştiu cu tine şi alţii mulţi ceea ce ştiai numai tu?

Dar tocmai atunci îţi va creşte şi folosul, când calci în picioare invidia, când stingi zavistia, când arăţi multă dragoste pentru fraţi. Dacă ţii numai pentru tine cele ce ştii, oamenii îţi vor întoarce spatele şi te vor urî pentru că eşti invidios şi urător de frate, iar Dumnezeu îţi va da cea mai mare pedeapsă pentru că eşti rău. În afară de asta, se va duce iute de la tine harul, lăsându-te pustiu. Pentru că şi grâul, dacă zace necontenit în hambare, se pierde, căci e mâncat de gărgăriţe; dar dacă-i scos afară din jitniţe şi pus în brazde, se înmulţeşte şi se înnoieşte iarăşi.

Tot aşa şi cuvântul cel duhovnicesc: dacă-l ţii necontenit încuiat înlăuntrul tău, se stinge iute, pentru că sufletul se strică şi se macină de invidie, de trândăveală şi de lâncezeală. Dar dacă îl semeni în sufletele fraţilor ca într-o brazdă mănoasă, vistieria cea duhovnicească se înmulţeşte şi în cei care o primesc, şi în tine, care o ai. Şi după cum o fântână are apă mai curată şi izvor mai bogat dacă adeseori se scoate dintr-însa toată apa, iar dacă nu se scoate, seacă; tot astfel şi harisma cea duhovnicească şi cuvântul cel învăţătoresc, dacă este scos tot mereu din suflet şi dat să fie sorbit de cei ce vor să-l primească, izvorăşte şi mai mult; dar dacă-i acoperit de zavistie, de invidie, se micşorează şi se stinge desăvârşit.
Aşadar, pentru că îmi este atât de mare câştigul ce-l voi avea, haide, dar, punându-l la mjloc, să vă plătesc toată datoria, aducându-vă aminte mai întâi de şirul acestor datorii.

2. Ştiţi şi vă amintiţi că, vorbindu-vă mai înainte de slava Celui Unuia-Născut, am înşirat multe pricini ale pogorământului Domnului în cuvinte. Şi spuneam că Hristos adeseori rostea cuvinte smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului Său, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci în multe împrejurări a grăit aşa ca să ne înveţe smerenia. Şi am spus îndeajuns despre acele pricini atunci când am vorbit de rugăciunea făcută de Domnul la învierea lui Lazăr şi de rugăciunea Sa de dinainte de răstignire; şi am arătat lămurit că rugăciunea de dinaintea răstignirii a făcut-o ca să ne încredinţeze că a luat cu adevărat trup omenesc, iar rugăciunea de la învierea lui Lazăr a făcut-o ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor, cu toate că nu avea nevoie de vreun ajutor ca să învie pe Lazăr. Ascultă acum şi aceea că a grăit multe cuvinte smerite ca să ne înveţe smerenia!

Domnul a turnat apă în vasul de spălat; şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns asta, S-a încins şi cu un ştergar, pogorându-Se la cea mai de jos îndeletnicire; şi a început să spele picioarele ucenicilor, iar odată cu ale ucenicilor, a spălat şi picioarele vânzătorului. Poţi să nu te înspăimânţi şi să nu te minunezi? Spală picioarele celui ce avea să-L vândă! Iar pe Petru, care nu voia să se lase spălat şi care zisese: „ Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?”  , nu l-a lăsat nespălat, ci i-a zis: „ Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine”  ; atunci Petru I-a spus: „ Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”  . Ai văzut evlavia ucenicului în cele două spuse ale lui? Şi atunci când nu s-a lăsat spălat, şi când a primit să-l spele? Deşi cuvintele sunt potrivnice unele altora, totuşi pe amândouă le-a grăit din sufletul lui clocotitor. Vezi că Petru era totdeauna aprins şi veghetor ? Dar, după cum spuneam, pentru ca nu cumva din pricina îndeletnicirii de jos săvârşite de El să spui că de jos îi este şi firea, ascultă ce spune ucenicilor după spălarea picioarelor: „ înţelegeţi ce v-am făcut? Voi Mă numiţi Domn şi învăţător, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, tot aşa şi voi sunteţi datori să faceţi   unul altuia. Căci pildă v-am dat vouă ca, precum v-am făcut Eu, şi voi să faceţi unul altuia”  .

Ai văzut că Domnul a făcut multe fapte ca să dea pildă ? După cum un dascăl plin de înţelepciune rosteşte greşit cuvintele odată cu copiii care le rostesc greşit, iar vorbirea aceasta greşită nu-i un semn al neştiinţei dascălului, ci „     semn al purtării de grijă pentru copii, tot astfel şi Hristos nu făcea acestea din pricina fiinţei Sale de jos, ci din pricina pogorământului Său.  Nu trebuie să trecem cu uşurinţă peste aceste fapte ale Domnului. Dacă am lua lucrurile aşa     cum se înfăţişează ele, ar ieşi o mulţime de nesocotinţe. Dacă cel ce spală picioarele este mai jos decât cel căruia i se spală, – aici, Hristos este Cel ce spală, şi ucenicii sunt cei spălaţi -, atunci Hristos este mai jos decât ucenicii Lui. Dar aşa ceva n-ar putea spune nimeni, chiar de-ar fi nebun. Vezi cât de mare rău este să nu cunoşti pricinile pentru care Hristos a lucrat aşa cum a lucrat ? Dar, mai bine spus, vezi cât de mare bine este să le cercetezi pe toate desăvârşit şi să nu te mărgineşti să ştii numai că Domnul a spus sau a făcut ceva smerit, ci să şi cercetezi de ce a grăit aşa, de ce a lucrat aşa?

Hristos a dat pildă de smerenie nu numai la spălarea picioarelor, ci a arătat acelaşi lucru şi cu alt prilej. După ce a spus: „ Cine este mai mare? Cel ce şade sau cel ce slujeşte?” , a adăugat: „ Oare nu cel ce şade? Iar Eu sunt îin mijlocul vostru ca unul ce slujeşte”  . A spus şi asta, a făcut şi aceea, arătând că în multe împrejurări face fapte de jos, pentru învăţătura ucenicilor şi totodată pentru a-i îndupleca să fie smeriţi. Se vede dar destul de bine că Domnul a îngăduit toate acestea nu din pricina firii Sale umile, ci pentru învăţătura ucenicilor. În alt loc spune: „ Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele; …Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie între voi cel dintâi, să fie slugă tuturor. Pentru că şi Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească”  . Aşadar, dacă a venit să slujească şi să înveţe smerenia, nu te tulbura, nu-ti pierde curajul când îl vezi că săvârşeşte fapte şi rosteşte cuvinte de slugă.

Tot astfel, şi multe din rugăciunile Sale le face mânat de acelaşi gând. Au venit unii dintre ucenici la El şi l-au spus: „ Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, precum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii lui!”  . Spune-mi, ce-ar fi trebuit să facă Hristos? Să nu-i înveţe să se roage? Dar pentru asta a venit, ca să-i înveţe pe ei toată cugetarea cea înaltă. Trebuia deci să-i înveţe ? Atunci, trebuia să-i înveţe şi să se roage.

– Ar fi trebuit dar să facă asta numai prin cuvânt, îmi poate spune cineva.

–  Dar nu-i îndrumă pe ucenici atât învăţătura prin cuvânt, cât învăţătura cu fapta. De aceea, Domnul nu-i învăţa numai rugăciunea cea prin cuvânt, ci El însuşi nu înceta de a o face; şi Se rugă, petrecându-Şi toată noaptea în pustie, ca să ne sfătuiască şi să ne înveţe ca, atunci când vrem să vorbim cu Dumnezeu, să fugim de zgomote şi din mijlocul tulburărilor şi să plecăm în pustietate, nu numai în pustietatea locurilor, ci şi în cea a timpurilor. Pustietatea nu-i numai muntele, ci şi cămăruţa ta, acolo unde nu pătrunde nici strigătul, nici zgomotul.

3. Şi ca să aflaţi că rugăciunea Domnului este un pogorământ, v-am arătat-o şi până acum, mai cu seamă din cele petrecute la învierea lui Lazăr. Dar se mai vede asta şi din altă parte.

Pentru ce Domnul nu Se roagă atunci când e vorba de minuni mai mari, ci când e vorba de minuni mai mici ? Dacă S-ar fi rugat pentru că avea nevoie de ajutor, pentru că nu avea putere deplină, ar fi trebuit să Se roage şi să cheme pe Tatăl la săvârşirea tuturor minunilor; iar dacă nu la toate, cel puţin la cele mai mari. Dar aşa, face dimpotrivă. Nu Se roagă când e vorba de minuni mai mari, ca să arate că le-a făcut ca să-i înveţe pe ceilalţi, nu pentru că-I lipsea puterea. Când a binecuvântat pâinile, S-a rugat căutând la cer  , ca să ne înveţe să nu ne apucăm de mâncat până ce mai întâi nu-I mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce a făcut roadele. A înviat mulţi morţi, şi nu S-a rugat. Numai când l-a înviat pe Lazăr S-a rugat. Am spus atunci pricina: că S-a rugat ca să îndrepte slăbiciunea celor ce erau de faţă; pricina aceasta însuşi a spus-o, adăugând lămurit aşa: „ …dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis”  . Tot atunci am dovedit îndeajuns că nu rugăciunea Domnului l-a înviat pe mort, ci glasul Lui.
Dar ca să cunoşti mai lămurit că Domnul nu S-a rugat pentru că avea nevoie de rugăciune, ascultă!

Când osândeşte, când cinsteşte, când iartă păcatele, când legiuieşte, când trebuie să facă vreo faptă cu mult mai mare, n-ai să-L găseşti chemându-L pe Tatăl, nici rugându-Se, ci făcând totul cu deplină putere. Vă voi arăta, pe rând, pe fiecare dintre acestea. Uită-te, rogu-te, cu luare-aminte că nicăieri nu are nevoie de rugăciune. „ Veniţi, spune El, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă”  . Şi iarăşi: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel pregătit diavolului şi îngerilor lui”  .

Iată că osândeşte şi cinsteşte cu deplină putere, că nu are nevoie de nici o rugăciune: când îndreaptă trupul slăbănogit: „ Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”  ; când izbăveşte din moarte: „ Talita kumi, înviază!”  ; când slobozeşte de păcate: „ îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele tale!”  ; când ceartă duhurile necurate: „ Ţie-ţi zic, duh necurat, ieşi din el”  ; când potoleşte marea: „ Taci, încetează”  ; când curăteşte pe cel cuprins de lepră: „ Vreau, curăţeşte-te”  ; când legiuieşte: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi! …Iar Eu vă spun vouă: Cine va zice fratelui său: nebunule! vrednic va Fi de gheena focului”  .

Ai văzut că pe toate le face cu putere de stăpân: aruncă în iad, duce în împărăţia cerurilor, vindecă pe slăbănog, alungă moartea, iartă păcatele, ceartă duhurile necurate, potoleşte marea? Te întreb: Ce e mai mare: să duci în împărăţie, să arunci în gheenă, să ierţi păcatele, să legiuieşti cu deplină putere sau să înmulţeşti pâinile? Nu sare în ochi şi nu-i recunoscut de toţi că acelea sunt fapte mai mari decât aceasta? Cu toate acestea, nu Se roagă când săvârşeşte fapte mai mari, ca să arate că, şi atunci când S-a rugat la săvârşirea unor fapte mai mici, n-a făcut asta din pricina slăbiciunii puterii, ci pentru învăţătura celor de faţă atunci.

Şi-ţi voi aduce martor un profet, ca să vezi ce mare lucru e iertarea păcatelor. Profetul arată că nimeni altul nu poate face asta decât numai Dumnezeu: „ Cine este Dumnezeu ca Tine,Cel ce ştergi fărădelegile şi covârşeşti nedreptăţile?”  . Este cu mult mai mare lucru să duci în împărăţia cerurilor decât să învii morţii; şi totuşi, cu deplină putere, face şi acel lucru. Darea de legi nu stă în puterea supuşilor, ci a împăraţilor; însăşi firea lucrurilor strigă aceasta; numai împăraţii au dreptul să pună legi; o arată şi Apostolul, grăind aşa: „ Cât despre fecioare, nu am porunca Domnului, dar dau sfat, ca unul ce am fost miluit de Domnul ca să fiu vrednic de crezare”  . Pentru că era rob şi slujitor, nu cuteza să adauge celor ce fuseseră legiute dintru început. Hristos, însă, nu face aşa; ci cu toată stăpânia citează legile cele vechi, şi dă şi El alte legi. Iar dacă darea de legi este o însuşire doar a puterii împărăteşti, ce cuvânt (de îndreptăţire) le mai rămâne celor ce voiesc să vorbească fără ruşine, când ştii nu numai că El dă legi, ci chiar le îndreaptă pe cele vechi? De aici se vede că este de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut.

4. Şi ca să fac mai clare cele ce spun, să mergem chiar la cuvintele Scripturii.
Suindu-Se în munte, spune Scriptura, Domnul a şezut şi, după ce s-au aşezat toţi împrejur, a început să spună: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima”  . Apoi, după acele Fericiri, le zice: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi profeţii; nu am venit să stric, ci să plinesc”  . Cine ar fi bănuit asta? Sau care cuvânt din acestea era potrivnic spuselor din Vechiul Testament, ca să grăiască aşa? „ Fericiţi cei săraci cu duhul”  , a spus Domnul, adică cei smeriţi. Dar asta o spusese; şi Vechiul Testament: „ Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”  .

Şi iarăşi: „ Fericiţi cei blânzi”  . Dar şi asta o strigă Isaia din partea Lui Dumnezeu, zicând: „ Spre cine voi căuta, dacă nu spre cel blând, spre cel umil, spre cel ce tremură de cuvintele Mele?”  . „ Fericiţi cei milostivi”  . Dar şi cuvintele acestea sunt prezente pretutindeni în Vechiul Testament: „ Viaţa săracului să nu o lipseşti (de hrană)  , rugăciunea celui necăjit nu o lepăda”  ; şi mult se vorbeşte pretutindeni de iubirea de oameni. „ Fericiţi cei curaţi cu inima”  . Dar aşa spune şi David: „ Inimă curată zideşte întru mine. Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”  . Şi dacă ai cerceta celelalte Fericiri, ai găsi că mare este potrivirea între Fericiri şi cele spuse în Vechiul Testament.

Dacă n-a spus nimic potrivnic celor spuse mai înainte, pentru ce a adăugat: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii”  ? N-a pus această îndreptare pentru cele ce spusese, ci pentru cele ce avea să spună. Pentru că avea să desăvârşească poruncile, Domnul a spus aceste cuvinte: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii” , ca să nu se socotească această desăvârşire a poruncilor o împotrivire faţă de Legea veche, şi nici cele adăugate, o luptă. Cu alte cuvinte, Hristos a grăit aşa: „ Am să spun cuvinte mai desăvârşite decât cele spuse mai înainte. De pildă, aţi auzit (că sa zis): Să nu ucizi!, dar Eu spun: Să nu te mânii . Aţi auzit: Să nu te desfrânezi!, dar Eu spun: Cel ce se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat în inima lui . Şi câte mai sunt la fel cu acestea! Să nu socotiţi deci desăvârşirea, stricare. Nu e stricare, ci împlinire” . Şi
ceea ce a făcut cu trupurile, aceea a făcut şi cu Legea.

– Dar ce-a făcut cu trupurile?

– Venind şi găsind multe mădulare schiloade şi pe toate cu lipsuri, le-a îndreptat şi le-a adus din nou la cuviinţa potrivită lor. A făcut cunoscut tuturor, prin înseşi lucrurile acestea, că El a dat şi legile vechi, şi a creat şi Firea noastră.

Că aceasta s-a sârguit să arate se vede mai cu seamă din vindecarea orbului. Trecând şi văzând un orb, Domnul a făcut tină şi cu o astfel de tină a uns ochii cei lipsiţi de lumină şi i-a spus lui: „ Du-te de te spală în Siloam”  . Pentru care pricină Cel ce a înviat morţi şi a făcut multe alte minuni ca acestea numai cu porunca, aici mai adaugă şi o faptă, face tină şi-i plăsmuieşte cu ea ochii? Nu e bătător la ochi că a făcut-o, pentru ca, atunci când auzi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om, să cunoşti din cele petrecute acum că El este acela Care, dintru început, l-a plăsmuit pe om? Că dacă n-ar fi vrut să arate asta, nici n-ar mai fi avut nevoie să facă tină. Apoi, ca să cunoşti că nu ungerea cu tină a lucrat împreună cu El la căpătarea vederii orbului, ci-I era de-ajuns numai porunca pentru a plăsmui ochii fără materia aceea. Domnul adaugă şi spune: „ Du-te de te spală în Siloam” . Atunci îi zice: „ Du-te şi te spală în Siloam” , după ce ne-a arătat, prin chipul creării ochilor, cine a fost Cel ce l-a făcut dintru început pe om. După cum un sculptor iscusit, care vrea să-şi arate prin operele sale arta, când sculptează o statuie lasă o parte nelucrată ca să dea dovada întregii sale arte în partea rămasă neterminată, tot astfel şi Hristos, vrând să arate că El l-a făcut pe om în întregime, l-a lăsat pe aceasta nedesăvârşit, pentru ca, venind şi dându-i ochii, să ne încredinţeze, prin parte, de tot. Şi uită-te unde a făcut asta! n-a făcut-o la mână sau la picior, ci la ochi, cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular dintre mădularele noastre; căci alt mădular mai de preţ nu avem. Iar cel ce a putut plăsmui cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular, adică ochii, negreşit poate să facă şi mână, şi picior, şi celelalte mădulare.

O, fericiţi ochii aceia care au ajuns privelişte tuturor celor ce erau de faţă, care au atras spre ei privirile tuturor, care prin frumuseţea lor au slobozit glas şi au învăţat pe toţi cei de faţă puterea lui Hristos! Şi minunat era faptul! Orbul ia învăţat să vadă pe cei ce văd! Acest lucru arătându-l şi Hristos, zicea: „ Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi”  . O, orbire fericită! Ochii pe care nu i-a primit de la fire i-a primit de la har! N-a fost păgubit atât din pricina întârzierii, cât a câştigat din pricina chipului creării! Ce poate fi mai minunat decât ochii aceia care au fost învredniciţi să fie plăsmuiţi de mâini sfinte şi fără de prihană? Şi ceea ce s-a petrecut cu femeia cea stearpă, aceea s-a petrecut şi aici. După cum aceea cu nimic nu s-a vătămat din pricina întârzierii naşterii, ba, dimpotrivă, a ajuns cu mult mai strălucitoare, pentru că a primit copilul prin legile harului, nu prin legile firii, tot astfel şi orbul, cu nimic n-a fost vătămat din pricina orbirii trecute, ba, dimpotrivă, a câştigat din asta nespus de mult, pentru că a fost învrednicit să-L vadă pe Soarele dreptăţii înainte de a vedea soarele acesta din lume.

5. Spun acestea ca să nu ne necăjim când vedem că suntem noi sau alţii înconjuraţi de nenorociri. Dacă îndurăm cu mulţumire şi cu bărbăţie tot ce vine peste noi, atunci negreşit orice nenorocire va avea pentru noi un sfârşit bun şi plin de multe bunătăţi.

Dar ceea ce am voit să spun a fost aceea că, după cum Domnul a îndreptat trupurile ce aveau lipsuri, tot astfel a luat şi Legea, care era nedesăvârşită, a îndreptat-o, a desăvârşit-o, a îmbunătăţit-o. Nimeni, când mă aude spunând că Legea era nedesăvârşită, să nu creadă că învinuiesc pe Dătătorul Legii! Legea era nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina timpului. Pentru timpul în care a fost dată, Legea era desăvârşită şi foarte potrivită celor ce o primiseră. Dar când oamenii au ajuns mai buni prin învăţătura lui Hristos, Legea a ajuns nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina propăşirii în virtute a celor învăţaţi de Domnul. Şi după cum arcurile şi săgeţile pentru un copil împărătesc, făcute mai degrabă pentru deprindere decât pentru luptă şi război, devin fără trebuinţă după ce se măreşte copilul şi după ce învinge în războaie, tot aşa şi cu firea noastră: când eram mai nedesăvârşiţi şi învăţam să ne deprindem, ne-a dat Dumnezeu arme potrivite nouă, pe care  le putem purta cu uşurinţă; dar când am crescut în virtute, armele acelea au ajuns nedesăvârşite din pricina desăvâr-    şirii noastre. De aceea a venit Hristos, ca să ne dea altele mai bune. Uită-te cu câtă pricepere citează şi legile vechi şi le adaugă pe cele noi! „ Aţi auzit, spune El, că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi!”  . Dar spune, Doamne, de către     cine s-a zis? Tu ai zis asta sau Tatăl Tău? Dar Domnul nu o spune!

Pentru ce dar Domnul nu a spus asta? Pentru ce n-a făcut cunoscut pe Cel ce a spus? Pentru ce n-a spus numele Celui ce a dat legea veche? Dacă ar fi spus: „ Tatăl a zis: Să nu ucizi, iar Eu vă zic vouă: Să nu te mânii” , ar fi părut greu cuvântul din pricina mândriei ascultătorilor, care încă nu puteau pricepe că nu dădea această lege ca să o strice pe cea veche, ci, dimpotrivă, ca să o îmbunătăţească.
Ascultătorii Lui i-ar fi spus: „ Ce spui? Tatăl Tău a zis: Să nu ucizi!, iar Tu zici: Să nu te mânii?” .

Aşadar, ca să nu creadă cineva că este împotriva Tatălui sau că dă o Lege mai înţeleaptă decât Legea Aceluia, n-a spus: „ Aţi auzit de la Tatăl” . Iarăşi, dacă ar fi spus: „ Aţi auzit că Eu am spus celor de demult” , ar fi părut de nesuferit şi aceasta tot atât de mult ca şi cea dinainte. Dacă atunci când a spus: „ înainte de a fi Avraam sunt Eu”  , au încercat să-L lovească cu pietre, ce n-ar fi făcut dacă ar mai fi adăugat că El i-a dat chiar şi lui Moise Legea? Din pricina asta n-a vorbit nimic nici de El, nici de Tatăl, ci a luat o cale de mijloc şi a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi” . Ceea ce a făcut trupurilor, aceea a făcut şi Legii. După cum prin împlinirea mădularelor care lipseau i-a învăţat pe oameni că El este Acela care l-a făcut dintru început pe om, tot aşa, prin îndreptarea Legii şi prin adaosul ce lipsea, ne-a învăţat cine este Cel ce a dat Legea la început.

Aceasta este pricina că şi atunci când a vorbit de facerea omului n-a pomenit nici de El, nici de Tatăl; şi aici vorbeşte nehotărât şi fără să numească pe cineva, spunând: „ Cel ce i-a făcut dintru început bărbat şi femeie i-a făcut”  ; prin cuvânt L-a ascuns pe Făcător, dar cu lucrul L-a arătat, căci a împlinit mădularele care lipseau din trupuri. Tot astfel şi aici; când a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult” , n-a spus de către cine s-a zis, dar prin fapte S-a arătat pe El. Căci Cel ce a împlinit lipsa Legii, Acela a şi dat la început Legea. Citează înseşi legile vechi pentru ca ascultătorii să cunoască prin comparaţie că nu este împotrivire între aceste legi şi spusele Sale şi că are aceeaşi stăpânire ca şi Cel ce L-a născut. Acestea le-au priceput şi iudeii şi se minunau. Şi că se minunau, ascultă-l pe evanghelist, care arată aceasta zicând: „ Se mirau mulţimile de învăţătura Lui, că îi învăţa ca unul ce are putere, şi nu ca fariseii şi cărturarii lor”  .

– Dar dacă mulţimile şi-au făcut o părere greşită despre Hristos?, m-ar putea întreba cineva.

– Nu şi-au făcut o părere greşită, căci Hristos nu i-a învinuit, nici nu i-a ţinut de rău; dimpotrivă, a întărit părerea lor. Într-adevăr, ce-i spune Domnul leprosului care a venit îndată la El şi i-a zis: „ Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”  ? I-a spus: „ Vreau, curăţeşte-tel” . Şi pentru ce n-a spus numai atât: „ curăţeşte-te!” , odată ce leprosul, prin cuvintele „ dacă vrei” , a mărturisit că are putere? Domnul a adăugat şi El şi a spus: „ Vreau, curăţeşte-te !” , ca să nu socoteşti că spusa: „ dacă vrei”  este numai o părere a leprosului. Astfel, pretutindeni, în chip voit, îşi dovedea puterea Lui şi arăta că le făcea pe toate cu stăpânire. Pentru că, dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost de prisos spusa Lui.

6. Cunoscând dar prin toate stăpânirea Lui, să nu-L hulim spunând că fiinţa Lui este mai prejos de fiinţa Tatălui, de-L vedem că face sau spune ceva smerit pentru pricinile pe care le-am arătat mai înainte şi pentru că vrea să povăţuiască pe ascultători la smerenie. A primit să ia însuşi trupul omenesc din pricina smereniei Sale, nu din pricină că este mai prejos decât Tatăl. De unde se vede acest lucru? Că şi asta o spun pretutindeni duşmanii adevărului, zicând: „ Dacă Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, pentru ce n-a luat Tatăl trup, ci Fiul a luat chip de rob? Nu se vede deci bine de aici că Fiul este mai prejos decât Tatăl?” .

Dar dacă pentru asta a luat Fiul firea noastră, atunci ar fi trebuit ca Duhul să Se întrupeze, deoarece ereticii aceia spun – căci noi n-am spune-o – că Duhul este mai mic decât Fiul. Dacă Tatăl pentru aceea e mai mare decât Fiul, pentru că El nu S-a întrupat, iar Fiul S-a întrupat, pentru aceeaşi pricină va fi şi Duhul mai mare decât Fiul, căci nici El nu S-a întrupat.
Dar ca să nu dovedim prin silogisme că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, haide să înfăţişăm adevărul acesta prin cuvintele Scripturii, arătând că din pricina smereniei a luat trup. Pavel, care ştie bine acestea, când voieşte să ne dea o povaţă folositoare, ne pogoară de sus pildele despre virtute. De pildă, adeseori ne dă sfaturi despre dragoste; dar când vrea să-i îndrume pe ucenici să se iubească unul pe altul, el îl dă pe Hristos drept pildă, zicând: „ Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre precum şi Hristos a iubit Biserica”  .

Iarăşi, când vorbeşte despre milostenie, face acelaşi lucru; pentru aceea şi spune: „ Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că pentru voi a sărăcit, bogat fiind, ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”  – Cu alte cuvinte, Pavel grăieşte aşa: „ După cum Stăpânul tău a sărăcit luând trup, tot aşa şi tu sărăceşte în averi; şi după cum pe El nu L-a vătămat sărăcia slavei, tot astfel nici pe tine nu va putea să te vatăme sărăcia averilor; dimpotrivă, îţi va aduce multă bogăţie”

Tot astfel, şi când vorbeşte filipenilor despre smerenie, îl dă ca pildă pe Hristos; după ce a spus: „ Socotind că vă întreceţi unul pe altul în smerenie”  , a adăugat: „ Aceea să cugetaţi în voi, ceea ce era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”  . Dacă Fiul a primit să poarte trup din pricină că ar fi mai mic decât Tatăl după fire, atunci întruparea nu mai este smerenie şi deci în zadar a dat Pavel această pildă ca să ne îndemne la smerenie. Atunci este smerenie, când cineva egal ascultă de altul care este egal cu el. Egalitatea aceasta o arată Pavel prin cuvintele: „ Care, Dumnezeu Fiind în chip, n-a socotit o răpirea fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” .

– Ce înseamnă: „ n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” ? Cel ce răpeşte un bun ce nu i se cuvine îl tine necontenit strâns şi nu vrea să-i dea drumul din mână, pentru că se teme să nu-l piardă, pentru că nu are încredere asupra stăpânirii lui, pe când cel ce are un bun al său propriu nu se teme, chiar de-l tăinuieşte.

Dar, ca să fac mai lămurite prin pildă cele ce-am spus, să ne închipuim o slugă şi un fiu ai aceluiaşi stăpân. Dacă sluga îşi ia o libertate care nu i se cuvine şi se împotriveşte stăpânului, atunci nu mai vrea să facă nici o treabă de slugă, nici nu mai ascultă de poruncă de teamă ca nu cumva ascultarea să-i vatăme libertatea, iar porunca să-i fie o piedică; pentru că a răpit cinstea şi o are pe nemeritate. Fiul, însă, nu se fereşte să facă vreo treabă de slugă, pentru că ştie că nimic nu-i poate vătăma libertatea, oricâte treburi de slugă ar face, pentru că ştie că libertatea lui e statornică, pentru că ştie că nobleţea firească nu poate fi nimicită de treburi de slugă; căci nu are libertatea prin răpire, ca sluga, ci a moştenit-o de la început şi din acea dintâi zi.

Asta a vrut să arate şi Pavel despre Hristos. Pentru că Hristos era liber prin fire şi Fiu adevărat, n-a socotit egalitatea cu Tatăl drept răpire; de aceea, nici n-a avut nevoie s-o tină strâns, ci cu curaj a luat chip de rob. Ştia, ştia bine că pogorământul Său nu-I va putea micşora cu nimic slava. Că egalitatea cu Tatăl nu I-a fost adusă din afară, nici nu I-a fost dată prin răpire, nici nu-I este străină şi necuvenită Lui, ci (este) firească şi adevărată. De aceea a luat chip de rob, pentru că ştia bine şi era convins că acest lucru nu-L va putea vătăma cu nimic. Aşadar, nu L-a vătămat, ci şi în chip de rob a continuat să aibă aceeaşi slavă. Vezi că şi luarea trupului nostru este o dovadă că Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, că egalitatea aceasta nu-i adusă din afară, nici adăugată, nici îndepărtată, ci statornică şi trainică, aşa cum este egalitatea dintre fiu şi tată?

7. Acestea toate să le spunem ereticilor acelora! Să ne sârguim, atât cât stă în puterea noastră, să-i îndepărtăm de la acea erezie rea şi să-i aducem la adevăr. Iar noi înşine să nu socotim îndestulătoare pentru mântuire numai credinţa; să ne îngrijim şi de purtarea noastră; să ducem o viaţă plină de fapte bune, pentru ca folosul să ne fie deplin: şi de pe urma credinţei, şi de pe urma faptelor.

Rugămintea ce v-am făcut-o mai înainte v-o fac şi acum. Rogu-vă, îndepliniţi-o! Să stingem vrăjmăşiile pe care le avem unii cu alţii! nimeni să nu poarte vrajbă semenului său mai mult de o zi. Înainte de pogorârea nopţii, stinge şi mânia, pentru ca nu cumva, rămânând singur cu gândurile tale, să aduni cu scumpătate toate cele făptuite şi spuse de vrajbă şi să faci mai împovărător sfârşitul şi mai grea împăcarea.

E la fel ca atunci când ni se scrântesc oasele mădularelor noastre şi ies de la locul lor. Dacă le îndreptăm îndată, le punem la locul lor fără multă durere; dar dacă le lăsăm multă vreme în afara căsuţelor lor, cu anevoie le întoarcem să le punem la locul lor; iar după ce le-am pus, e nevoie de multe zile ca să se potrivească bine, să se întărească şi să rămână la locul lor.

Tot aşa şi cu vrajba. Dacă ne împăcăm îndată cu vrăjmaşii noştri şi o facem cu dragă inimă, n-avem nevoie de multă stăruinţă ca să ne reîntoarcem la vechea prietenie; dar dacă lăsăm să curgă multă vreme, ca şi cum am fi orbiţi de vrajbă, ne roşim la faţă, ne ruşinăm; avem nevoie de alţi oameni, nu numai de aceia care să ne pună faţă în faţă cu cei cu care suntem învrăjbiţi, dar şi de oameni care să ne şi stăpânească bine după ce ne-am întors, până ce ajungem la prietenia de mai înainte. Nu mai vorbesc de râs şi de ruşine! De câtă osândă, dar, nu suntem vrednici dacă avem nevoie de alţii care să ne pună faţă în faţă cu mădularele noastre? Nu numai asta e grozăvia ce se naşte de pe urma zăbovirii şi a amânării! Mai punem în spatele duşmanilor noştri păcate care nu-s păcate. Privim cu bănuială orice cuvânt rostit de vrăjmaşul nostru! Gesturile, privirea, glasul, mersul! Când îl vedem, vederea lui ne aprinde sufletul orbit de vrajbă; dar, şi când nu-l vedem, sufletul nostru tot este răvăşit de durere. Căci ne îndurerează necontenit nu numai vederea duşmanilor noştri, ci şi amintirea lor; Dacă auzim pe cineva vorbindu-i de rău, îi vorbim şi noi la fel; şi, ca să spun pe scurt, ne ducem toată viaţa numai în supărare şi durere; ne facem nouă înşine mai mult rău decât lor, întreţinând în sufletul nostru un necontenit război.

Cunoscându-le dar, iubiţilor, pe toate acestea, să ne străduim mai cu seamă să nu avem duşmănie pe nimeni. Dacă prindem duşmănie pe cineva, să ne împăcăm cu el în aceeaşi zi. Dacă rămâne duşmănia şi a doua şi a treia zi, atunci ziua a treia ajunge repede a patra, aceasta a cincea, iar a cincea va da naştere la mult mai multe zile de duşmănie. Cu cât zăbovim mai mult, cu atât ne este mai ruşine să ne împăcăm.

Spui că e o ruşine să te duci la duşmanul tău, să te împaci cu cel ce ţi-a făcut rău?

Dar tocmai aceasta-i laudă, aceasta-i cunună, acesta-i cuvânt de laudă, acesta-i câştig şi vistierie cu mii şi mii de bunătăţi. însuşi duşmanul te va lăuda şi te vor lăuda şi toţi cei de faţă! Iar dacă unii oameni te vor judeca, află că Dumnezeu negreşit te va încununa. Dacă însă aştepţi ca duşmanul tău să vină mai întâi la tine şi să-ţi ceară iertare, nu vei avea atâta câştig; căci el, luându-ţi-o înainte, ţi-a răpit răsplata şi a mutat asupra lui toată binecuvântarea; dar dacă alergi înainte de-a alerga el, nu te-ai micşorat, ci ai biruit mânia, ai biruit patima, ai arătat multă filozofie ascultând de Dumnezeu, ţi-ai făcut viaţa mai plăcută, ai scăpat de griji şi de tulburare. Este greu şi primejdios lucru să ai mulţi duşmani, nu numai după hotărârea lui Dumnezeu, dar şi după judecata omenească. Dar pentru ce vorbesc de mulţi duşmani? E primejdios lucru să ai chiar numai un singur duşman, după cum liniştitor şi mântuitor lucru este să îi ai pe toţi semenii prieteni. Nu ne apără atât nici venitul averilor, nici armele, nici zidurile, nici şanţurile, nici alte nenumărate maşini de război, cât o prietenie adevărată. Aceasta-i zid, aceasta-i tărie, aceasta-i avere, aceasta-i desfătare, aceasta ne face să petrecem şi viaţa de aici cu voioşie, şi  ne dăruieşte şi viaţa ce va să fie.

Gândindu-ne dar la toate acestea şi socotind şi câştigul ce-l avem de pe urma păcii şi a prieteniei, să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne împăcăm cu cei ce ne sunt duşmani, să-i împiedicăm să ne fie vrăjmaşi pe cei ce vor să fie şi să facem mai trainică prietenia prietenilor noştri. Căci începutul şi sfârşitul a toată virtutea este dragostea, de care să dea Dumnezeu să ne desfătăm cu adevărat şi necontenit, ca să avem parte de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l XI

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Omilie rostită în Constantinopol.

Împotriva anomeilor; despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles; şi că este de acord Noul Testament cu Vechiul Testament;
şi către cei ce lipsesc de la dumnezeiasca liturghie

1. Într-o singură zi v-am vorbit, şi, din ziua aceea, aşa de mult v-am iubit, ca şi cum aş fi crescut cu voi de la început şi din cea dintâi zi a vieţii mele; aşa de mult m-am legat de voi cu legăturile dragostei, ca şi cum m-aş fi bucurat vreme nespusă de prea dulcea voastră împreună-vieţuire. S-a întâmplat aşa nu pentru că eu aş fi un om prietenos, un om de care să te îndrăgosteşti iute, ci pentru că voi, mai mult decât toţi, sunteţi nişte oameni de care te îndrăgosteşti repede, pe care-i doreşti mult. Cine nu s-ar mira şi nu s-ar minuna de râvna voastră înflăcărată, de dragostea voastră nefăţarnică, de prietenia ce-o arătaţi dascălilor voştri duhovniceşti, de unirea dintre voi? Nu sunt toate acestea în stare să cucerească şi o inimă de piatră?

De aceea vă iubesc tot atât de mult pe cât îmi iubesc şi Biserica, aceea în care m-am născut, în care am crescut şi în care am învăţat. Biserica aceasta este soră aceleia; iar voi, prin faptele voastre, arătaţi înrudirea. E mai bătrână aceea în ceea ce priveşte timpul, dar mai caldă aceasta, în ceea ce priveşte credinţa; mai mare este acolo adunarea credincioşilor şi mai strălucită priveliştea, dar mai mare este aici răbdarea şi mai mare bărbăţia. Lupi de pretutindeni dau ocol oilor, dar turma nu-i nimicită. Tulburare, furtună şi vifor de jur-împrejurul acestei sfinţite corăbii, dar cei de pe corabie nu se îneacă. Atacul văpăii eretice o înconjoară de pretutindeni, dar cei din mijlocul cuptorului se desfătează de rouă cea duhovnicească. Pe cât de minunat lucru este să vezi în mijlocul unui cuptor înflorind un măslin, să-l vezi plin de frunze şi încărcat de rod, tot pe atât de minunat este să vezi sădită Biserica aceasta în mijlocul oraşului acestuia.

Aşadar, pentru că sunteţi oameni de bună-credinţă şi vrednici de mii şi mii de bunătăţi, vreau să-mi împlinesc cu deplină mulţumire făgăduinţa ce v-am făcut-o mai înainte, când am vorbit  înaintea voastră despre armele lui David şi ale lui Goliat, arătându-vă prin cuvânt cum unul era apărat din toate părţile cu arme multe şi grozave, şi cum celălalt, lipsit de armele acelea, era întărit numai de credinţă; unul strălucea pe dinafară datorită platoşei şi scutului; celălalt strălucea pe dinăuntru datorită Duhului şi harului. De aceea copilul l-a biruit pe tânăr, de aceea cel gol l-a învins pe cel înarmat, de aceea păstorul l-a doborât pe ostaş. Piatra păstorului a strivit şi a stricat arma războinicului.

Aşadar, şi eu voi folosi piatra aceea, adică piatra cea din capul unghiului, piatra cea netrupească. Dacă lui Pavel i s-a îngăduit să cugete despre piatra cea din pustie , atunci nici pe tine n-are să se supere nimeni de tălmăcesc în acelaşi chip piatra aceasta. După cum în vremea iudeilor nu firea pietrei celei văzute a slobozit izvoarele acelea de ape, ci puterea pietrei celei netrupeşti, tot astfel şi în vremea lui David, nu piatra cea materială a zdrobit capul bărbatului aceluia, ci piatra cea netrupească. Tot aşa şi vouă, vă făgăduisem atunci că n-am să folosesc nici un gând al minţii omeneşti pentru doborârea ereticilor. „ Pentru că armele noastre nu sunt trupeşti; ci duhovniceşti, surpând gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii Dumnezeu”  .

Am primit poruncă să surpăm gândurile minţii omeneşti, nu să le înălţăm; am primit poruncă să le doborâm, nu să ne înarmăm cu ele. „ Gândurile omeneşti sunt fricoase”  , spune Scriptura. Dar ce înseamnă „ fricoase” ? Fricosul n-are curaj nici când merge pe pământ tare; şi atunci se teme şi tremură; tot astfel şi o cunoştinţă primită numai pe temeiul gândurilor minţii omeneşti, chiar de-i adevărată, nu dă sufletului încredinţare, nici credinţă îndestulătoare. Aşadar, pentru că atât de mare este slăbiciunea gândurilor minţii omeneşti, să începem deci lupta cu potrivnicii credinţei folosindu-ne de cuvintele Scripturilor.

De unde să încep cuvântul? De unde vreţi; fie din noul Testament, fie din Vechiul! Slava Celui Unuia-Născut nu străluceşte numai în cuvintele Evangheliei şi ale Apostolului, ci străluceşte cu multă prisosinţă şi în profeţi, şi în tot Vechiul Testament. De aceea şi mi se pare că de aici, din Vechiul Testament, am să încep a arunca în eretici. De ne folosim de cuvintele Vechiului Testament, îi vom putea doborî nu numai pe aceşti eretici, pe anomei, ci şi pe mai mulţi eretici, pe Marcion, pe Manes, pe Valentin şi toată ceata iudeilor. După cum în vremea lui David a căzut numai Goliat, dar a luat-o la fugă toată oştirea, a fost numai moartea unui singur trup şi lovirea unui singur cap, dar fuga şi spaima au fost de obşte, ale întregii oştiri, tot aşa şi acum, de va fi rănită şi doborâtă o singură erezie, fuga va fi obştească, a tuturor ereziilor pe care le-am numit.

Într-adevăr, maniheii şi cei ce bolesc de boala lor par a-L primi pe Hristos cel propovăduit, dar îi necinstesc pe cei ce L-au propovăduit, pe profeţi şi pe patriarhi. Iudeii, la rândul lor, dimpotrivă, par a-i primi şi a-i cinsti pe cei ce L-au propovăduit, adică pe profeţi şi pe legiuitorul lor, dar îl necinstesc pe Cel propovăduit de ei. Când vom arăta, cu ajutorul lui Dumnezeu, că slava cea multă a Celui Unuia-Măscut a fost vestită mai dinainte în Vechiul Testament, vom putea face de ruşine toate gurile acestea care luptă împotriva lui Dumnezeu şi vom putea încuia limbile cele hulitoare. Când se va vedea că Vechiul Testament îl propovăduieşte pe Hristos, ce cuvânt de apărare vor mai avea maniheii şi cei asemenea lor, care necinstesc Vechiul Testament, înainte vestitorul Stăpânului de obşte al tuturora? Ce iertare şi ce scăpare vor mai avea şi iudeii, care nu-L primesc pe Cel vestit de profeţi?

2. Aşadar, pentru că atât de mare e belşugul victoriei, să urcăm cuvântul la cele mai vechi cărţi, şi din cele vechi, la cea mai veche dintre toate, adică la Facere, iar din Facere să-l urcăm chiar la începutul ei.
Că Moise grăieşte multe despre Hristos, ascultă-L pe Hristos, că o spune El !
„ Dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, căci acela a scris despre Mine”  .

– Dar unde a scris despre El?

– Aceasta voi căuta să dovedesc acum!

Când a fost desăvârşită întreaga zidire, când era încununat cerul cu corul cel felurit de stele, când de jos strălucea în faţa lui pământul prin fel de fel de flori, când erau pline vârfurile munţilor, pline câmpiile şi văile şi, într-un cuvânt, toată faţa pământului plină era de ierburi şi copaci, când săreau turmele de oi, când săreau cirezile de vite, când sălta corul păsărilor celor cântătoare, arătându-şi firea…, şi umplea întreg văzduhul de cântare, când erau pline mările de animalele ce trăiesc în mare, când erau pline lacurile, izvoarele şi râurile de toate vieţuitoarele lor, când nimic nu era nedesăvârşit, ci totul desăvârşit, trupul îşi căuta capul, cetatea căpetenia, zidirea împăratul, adică pe om. Voind Dumnezeu să-l plăsmuiască pe om, a zis: „ Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”  .

Cu cine vorbea? negreşit, cu Cel Unul-Născut al Lui. N-a spus: „ Fă!” , ca să
nu socoţi această poruncă drept una dată unui rob, ci: „ Să facem” , ca să vădească prin chipul sfătuirii că este de aceeaşi cinste cu El. Uneori se spune în Scriptură că Dumnezeu are sfătuitor, alteori, că nu are; nu pentru că e luptă între cuvintele Scripturii, ci pentru că, prin aceste două feluri de vorbire, Scriptura ne descoperă dogme tainice. Când vrea să ne arate că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, spune că nu are sfătuitor; dar când vrea să ne arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu El, îl numeşte sfătuitor pe Fiul lui Dumnezeu.

Şi ca să afli şi una, şi alta, că adică profeţii îl numesc sfetnic pe Fiu nu pentru că Tatăl are nevoie de sfat, ci ca să aflăm cinstea Celui Unuia-Născut, şi că nu are nevoie de sfat, auzi-l pe Pavel, care spune: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu ! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de negăsit urma căilor Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?”  .

Pavel, dar, a arătat că Dumnezeu nu are lipsă de nimic. Isaia, la rândul lui, vorbind despre Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, grăieşte aşa: „ Şi ar fi voit, chiar de ar fi fost arşi în foc. Căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă…, şi se cheamă numele Lui înger de mare sfat, Sfetnic minunat”  .

–  Dar dacă este Sfetnic minunat, pentru ce spune Pavel: „ Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?” .

–   Pentru că, după cum am spus mai înainte, Pavel vrea să arate că Dumnezeu nu are lipsă de nimic, pe când profetul vrea să arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Pentru aceea nici aici n-a spus: „ Fă!” , ci: „ Să facem !.”

Cuvântul: „ Fă”  este o poruncă dată unui rob. Iar asta se vede din următoarele. S-a apropiat odată de Iisus un sutaş şi I-a zis: „ Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”  . Ce i-a spus Hristos? „ Venind, îl voi vindeca”  . Sutaşul nu cuteza să-L cheme pe Doctor în casa lui; dar Domnul cel purtător de grijă şi iubitor de oameni de la Sine i-a făgăduit să meargă acolo, ca să-i dea aceluia prilej şi pricină să ne arate virtutea lui. Ştiind ce avea să spună sutaşul. Domnul i-a făgăduit să Se ducă, pentru a te face să afli evlavia bărbatului.

Căci ce zice sutaşul? „ Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”  . Nici silnicia bolii nu l-a făcut să-şi uite evlavia, ci chiar în nenorocirea lui a recunoscut înălţimea Dascălului. De aceea şi spune: „ Zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: „ Du-te” , şi se duce, şi celuilalt: „ Vino” , şi vine; şi slugii mele: „ Fă aceasta” , şi face”  . Vezi, dar, cuvântul „ fă”  se întrebuinţează atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă. Dar cuvântul „ Să facem” arată că cel ce vorbeşte e de aceeaşi cinste cu cel cu care vorbeşte. Când un stăpân vorbeşte cu o slugă, îi spune: „ Fă” , când însă Tatăl vorbeşte cu Fiul, îi spune: „ Să facem” .

–  Dar dacă sutaşul a avut această părere, iar lucrurile nu stăteau aşa?, mă poate întreba un eretic. Cum? Sutaşul este apostol? Este oare ucenic, ca să-i primim cuvintele? Poate că el a gândit greşit!

–  Bine! Nu-i apostol! Şi ce-i cu asta? Să vedem ce se petrece mai departe! L-a îndepărtat oare Hristos? Oare l-a judecat că a adus nişte învăţături greşite şi stricate? Oare i-a spus: „ Pentru ce faci asta, omule? Ai despre Mine o părere mai bună decât se cade! îmi dai mai mult decât Mi se cuvine! Socoteşti că am să poruncesc cu putere Eu, care nu am putere!” . I-a spus oare Hristos aşa ceva?

Deloc! Dimpotrivă, chiar i-a întărit părerea şi le-a grăit celor ce veneau după El: „ Amin zic vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”  . Lauda Stăpânului este deci o întărire a cuvintelor sutaşului. Cele spuse nu mai sunt cuvintele sutaşului, ci hotărâre a Stăpânului. Când Domnul laudă spusele cuiva şi hotărăşte că sunt bine spuse, atunci noi primim acele cuvinte ca pe nişte graiuri dumnezeieşti. Căci au luat întărirea de sus, din răspunsul lui Hristos.

3. Vezi că Noul Testament este de acord cu Vechiul Testament? Că amândouă arată puterea lui Hristos?

– Dar dacă, mă întreabă ereticul mai departe, dar dacă l-a făcut pe om, dar l-a făcut ca un slujitor al Tatălui?

– Zadarnică trăncăneală! După ce a spus: „ Să facem om” , n-a adăugat: „ după chipul Tău cel mai mic” , nici: „ după chipul Meu cel mai mare” .

– Dar ce-a adăugat?

– „După chipul şi asemănarea noastră” . Grăind aşa, a arătat că unul este chipul Tatălui şi al Fiului. N-a spus: „ chipuri” , ci: „ chipul nostru” . Nu sunt două chipuri neegale, ci un singur chip, iar acesta, egal al Fiului şi al Tatălui. De aceea se şi zice că Fiul şade de-a dreapta, pentru ca să afli că este egal în cinste cu Tatăl, şi că este stăpânirea Sa aceeaşi cu a Tatălui. Slujitorul nu şade împreună pe scaun, ci stă alături de scaun. Că şederea pe scaun este o urmare a egalităţii de cinste şi a identităţii de stăpânire a Fiului cu Tatăl, iar şederea lângă scaun este o urmare a stării de robie şi de supunere, ascultă ce spune Daniel: „Văzut-am până ce au fost aşezate scaunele şi a şezut Cel vechi de zile. Zeci de mii de zeci de mii îi slujeau Lui şi mii de mii stăteau înaintea Lui”  .

Şi, iarăşi, Isaia: „ Văzut-am pe Domnul şezând pe tron înalt şi prea înălţat şi Serafimii stăteau împrejurul Lui”  . Iar Miheia spune: „ Văzut-am pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Lui, şi toată oastea cerului stătea împrejurul Lui, de-a dreapta Lui şi de-a stânga Lui”  .

Vezi că în toate locurile, puterile cele de sus stau împrejurul Lui, iar El şade pe scaun? Aşadar, când vezi că Fiul stă pe scaun de-a dreapta Lui, să nu socoteşti că are o slujbă de slujitor şi de slugă, ci că este stăpân şi domn. Din pricina aceasta şi Pavel, pentru că le cunoştea pe amândouă, anume că şederea lângă scaun este potrivită celor ce slujesc, iar şederea pe scaun este potrivită celor ce poruncesc, uită-te cum le desparte pe acestea două, grăind aşa: „Către îngerii Lui zice: „ Cel ce face pe îngerii Lui duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” ; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului”  . Prin tron ne arată puterea împărătească a Fiului.

Aşadar, pentru că prin toate cele spuse cuvântul nostru a dovedit că Fiul nu are slujbă de slujitor, ci că este Stăpân, să ne închinăm Lui ca Stăpân şi ca Unuia ce este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Aşa a poruncit şi El, spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”  . Să unim dar curăţenia învăţăturilor şi curăţia vieţii, pentru ca mântuirea să nu ne fie pe jumătate. Iar curăţia vieţii n-o poate săvârşi nimic atât cât venirea deasă la biserică şi ascultarea cu tragere de inimă a predicii.

Ceea ce este hrana pentru trup, aceea este învăţătura cuvintelor dumnezeieşti pentru suflet. „ Nu numai cu pâine va trăi omul, spune Domnul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”  .

De aceea, neîmpărtăşirea de la o masă ca aceasta pricinuieşte foamete. Ascultă că Dumnezeu ameninţă cu această foamete, ridicând-o ca pe o osândă şi pedeapsă. „ Voi da lor, zice Domnul, nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului lui Dumnezeu”  . Nu-i oare nesocotit că facem tot ce ne stă în putinţă să răscolim totul ca să îndepărtăm foamea cea trupească, şi să atragem de bunăvoie spre noi foamea cea sufletească, aceea care-i cu atât mai grozavă cu cât pierdem bunuri mai mari? Nu, vă rog şi mă cucernicesc vouă, nu vă daţi vouă înşivă nişte sfaturi atât de rele, ci puneţi înaintea oricărei ocupaţii, a oricărei griji venirea la biserică. Te întreb: Câştigi atât când lipseşti de la Sfânta Liturghie cât pierzi şi tu, şi toată casa ta? De-ai câştiga, când lipseşti de la biserică, o comoară întreagă plină cu aur, tot pierzi mai mult decât câştigi, şi cu atât mai mult cu cât cele duhovniceşti sunt mai bune decât cele trupeşti. Acestea, de-ar fi nenumărate, de-ar curge de pretutindeni, totuşi nu călătoresc împreună cu noi în viaţa cea de dincolo, nici nu se mută cu noi în cer, nici nu stau înaintea scaunului celui înfricoşător de judecată, ci, de multe ori, chiar înainte de sfârşitul nostru, se duc şi ne părăsesc; dar chiar de-ar rămâne până la sfârşitul vieţii noastre, moartea le pune negreşit capăt. Comoara cea duhovnicească, dimpotrivă, este o avere ce nu ne poate fi furată; merge cu noi oriunde; când călătorim din lumea aceasta dincolo, ea ne urmează şi ne dă mare îndrăznire înaintea scaunului de judecată.

4. Dacă atât de mare e câştigul sufletesc de pe urma slujbelor bisericeşti, apoi de pe urma participării la slujbele de aici câştigul e îndoit, nu câştigăm numai atât, că ne udăm sufletul cu cuvintele cele dumnezeieşti, ci şi aceea că risipim multa ruşine a duşmanilor credinţei şi dăm multă mângâiere fraţilor noştri. Că acesta e câştigul aşezării ostaşilor în ordine de luptă: să se grăbească în acea parte unde războiul e aprig, unde primejdia e mare.

De aceea, cu toţii trebuie să alergaţi aici şi să-i alungaţi pe duşmanii care vin asupra noastră. Niu poţi vorbi mult? Nu ai învăţătură? Vino aici numai, şi ai săvârşit totul! Venirea ta cu trupul aici măreşte turma credincioşilor, dă fraţilor mult curaj şi tragere de inimă, iar pe duşmanii credinţei îi acoperă de ruşine. Dacă păşeşte cineva în pridvoarele acestea sfinte şi vede aici, în biserică, putină lume adunată, i se stinge şi bruma de tragere de inimă ce-o mai are; se răceşte, şovăie, ajunge mai trândav şi pleacă; şi aşa, încetul cu încetul, toată lumea din biserică ajunge mai nepăsătoare şi mai trândavă.

Dar dacă lumea aleargă la biserică, dacă se grăbeşte, dacă se scurge din toate părţile, atunci râvna celorlalţi ajunge temei de râvnă chiar pentru omul nespus de leneş şi de lăsător.

Dacă freci mereu piatră de piatră, produci scântei; şi ce-i mai rece ca piatra şi mai fierbinte ca focul? Cu toate acestea, frecarea necontenită a pietrei de piatră a învins răceala pietrei. Dacă se întâmplă aşa cu piatra, apoi cu mult mai mult se va întâmpla astfel cu sufletele, când se întâlnesc între ele şi se încălzesc de focul Duhului. N-aţi auzit că pe vremea străbunilor noştri toţi credincioşii erau numai o sută douăzeci, dar, mai bine spus, înainte de cei o sută douăzeci, numai doisprezece, şi nici aceştia n-au rămas toţi, ci unul din ei a pierit, Iuda, şi au fost de toţi unsprezece? Cu toate acestea, din cei unsprezece s-au făcut o sută douăzeci, din cei o sută douăzeci, trei mii, apoi cinci mii, apoi au umplut lumea toată de cunoştinţa lui Dumnezeu.

Pricina acestei creşteri este că niciodată nu lipseau de la slujbele bisericeşti, ci erau totdeauna unii cu alţii, stând toată ziua în biserică şi fiind cu luare-aminte la rugăciuni şi la citirile din Scripturi. De aceea au aprins focul acesta mare, de aceea niciodată nu s-au moleşit, ci au atras la ei lumea întreagă.

Să facem şi noi ca ei. Nu este oare nesocotit lucru să nu arătăm atâta purtare de grijă faţă de biserică, atâta câtă arată femeile vecinelor lor? Femeile, când văd că o fată este săracă şi lipsită de orice ajutor, o ajută toate din averile lor, fiindu-i ca nişte părinţi. Şi-ai să vezi atunci când se mărită copila mult zgomot şi multă mulţime de lume! Unele femei îi fac miresei daruri de bani; altele nu-i fac alt dar
decât venirea lor cu trupul la nuntă. Şi nu-i mic nici darul acesta! Sârguinţa lor este un fel de acoperământ al stării lor de jos; îşi acoperă sărăcia prin râvna şi ajutorul mâinilor lor. Tot astfel faceţi şi voi cu această Biserică. Să alergăm cu toţii, din toate părţile, să-i acoperim sărăcia, dar, mai bine-spus, să punem capăt sărăciei ei venind des la biserică. „ Bărbatul este cap femeii”  ; femeia este un ajutor al bărbatului.

Capul să nu îndrăznească să păşească pragurile acestea sfinte fără trup, dar nici trupul să nu se arate fără cap! Să intre aici omul în întregime, având şi copiii cu el! Dacă este un lucru plăcut să vezi un pom din a cărui rădăcină se înalţă un pom tânăr, apoi cu mult mai plăcut este, mai plăcut chiar decât orice măslin, să vezi că omul are lângă el în biserică, din rădăcina lui, copilul, ca un pom tânăr. Dar nu-i doar un lucru plăcut! E şi aducător de câştig.

Căci, după cum am spus, mare este plata celor care vin la biserică. De plugar ne minunăm mai cu seamă atunci când ia un ogor lăsat în părăsire şi nelucrat şi-l îngrijeşte cu toată sârguinţa, şi nu atunci când ară un pământ care a fost lucrat de mai multe ori. Aşa făcea şi Pavel; căuta să propovăduiască Evanghelia acolo unde nu se auzise de numele lui Hristos, nu acolo unde se auzise. Să facem şi noi ca Pavel: şi spre câştigul Bisericii, şi spre folosul nostru. Să alergăm aici la fiecare slujbă bisericească, la fiecare Sfântă Liturghie. De te arde pofta, vei putea-o stinge cu uşurinţă numai la vederea acestui locaş. De te mânii iute, vei adormi fiara cu înlesnire. De te asaltează o altă patimă, vei putea potoli tot viforul, vei face vreme senină în sufletul tău şi vei aduce peste el pace deplină, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să ne bucurăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

C u v â n t u l XII

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

La slăbănogul care era bolnav de treizeci şi opt de ani;
şi la cuvintele: „ Tatăl Meu până acum lucrează;
şi Eu lucrez”

1. Binecuvântat este Dumnezeu! Cu fiecare Sfântă Liturghie văd că ogorul se măreşte, semănăturile cresc, aria e plină, iar snopii de grâu se înmulţesc. Şi doar nu am multe zile de când am aruncat sămânţa aceasta! Şi iată, îndată a răsărit bogat spicul ascultării. De aici se vede că nu putere omenească plugăreşte Biserica aceasta, ci har dumnezeiesc. Că aşa e firea seminţei celei duhovniceşti! Nu aşteaptă timp, nu aşteaptă mulţime de zile, nu aşteaptă treceri de luni, nici anotimpuri, nici vremi, nici ani! De arunci seminţele, poţi chiar în aceeaşi zi strânge, cu braţ plin şi îndesat, roadele lor.

Cei ce ară pământul de sub picioarele noastre au nevoie de multă muncă, de îndelungată aşteptare. Sunt nevoiţi să pună la plug boii cu care ară, să taie brazdă adâncă, să arunce seminţe din belşug, să grăpeze faţa arăturii ca să acopere seminţele aruncate, să aştepte ploi potrivite şi la timp, să facă încă şi alte munci, să aştepte apoi multă vreme, şi abia atunci să-şi ajungă scopul. Aici însă e cu putinţă şi să semeni, şi să seceri, şi vara şi iarna. Poţi face în aceeaşi zi şi una şi alta, mai ales dacă sufletul în care semeni se întâmplă să fie gras şi mănos. Şi văd că voi aţi avut un astfel de suflet. De aceea şi eu alerg la voi cu mai multă dragoste; că şi plugarul ţarina aceea o lucrează mai cu plăcere, care i-a umplut de mai multe ori aria.

Aşadar, pentru că şi voi de pe urma puţinei mele osteneli îmi aduceţi îmbelşugată roadă, cu multă luare-aminte mă apropii de plugăria aceasta şi vin să vă aduc cele pe care le-am lăsat nespuse în vorbirea mea de mai înainte. Atunci am ţesut cu cuvinte din Vechiul Testament cuvântul meu despre slava Celui Unuia-Hăscut, Fiul lui Dumnezeu; acum tot din el voi face acelaşi lucru. Atunci spuneam că Hristos a zis: „ De l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine”  , acum spun că Moise a zis: „ Prooroc ca mine iţi va ridica Domnul Dumnezeu dintre fraţii tăi. De El să ascultaţi”  .
După cum Hristos îi trimite pe iudei la Moise, ca prin el să-i atragă la Dânsul, tot astfel Moise îi dă pe ucenici Dascălului, poruncindu-le să I se supună Lui în toate. Să ne supunem dar şi noi celor pe care le face şi le spune Domnul, atât tuturor celorlalte, cât şi minunii ce ne-a fost citită astăzi.

– Care e minunea?

–  „ Era praznicul iudeilor şi S-a suit Iisus la Ierusalim. Şi este in Ierusalim scăldătoarea oilor, care se numeşte evreieşte Vitezda, cinci pridvoare având”  . La această scăldătoare, spune cuvântul Evangheliei, venea un înger la o anumită vreme de se pogora în ea; pogorârea îngerului se cunoştea din mişcarea apei, iar cel care se cobora întâi, după furtuna din apă, se făcea sănătos de orice boală era ţinut, în pridvoarele acestea stătea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

– Dar pentru ce Hristos vine des la Ierusalim şi Se arată la praznicele iudeilor?
–  Pentru că atunci era adunată mulţime de popor, iar Domnul căuta locul acela şi timpul acela ca să-i vindece pe cei bolnavi, nu au cei bolnavi atâta dorinţă să scape de bolile lor, câtă sârguinţă Şi-a dat Doctorul ca să-i scape de boală. Când deci era toată mulţimea adunată, când locul de adunare era plin, atunci Domnul venea în mijloc şi făcea cele pentru mântuirea sufletelor acelora. Şedea mulţime de bolnavi aşteptând mişcarea apei, şi cel ce se pogora întâi după mişcarea apei se vindeca, al doilea nu se mai vindeca; leacul se termina, harul cel tămăduitor se cheltuia; rămâneau deci pustii apele, căci boala celui care se cobora întâi îi înghiţea tot harul tămăduitor. Şi pe bună dreptate; era harul dat de un rob.

Dar nu s-a întâmplat aşa când a venit Stăpânul, nu se tămăduia numai cel ce se pogora întâi în scăldătoarea apelor botezului, ci se vindecau şi întâiul, şi al doilea, şi al treilea, şi al patrulea, şi al zecelea, şi al douăzecilea; de mi-ai vorbi de zeci de mii, de două ori pe atâţia, de trei ori, de mulţime nenumărată, de-ai pune toată lumea în scăldătoarea apelor, harul nu se împuţinează deloc, ci rămâne acelaşi, curăţindu-i pe toţi. Atât de mare este deosebirea dintre puterea robului şi puterea Stăpânului. Îngerul l-a vindecat (doar) pe unul; Stăpânul, întreaga lume. Acela, unul pe an; Acesta îi vindecă în fiecare zi pe toţi, de-ai vrea să duci zeci de mii în scăldătoare. Acela se cobora şi tulbura apele; Acesta, nu aşa!; este de-ajuns numai să chemi numele Lui deasupra apelor, şi li se dă lor tot temeiul vindecării. Îngerul vindecă slăbiciunea trupurilor; Stăpânul vindecă răutatea sufletului. Vezi dar că toate arată deosebirea cea multă şi nemărginită?

2. Stătea deci mulţime de bolnavi aşteptând mişcarea apei.
Căci acela era loc de vindecare duhovnicească. După cum într-un spital poţi să vezi mulţi bolnavi, cu ochii stinşi, cu picioarele schilodite, cu alte mădulare bolnave, apoi dintr-o dată toţi se aşază şi-l aşteaptă pe doctor, tot aşa puteai vedea şi în locul acela mulţimea de bolnavi adunată. „ în pridvoarele acestea era un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi cunoscând că de multă vreme era bolnav, i-a spus: „ Vrei să te faci sănătos?” . I-a răspuns Lui bolnavul şi I-a zis: „ Da, Doamne, dar om nu am care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; până ce merg eu, altul se coboară înaintea mea”  .

– Pentru care pricină Iisus i-a lăsat pe toţi ceilalţi şi S-a dus la acest bolnav?
– Ca să-Şi vădească şi puterea, şi iubirea de oameni. Puterea, pentru că boala era de nevindecat, iar aceasta îl făcea cu totul neputincios; iubirea de oameni, pentru că pe acesta l-a văzut Purtătorul de grijă şi Iubitorul de oameni a fi cel mai vrednic de milă şi de binefacere, înaintea celorlalţi.
Să nu trecem cu uşurinţă peste acel loc din Scriptură, şi nici peste numărul de treizeci şi opt de ani de când era bolnav. Să audă toţi câţi se luptă necontenit cu sărăcia, toţi câţi au tovarăş de viaţă boala, toţi câţi rabdă greutăţile necazurilor lumeşti, toţi câţi au suferit furtuna şi viforul nenorocirilor neaşteptate.

Slăbănogul acesta este un liman obştesc al nenorocirilor omeneşti, nimeni nu-i atât de împietrit la inimă, nimeni nu-i atât de ticălos şi de nemernic, încât uitându-se la acesta să nu sufere cu curaj şi cu toată inima toate necazurile ce vin peste el. De-ar fi fost bolnav slăbănogul acesta numai douăzeci de ani, numai zece, chiar numai cinci, n-ar fi fost oare îndestulători să-i ia toată tăria sufletului? El însă era bolnav de treizeci şi opt de ani, şi nu se dă bătut; arată multă răbdare. Poate că vouă vi se pare minunat slăbănogul acesta din pricina vremii îndelungate cât a fost bolnav, dar dacă veţi auzi vorbele ieşite din gura lui, mai ales atunci veţi cunoaşte înţelepciunea lui şi toată răbdarea lui.
A venit Iisus la el şi i-a zis: „ Vrei să te faci sănătos?” .

– Dar care om n-ar fi ştiut că voia să se facă sănătos? Pentru ce dar îl mai întreabă?
–  Nu pentru că nu ştia! Cel ce ştie tainele inimilor, cu atât mai mult ştia cele cunoscute şi ştiute de toţi. Deci pentru ce l-a întrebat? La fel ca şi atunci când a zis sutaşului:
„ Venind, îl voi vindeca”  . N-a spus aceste cuvinte pentru că nu ştia ce avea să spună sutaşul, căci ştia mai dinainte şi cunoştea prea bine asta; dar i-a spus sutaşului aceste cuvinte pentru că voia să-i dea început şi pricină să descopere tuturor evlavia lui ascunsă şi să spună: „ Nu, Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”  .

Tot aşa şi cu slăbănogul acesta. L-a întrebat de vrea să se vindece tocmai pentru că Domnul ştia ce avea să-I răspundă. Nu i-a pus această întrebare pentru că nu ştia dorinţa lui, ci ca să-i dea prilej şi pricină să-şi jelească toată nenorocirea şi să ajungă dascăl al răbdării. De l-ar fi vindecat pe omul acela pe tăcute, am fi suferit cea mai cumplită pagubă, căci n-am Fi avut de unde şti răbdarea şi stăruinţa lui sufletească. Hristos însă nu îndreaptă numai pe cele de faţă, ci le învredniceşte cu multă purtare de grijă şi pe cele viitoare. Prin întrebarea: „ Vrei să te faci sănătos?” l-a silit să răspundă; iar prin răspunsul său, Domnul l-a descoperit tuturor celor ce locuiesc în lume că este dascăl al stăruinţei şi răbdării. Ce-a răspuns slăbănogul? Nu s-a îngreuiat, nu s-a supărat, n-a spus Celui ce l-a întrebat: „ Mă vezi că nu mă pot mişca, ştii de câtă vreme sunt bolnav, şi mă mai întrebi de vreau să mă fac sănătos? Ai venit să râzi de nenorocirea mea, să-ti baţi joc de necazul altuia?” .

Ştiţi cât de supărăcioşi sunt bolnavii, de zac la pat numai un an! Dar când boala s-a întins vreme de treizeci şi opt de ani, n-ar fi fost firesc oare ca bolnavul să-şi piardă toată înţelepciunea, măcinată fiind de atâta amar de vreme? Cu toate acestea, slăbănogul n-a grăit aşa, nici n-a gândit asta, ci răspunde cu multă bunătate şi zice: „ Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”  . Vezi că s-au strâns toate necazurile la un loc în jurul lui şi-l asaltau pe om: boala, sărăcia, lipsa celor ce l-ar fi putut ajuta. „ Până ce merg eu, altul se coboară înaintea mea”  .

Cuvintele acestea sunt mai triste decât toate; sunt în stare să înmoaie şi o piatră. Parcă-l vedem pe omul acesta târându-se în fiecare an şi ajungând chiar la gura scăldătoarei, şi în fiecare an, cu nădejdea că are să se termine chinul lui! Şi grozăvia e că n-a îndurat asta vreme de doi sau de trei sau de zece ani, ci vreme de treizeci şi opt de ani. Şi-a dat toată silinţa să se vindece, dar a fost lipsit de rod. Alergarea a făcut-o, dar premiul alergării l-a luat altul timp de atât de mulţi ani. Mai chinuitor era aceea că-i vedea pe alţii vindecaţi. Ştiţi doar şi aceea, că simţim mai puternic nenorocirile noastre atunci când vedem că alţii cad în aceleaşi nenorociri, dar scapă de ele. De aceea şi săracul atunci simte mai mult sărăcia, când vede pe un alt sărac îmbogăţindu-se; iar bolnavul suferă mai mult atunci când vede că mulţi bolnavi scapă de boală, iar el nu are nici o nădejde de vindecare. Vedem mai bine nenorocirea noastră când o punem faţă-n fată cu fericirea altora.

Aceasta s-a întâmplat şi cu acel slăbănog atunci. Dar, cu toate că a luptat cu boala, cu sărăcia şi cu pustietatea atât de multă vreme, cu toate că i-a văzut pe alţii vindecaţi, cu toate că a încercat mereu să se vindece, dar niciodată n-a putut reuşi, cu toate că nu nădăjduia nici mai târziu să scape de boală, totuşi nici aşa nu s-a lăsat, ci alerga la scăldătoare în fiecare an. Iar noi, dacă îl rugăm o dată pe Dumnezeu pentru un lucru şi nu-l primim, îndată ne necăjim şi cădem în cea mai cumplită nepăsare; cum nu ni se îndeplineşte cererea, ne şi pierdem râvna. Putea-voi oare lăuda după vrednicie pe slăbănog sau osândi cum trebuie trândăvia noastră? Ce cuvânt de apărare mai putem avea, ce iertare, când acela a stăruit vreme de treizeci şi opt de ani, iar noi ne pierdem curajul aşa de repede?

3. Ce a făcut Hristos? După ce Domnul a arătat că slăbănogul merită să fie vindecat înaintea celorlalţi, a venit la el şi i-a zis: „ Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”  . Vezi că n-a fost vătămat cu nimic din pricina celor treizeci şi opt de ani de boală, pentru că a îndurat boala cu răbdare? Sufletul său a ajuns mai înţelept  în scurgerea unei atât de îndelungate vremi, fiind pus la încercare prin suferinţă, ca într-un cuptor de topit, şi a dobândit vindecarea cu mai multă slavă. Căci nu l-a vindecat un înger, ci însuşi Stăpânul îngerilor.

– Dar pentru ce i-a poruncit să-şi ia patul?
– Pentru o pricină, şi cea dintâi, ca să-i elibereze pe iudei de păzirea legii. Când a răsărit soarele, nu mai era nevoie să aibă alături lumânarea. Când s-a arătat adevărul, nu mai trebuia să îmbrăţişeze închipuirea. Pentru aceea, ori de câte ori dezlega sâmbăta, Domnul săvârşea în acea zi o minune foarte mare, pentru ca aceia care o vedeau, spăimântându-se de măreţia minunii, să îndepărteze încetul cu încetul ţinerea sâmbetei. A doua pricină, ca să închidă gurile lor cele neruşinate. Pentru că iudeii îl huleau pe Domnul când îi judecau minunile şi pentru că încercau să atace slava celor săvârşite de El, Domnul i-a poruncit (acestuia) să-şi poarte patul, ca pe un trofeu şi o dovadă neîndoielnică a vindecării lui, ca să nu mai spună şi despre acest slăbănog ceea ce au spus despre orb.

– Dar ce au spus despre orb?
–  „ Acesta-i!” … „ Nu-i acesta!” … „ Acesta-i !”  . Aşadar, ca să nu mai spună tot aşa şi despre slăbănog, patul purtat pe sus ajunge învinuitorul neruşinării lor.
Mai poate fi spusă şi o a treia pricină, nu mai neînsemnată decât cele de mai înainte. Domnul i-a poruncit să-şi poarte patul ca să afli că puterea dumnezeiască, şi nu meşteşug omenesc, a săvârşit vindecarea. Prin aceasta a dat dovadă nespus de mare şi lămurită că vindecarea a fost adevărată şi dreaptă, pentru ca nu cumva unul din hulitorii aceia să spună că slăbănogul doar s-a prefăcut că s-a vindecat, că a dat impresia că merge ca să facă pe plac lui Hristos.

De aceea îi şi porunceşte să poarte povara pe umerii lui. Că dacă nu i-ar fi fost înzdrăvenite bine mădularele, dacă nu i-ar fi fost întărite încheieturile, n-ar fi putut ţine pe umerii lui atâta povară. În afară de acestea toate, Domnul a mai arătat şi aceea că atunci când porunceşte, se fac toate dintr-odată: şi izbăvirea de boală, şi reîntoarcerea sănătăţii depline. Doctorii, chiar dacă vindecă de boli, totuşi nu pot să-l facă dintr-odată sănătos pe bolnav; au nevoie de timp îndelungat, de timp de refacere, ca să scoată şi să alunge din trup încetul cu încetul rămăşiţele bolii.

Hristos însă n-a vindecat aşa, ci într-o clipită de vreme a izbăvit şi de boală, şi a readus şi sănătatea; între una şi alta n-a mai trecut vreme, ci, în acelaşi timp, când a sărit de pe sfânta Lui limbă acel glas sfânt, a alungat boala trupului, cuvântul faptă s-a făcut, şi toată boala a fost vindecată în întregime. După cum o slujnică se ruşinează şi se cuminţeşte când îşi vede stăpânul, tot aşa şi firea trupului, ca o slujnică obraznică ce slăbănogise mădularele trupului, când a văzut că vine Stăpânul ei, s-a cuminţit şi s-a liniştit. Pe toate acestea glasul Domnului le-a săvârşit, Nu erau simple cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, despre care spune Scriptura: „ Tari sunt lucrările cuvintelor Lui”  . Dacă l-a făcut pe om din nimic, apoi cu mult mai mult putea să-l însănătoşească pe un om slăbănogit şi paralizat.

Cu acest prilej i-aş întreba cu plăcere pe cei ce iscodesc fiinţa lui Dumnezeu: Cum s-au înzdrăvenit mădularele acelea, cum s-au întărit oasele? Cum şi-a recăpătat tăria sa stomacul? Cum s-au încordat iarăşi nervii cei slăbiţi? Cum s-a sculat şi s-a îndreptat puterea cea doborâtă la pământ? Dar nu vor putea să-mi spună cum! Prin urmare, minunează-te de ceea ce s-a făcut, nu iscodi chipul cum s-a făcut!
După ce slăbănogul a făcut ce i s-a poruncit, după ce şi-a luat patul, iudeii care
l-au văzut i-au zis: „ E sâmbătă! Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul sâmbăta”  . Ar fi trebuit să se închine Celui ce a săvârşit minunea, ar fi trebuit să se minuneze de ceea ce s-a săvârşit! Dar, nu, lor le arde de sâmbătă! Cu adevărat strecoară ţânţarul şi înghit cămila!

Ce le-a răspuns slăbănogul: „ Cel ce m-a făcut sănătos. Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă!”  . Vezi om recunoscător? L-a mărturisit pe Doctor şi a spus că este vrednic de credinţă Cel ce i-a dat o astfel de poruncă. Şi ce judecată a făcut orbul, aceeaşi judecată a făcut şi slăbănogul.

– Dar ce judecată a făcut orbul?

– Iudeii i-au zis: „ Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, că nu ţine sâmbăta”  . Şi ce le răspunde el? „ Ştim, spune el, că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi. Dar Acesta mi-a deschis mie ochii”  . Cu alte cuvinte orbul le grăieşte aşa: „ Dacă ar fi călcat legea, ar fi păcătuit; iar dacă ar fi păcătuit, n-ar fi putut face o faptă atât de mare; căci unde-i păcat, puterea nu se arată. Dar El a putut; deci n-a păcătuit călcând legea” . Aceeaşi judecată a făcut-o şi slăbănogul. Când a spus: „ Cel ce m-a făcut sănătos” , a vrut să arate acelaşi lucru: „ Dacă Acesta este Cel ce a arătat o aşa de mare putere, apoi nu este drept să fie învinuit că a călcat legea”

Ce i-au spus iudeii? „ Unde este omul care ti-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?”  . Vezi câtă lipsă de judecată, câtă lipsă de simţire! Vezi ce suflete pline de mândrie? Ochii invidioşilor nu văd nicăieri vreun lucru sănătos! Văd numai acolo unde pot găsi vreun cusur. Tot aşa şi iudeii. Când cel vindecat a mărturisit şi una, şi alta, şi că a fost vindecat, şi că i-a poruncit să-şi ia patul, iudeii pe cea dintâi o ascund, numai pe a doua o spun. Au ascuns minunea, au pus înainte desfiinţarea sâmbetei. N-au spus: „ Unde-i Cel ce te-a făcut sănătos?”. Nu! Au ascuns aceasta şi au spus: „ Unde este cel ce ţi-a zis ţie: Ia-ţi patul tău şi umblă? Dar el nu ştia, căci Iisus Se dăduse la o parte, fiind mulţime în acel loc”  .

Aceasta este cea mai mare apărare a omului, aceasta este dovada purtării de grijă a lui Iisus Hristos. Într-adevăr, să nu-l învinuieşti pe slăbănog de necredinţă când auzi că Domnul a venit între bolnavii de la scăldătoare, iar slăbănogul acesta nu L-a primit cum L-a primit sutaşul, nici nu I-a spus: „ Numai spune un cuvânt, şi se va vindeca sluga mea!”  . Să nu-l învinuieşti dar de necredinţă, pentru că nu-L cunoştea pe Hristos, nici nu ştia cine este. Cum putea să-L cunoască de vreme ce atunci îl vedea pentru întâia oară? De aceea a şi spus: „ Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”  . Dacă L-ar fi cunoscut cine este, nu i-ar mai fi vorbit de scăldătoare, nici de coborârea în ea, ci i-ar fi cerut să-l vindece, precum l-a şi vindecat. Dar nu, slăbănogul îl socotea a fi unul din cei mulţi, un om ca toţi oamenii, şi de aceea i-a pomenit de vindecarea săvârşită prin coborârea în scăldătoare. Dovada purtării de grijă a lui Hristos se vede de acolo că l-a lăsat iarăşi pe cel vindecat şi că nu i S-a făcut cunoscut. Hristos a făcut asta ca să nu bănuiască iudeii că martorul acesta este mincinos, că a grăit aşa pentru că El era de faţă şi că a fost convins să vorbească aşa; dar pentru că slăbănogul nu-L cunoştea şi pentru că Domnul nu era de faţă, toată bănuiala aceasta cade. Căci spune Evanghelistul: „ Nu-L ştia Cine este”  .

4. Din această pricină Domnul îl trimite singur pe cel vindecat, pentru ca aceia care vor să cerce minunea să-l întrebe în deosebi; şi, luând îndestulătoare dovadă despre minune, să pună capăt nebuniei lor deşarte. De aceea Domnul nu spune nici un cuvânt, dar le dă prin fapte dovada, slobozind glas limpede, limpede de tot, mai strălucitor decât o trâmbiţă. De aceea şi mărturia celui vindecat era mai presus de orice bănuială: „ Cel ce m-a făcut sănătos. Acela mi-a zis: „ Ia-ţi    patul tău şi umblă!”  .

Slăbănogul ajunge evanghelist, dascăl celor necredincioşi, doctor şi propovăduitor, spre ruşinea şi osânda acelora. Doctor, nu cu glasul, ci cu faptele; nu cu cuvintele, ci cu înseşi lucrurile. Clară şi neîndoielnică dovadă a adus! A arătat cu trupul său ceea ce spunea. „ După aceea l-a găsit Iisus şi i-a zis: „ lată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău”  . Ai văzut înţelepciunea Doctorului? Ai văzut purtarea Lui de grijă? Nu l-a izbăvit numai de boala pe care o avea, ci caută să-l facă să rămână sănătos şi pe viitor. Şi, într-adevăr, la timp. Când era pe pat, nu i-a spus asta, nu i-a amintit de păcate. Sufletul bolnavilor este supărăcios şi amărât. Dar când l-a izbăvit de boală, când i-a redat sănătatea, când i-a dovedit cu fapta puterea şi purtarea Lui de grijă, atunci era timpul potrivit să-l sfătuiască şi să-l îndemne, căci se arătase cu fapta vrednic de credinţă.

– Dar pentru ce slăbănogul, după ce s-a despărţit de Hristos, L-a făcut cunoscut iudeilor?

– Pentru că voia să-i facă şi pe ei părtaşi învăţăturii celei adevărate. Iudeii însă tocmai pentru asta îl urau, spune Evanghelistul, şi-L prigoneau pe Domnul  . Aici fiţi cu luare-aminte. Căci aici se dă lupta cea mare. „ Pentru aceasta îi prigoneau pe El, că făcea acestea sâmbăta”  . Să vedem cum Se apără Domnul. Felul apărării Sale are să ne arate de este dintre cei supuşi sau dintre cei liberi, dintre cei ce slujesc sau dintre cei ce poruncesc, nelegiuire foarte mare era călcarea sâmbetei. De aduna cineva lemne sâmbăta, era omorât cu pietre pentru că ducea poveri în spate sâmbăta  . De acest mare păcat era învinuit Hristos, că dezleagă sâmbăta. Să vedem dacă-şi cere mai întâi iertare ca rob şi supus, sau dacă Se arată ca având putere şi stăpânire, ca Stăpân, ca Unul ce este mai presus de lege, ca Unul care a dat poruncile.

–  Cum Se apără?

–  „ Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”  . Ai văzut putere? Dacă ar fi mai jos şi mai mic decât Tatăl, cuvintele acestea nu I-ar fi apărare, ci osândă mai mare, învinuire mai cumplită. Când face cineva o faptă pe care numai unuia mai mare îi este îngăduit să o facă, iar apoi, când este luat la rost şi învinuit, el se apăra spunând: „ Pentru că a făcut-o cel mai mare, de aceea am făcut-o şi eu” , prin acest fel de apărare nu numai că nu se dezvinovăţeşte, ci-şi atrage şi mai mare mustrare şi mai mare învinuire. Căci e semn de îngâmfare să te apuci de lucruri mai mari decât meriţi.

Aşadar, dacă Hristos ar fi fost mai jos decât Tatăl, apărarea Lui n-ar fi fost apărare, ci mai mare osândă. Dar pentru Că este egal cu Tatăl, de aceasta nu este osândă. Şi dacă Vreţi, să lămuresc spusele mele cu o pildă, numai împăratului îi este îngăduit să poarte porfiră şi coroană pe cap, în rest, nimănui. Dacă s-ar arăta un om din mulţime îmbrăcat aşa şi, dus înaintea judecăţii, ar spune: „ M-am îmbrăcat aşa pentru că şi împăratul se îmbrăca astfel” , nu numai că n-ar fi găsit fără de vreo vină, ci, dimpotrivă, ar fi osândit şi pedepsit şi mai mult tocmai din pricina acestui fel de apărare.

O altă pildă. Slobozirea de osândă şi de pedeapsă a răufăcătorilor, a ucigaşilor, a hoţilor, a spărgătorilor de morminte şi a acelora ce îndrăznesc altele ca acestea ţine numai de bunătatea împărătească. Dacă un judecător l-ar slobozi pe un osândit fără poruncă împărătească şi s-ar apăra şi el când este învinuit, tot aşa:
„ Pentru că împăratul slobozeşte, slobozesc şi eu” , nu numai că n-ar scăpa de vină prin această apărare, ci, dimpotrivă, ar aprinde împotriva lui şi mai mult mânia. Şi pe bună dreptate, nici la beţie nu au dreptul slujbaşii mai mici să facă fapte pe care numai cei mai mari au puterea să le facă, şi să se apere că au făcut asta din pricina beţiei, pentru că şi apărarea aceasta este o ocară mai mare adusă celor ce le-au dat slujba. Din pricina asta, cine este mai mic să nu se apere niciodată aşa! Dar dacă este împărat, şi de aceeaşi vrednicie, poate face asta în toată voia. După cum una e dregătoria cea mai înaltă, e drept ca una să fie şi stăpânirea. Prin urmare, dacă se arată cineva apărându-se astfel, neapărat trebuie să fie de aceeaşi vrednicie cu acela a cărui stăpânire a citat-o pentru sineşi.

Deci, pentru că şi Hristos S-a apărat aşa în faţa iudeilor, ne-a dovedit, neîndoielnic, că este de aceeaşi vrednicie cu Tatăl. Şi dacă vreţi, să aplicăm pilda la cuvintele lui Hristos şi la fapta pe care a săvârşit-o. Fie dar dezlegarea cu stăpânire a sâmbetei ceea ce au fost în pildele de mai sus purtarea purpurei şi a coroanei şi slobozirea vinovaţilor. După cum aceste fapte sunt îngăduite numai împăratului, şi nimănui altuia dintre supuşi, iar dacă se arată cineva făcându-le pe acestea, şi făcându-le pe drept, atunci neapărat că şi acela trebuie să fie împărat, tot aşa şi aici: pentru că Hristos Se arată făcând cu putere acestea, apoi, când este învinuit, citează pe Tatăl, spunând: „ Tatăl Meu până acum lucrează”  , trebuie neapărat să fie egal cu Acela ce lucrează cu stăpânire. Dacă n-ar fi fost egal cu El, nu S-ar fi folosit de acest fel de apărare.

Dar să vă fac mai clar ceea ce spun! Au dezlegat odinioară sâmbăta şi ucenicii, smulgând spice şi mâncându-le sâmbăta! A dezlegat-o şi El acum. Iudeii iau învinuit şi pe aceia, şi L-au învinuit şi pe El. Să vedem cum îi apără pe ucenici şi cum Se apără pe El, ca să afli din deosebirea de apărare înălţimea şi puterea apărării Lui. Cum îi apără pe ucenici? „ N-aţi citit ce-a făcut David când a flămânzit?”  . Când îi apără pe robi, aleargă la David, care era rob ca şi ei. Dar când Se apără pe El, înalţă cuvântul la Tatăl: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” .

– Dar despre ce lucrare vorbeşte?, m-ar putea întreba cineva, căci: „ După şase zile de lucru. Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Lui”  .

– Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume! Dumnezeu nu numai că a adus la fiinţă toată zidirea, ci o şi ţine, după ce a adus-o. Toate se bucură de purtarea Lui de grijă! Fie îngeri, fie arhangheli, fie puterile cele de sus, într-un cuvânt toate cele văzute şi cele nevăzute. De sunt lipsite de lucrarea, purtării Lui de grijă, se duc, se pierd, pier. Voind dar Hristos să arate că este dintre cei ce poartă de grijă, nu dintre cei cărora li se poartă de grijă, dintre cei ce lucrează, nu dintre cei ce suferă lucrarea, a spus: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” . Prin aceste cuvinte a vrut să arate că este egal cu Tatăl.

5. Aduceţi-vă aminte dar de acestea şi păstraţi-le cu toată grija! Ţese-ţi împreună cu curăţenia învăţăturilor şi înţelepciunea vieţuirii. Ceea ce vă rugasem mai înainte vă rog şi acum, şi nu voi înceta să vă rog: nimic nu te ajută atât la vieţuire şi la cugetare ca venirea aici, ca venirea la biserică. După cum un pământ înţelenit, pentru că n-are pe nimeni care să-l îngrijească şi să-l ude, e plin de spini şi de ciulini, pe când pământul care se bucură de mâinile plugarilor înverzeşte, înfrunzeşte şi ajunge încărcat tare de rod, tot aşa şi cu sufletul; sufletul care se bucură de stropirea cuvintelor celor dumnezeieşti înverzeşte, înfrunzeşte şi e încărcat tare de rodul Duhului, pe când sufletul care trăieşte în uscăciune, în nepăsare şi în lipsă de o stropire ca aceasta, (acela) se pustieşte, se sălbăticeşte, scoate mulţi spini, păcatele. Iar unde sunt spini, acolo-s balauri, şerpi, scorpioni şi toată puterea diavolului.

Dacă nu dai crezare cuvântului meu, haide să ne comparăm pe noi cu cei ce n-au venit la biserică, şi veţi vedea atunci ce mare e deosebirea. Dar, mai bine spus, hai să ne cercetăm pe noi înşine cine suntem, după ce ne-am bucurat de învăţăturile cele dumnezeieşti, şi ce ajungem dacă ne lipsim mai multă vreme de acest folos. Să nu pierdem dar un câştig atât de mare. Venirea şi şederea aici în biserică este temeiul tuturor bunătăţilor. Când pleacă de aici, bărbatul pare soţiei sale mai cinstit, iar femeia, bărbatului, mai dorită.

Pe femeie o face plăcută şi dorită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea şi frica tainică de Dumnezeu. Iar frumuseţea cea nematerială nu o poţi deprinde cum trebuie în altă parte, ci numai în acest loc minunat şi dumnezeiesc, unde Apostolii şi Profeţii ne şterg, ne răzuiesc bătrâneţea păcatului, ne împodobesc, ne aduc din nou vigoarea tinereţii, scot din sufletul nostru toată murdăria, toată zbârcitura, toată pata. Să ne sârguim dar, şi bărbaţi, şi femei, ca să se sălăşluiască în noi această frumuseţe. Frumuseţea trupului, şi boala o veştejeşte, şi trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge, şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului nu o poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Frumuseţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei ce o privesc, pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragostea cea potrivită Lui, precum şi Proorocul spune, grăind către Biserică:
„ Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit împăratul frumuseţea ta”  .
Aşadar, iubiţilor, ca să ajungem prieteni cu Dumnezeu, să căutăm să deprindem în fiecare zi această frumuseţe, ştergându-ne toată murdăria cu citirea Scripturilor, cu rugăciunile, cu milosteniile, cu buna înţelegere a unuia cu altul, pentru ca împăratul, îndrăgostindu-Se de frumuseţea sufletului nostru, să ne învrednicească de împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu.

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

CĂTRE IUDEI

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu.
Dovedire din cele spuse despre El de către profeţi
în multe locuri

1. Mulţi oameni nu ascultă cu uşurinţă cuvântările lungi, unii din pricină că sunt trândavi din fire, alţii din pricină că se dedică întru totul grijilor lumeşti, iar alţii din pricină că sunt stăpâniţi de multă neştiinţă. De aceea, am socotit că  trebuie neapărat să curm oboseala pricinuită de o cuvântare lungă, pentru ca prin scurtimea cuvântului să înlătur şovăiala celor trândavi, iar pe cei ce au groază de citit să-i fac să asculte cu multă tragere de inimă lucrarea aceasta.

De aceea, nici n-am căutat să-mi împodobesc prin cuvinte alese şi cu nume lucrarea aceasta, ci am spus lucrurilor pe numele lor, aşa, ca să fie uşor, lesne de înţeles şi de slugă, şi de slujnică, şi de văduvă, şi de negustor, şi de corăbier, şi de plugar. Voi încerca, de asemenea, pe cât îmi va fi cu putinţă, să micşorez mereu lungimea spuselor, ca să dau învăţătura în puţine cuvinte. Aceasta, pentru ca şi prin uşurinţa de înţelegere şi prin puţinătatea cuvintelor să stârnesc pofta ascultătorilor trândavi, să-i fac să-mi urmărească spusele cu uşurinţă şi fără vreo oboseală şi să aibă câştig sufletesc ţinându-le aminte.

Mai întâi voi începe lupta cu elenii. Dacă mă va întreba elenul: „ De unde se vede că Hristos este Dumnezeu?”  (trebuie să ne închipuim că aceasta ne va întreba mai întâi, căci toate celelalte decurg din aceasta), nu-i voi aduce dovada din cer, nici din altele ca acestea. Într-adevăr, dacă îi voi spune că Hristos a zidit cerul, pământul, marea, n-are să primească spusa mea. Dacă îi voi spune că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a izgonit demoni, nici pe asta n-are s-o primească. Dacă îi voi spune că a făgăduit Împărăţia cerurilor şi bunătăţi negrăite, dacă îi voi vorbi despre Înviere, nu numai că nu-mi va asculta cuvintele, ci va râde de mine. De unde dar să-l îndrumez, mai ales dacă este un om fără carte şi neînvăţat? De unde din altă parte dacă nu din cele recunoscute îndeobşte şi fără împotrivire şi de mine, şi de el, din acelea despre care n-are nici cea mai mică îndoială. Căci, după cum am spus, nu are să se lase uşor convins dacă îi voi pune ca temei al dumnezeirii Sale facerea cerului şi celelalte.

Care este dar lucrul despre care mărturiseşte şi elenul că l-a făcut Hristos şi pe care nu-l poate tăgădui deloc? Care? Că Hristos a sădit neamul creştinilor! Într-adevăr, nu va tăgădui că Hristos a întemeiat Bisericile de pe toată faţa pământului. Pe temeiul acestora vom face dovada puterii Lui şi vom arăta că El este Dumnezeu; vom spune că nu stă în firea unui simplu om să cucerească într-un timp scurt atât de multă omenire, să cuprindă pământul şi marea şi să cheme pe oameni la astfel de lucruri, mai ales că ei erau stăpâniţi de datini şi obişnuinţe nesocotite, dar, mai bine spus, stăpâniţi de o răutate atât de mare. Şi totuşi, a avut tăria să elibereze neamul omenesc de toate acestea; nu numai pe romani, ci şi pe perşi, şi, într-un cuvânt, toate neamurile barbare. A săvârşit acestea fără să Se folosească de arme, fără să cheltuiască bani, fără să pornească oştiri, fără să dezlănţuie războaie, ci numai cu unsprezece oameni la început, oameni fără vază, de jos, neînvăţaţi, de rând, săraci, goi, flămânzi, neîncălţaţi, cu o singură haină.

Dar pentru ce spun eu: a săvârşit? A putut să convingă atâtea seminţii de oameni să cugete nu numai la cele din lumea aceasta, ci şi la cele viitoare, să rupă legile strămoşeşti, să smulgă din rădăcină datinile cele vechi, înrădăcinate de atâta amar de vreme, şi să sădească în locul lor altele, să-i abată de la nişte reguli uşoare şi să-i îndrepte spre nişte dreptare grele, cele ale Lui; şi să facă acestea, cu toate că toţi Îi declarau război, cu toate că a fost batjocorit să sufere crucea şi o moarte plină de ocară. Nu va putea tăgădui elenul că n-a fost răstignit de iudei, că n-a îndurat de la ei nenumărate patimi, dar că în fiecare zi s-a răspândit tot mai mult predica. Şi minunea stă nu numai aici, ci şi acolo că Hristos înfloreşte până şi la perşi, cu toate că încă şi acum perşii Îi poartă război. Şi sunt printre perşi şi azi popoare multe de mucenici; iar cei ce erau mai sălbatici chiar decât lupii, când au primit predica, au ajuns mai blânzi decât oile şi cugetă la cele înalte despre nemurire, despre Înviere şi despre bunătăţile cele negrăite.

2. Aceste fapte mari s-au săvârşit nu numai în oraşe, ci şi în pustie, în sate, la ţară, în porturi şi limanuri. S-au supus Celui răstignit cu multă credinţă nu numai oameni de rând, sau numai căpeteniile, ci chiar cei ce au fruntea încununată cu coroană. Şi voi căuta să dovedesc acum că toate acestea nu s-au făcut aşa, la întâmplare, că au fost prezise cu multă vreme înainte; dar, mai bine spus, ca să nu fie bănuit cuvântul meu, trebuie neapărat să aduc de faţă cărţile iudeilor care L-au răstignit şi, să desfăşor înaintea ochilor celor necredincioşi, din cărţile păstrate de iudei, mărturiile despre Hristos!

Aşadar, că Dumnezeu va fi om, Dumnezeu fiind, o spune cel dintâi Ieremia (în cartea lui Baruh): „ Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu va fi asemenea Lui. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de el. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”  . Ai văzut cum, în puţine cuvinte, a lăsat să se înţeleagă totul: că Dumnezeu fiind, S-a făcut om; că a locuit împreună cu oamenii; că El a dat Legea cea veche. Că spune Proorocul: „ A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul” . Se arată în acest loc că, şi înainte de venirea Lui în trup, El pe toate le rânduia, El pe toate le făcea, legiuind, purtând de grijă, îngrijind, binefăcând. Ascultă cum spune un alt profet că va fi nu doar om, ci şi că Se va naşte din Fecioară: „ Iată. Fecioara în pântece va purta şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel”  , care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.

Apoi, pentru ca să arate că nu era o nălucire ceea ce s-a arătat, ci cu adevărat om, a adăugat, zicând: „ Că înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tatăl bun sau rău va lepăda răul ca să aleagă binele”  . Că Acesta va fi nu numai om, nici numai din Fecioară, ci şi din casa lui David, ascultă că şi pe aceasta o prezice de demult Isaia; foloseşte cuvintele în chip figurat şi se foloseşte de asemănări, dar totuşi o prezice: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcină se va înălţa; şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple pe El”  . Acest Iesei a fost tatăl lui David. Se vede dar de aici că a fost din seminţia aceea. Iar că a fost nu numai din seminţia aceea, ci că va ieşi chiar din casa lui Iesei, a spus-o mai dinainte şi pe aceasta, zicând: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei” . Nu vorbeşte la întâmplare de un toiag oarecare, ci vorbeşte de Hristos şi de Împărăţia Lui. Şi că n-a spus aceasta despre un toiag, a arătat-o prin cuvintele următoare. Într-adevăr, după ce a spus: „ Va ieşi toiag” , a adăugat: „ Şi Se va odihni peste El Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” .

Nici un om, oricât de nepriceput ar fi, nu va putea spune că harul Duhului are să vină peste un lemn, ci este evident că peste templul acela fără de prihană. De aceea nici n-a spus: „ va veni” , ci „ Se va odihni” ; pentru că atunci când a venit a rămas peste El şi nu S-a depărtat. Acest lucru arătându-l şi evanghelistul Ioan, spunea: „ Am văzut Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El”  , n-au trecut sub tăcere nici părerea iudeilor, pe care au arătat-o odată cu naşterea Lui. Matei zice: „ Auzind Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”  . Ascultă însă că şi Isaia vestise mai dinainte aceasta, spunând: „ Şi ar fi voit să fi fost arse în foc, căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă, şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat Dumnezeu tare, puternic. Domn al păcii. Părinte al veacului ce va să fie”  .

Este evident chiar celor mai cârcotaşi oameni că astfel de cuvinte nu se pot spune despre un simplu om. Nici un om, de când e lumea, n-a fost numit Dumnezeu tare, nici Domn al unei astfel de păci. Căci „ păcii Lui nu-i va fi hotar”  , spune Profetul. Şi lucrurile arată că pacea Lui s-a răspândit peste tot pământul, peste toată marea, peste toată lumea, locuită şi nelocuită, peste munţi, câmpii şi păduri, din ziua aceea în care având să Se înalte, a spus ucenicilor:
„ Pacea Mea v-o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu”  .

– Dar oare pentru ce a grăit Hristos aşa?

–  Pentru că pacea pe care o dă omenirii este uşor de stricat şi mult schimbătoare, pe când pacea Lui este trainică, statornică, tare, neschimbătoare, nemuritoare şi fără de sfârşit, cu toate că s-au dezlănţuit mii şi mii de războaie împotrivă-i, cu toate că s-a uneltit în fiecare zi de mii şi mii de ori. Dar cuvântul Său, care săvârşeşte totul, a săvârşit-o şi pe aceasta împreună cu celelalte.

3. Profeţii n-au profeţit numai că va fi om, ci au profeţit şi despre chipul venirii Lui. Că nu avea să vină slobozind de sus fulgere şi trăsnete, cutremurând pământul, clătinând cerul şi înspăimântând, ci avea să Se nască fără de zgomot şi neştiut de nimeni, în casa unui dulgher, într-o casă fără de vază şi umilă, ascultă că nici pe aceasta n-a trecut-o sub tăcere David.
Când a spus: „ Se va pogori ca ploaia pe lână”  , a arătat prin aceste cuvinte că Se va naşte fără zgomot, în linişte.
Dar nu numai aceasta au profeţit. Iată ce spune un alt prooroc voind să arate blândeţea şi bunătatea purtării lui Hristos faţă de toţi oamenii.
Hristos a fost ocărât, scuipat, batjocorit, necinstit, biciuit, şi în urmă chiar răstignit; cu ,toate acestea, nu S-a răzbunat pe niciunul dintre cei ce au făcut aceasta, ci le-a suferit cu îndelungă-răbdare şi blândeţe pe toate: necinstirile, vicleniile, nebunia şi furia cea deşartă a acelui popor. Arătându-le pe toate acestea, proorocul spunea: „ Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge, …până ce nu va pune pe pământ judecata şi întru numele Său neamurile vor nădăjdui”  .

Un alt profet, iarăşi, vrând să arate şi locul în care avea să Se nască, spunea: „ Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii; căci din tine va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel, şi obârşia Lui, din început, din zilele veacului”  . Acest profet arată şi dumnezeirea lui Hristos, şi omenitatea Lui. Prin cuvintele: „ Obârşia Lui, din început, din zilele veacului”  a arătat existenţa Lui cea mai înainte de tot veacul; iar prin cuvintele: „ Va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel” I-a arătat naşterea după trup. Şi iată că din aceste cuvinte ale profetului mai iese la lumină şi o altă profeţie. N-a spus numai că Se va naşte, ci că va fi vestit şi locul naşterii Sale, deşi este neînsemnat şi mic: „ Cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii” , zice profetul. Acum toată lumea aleargă să vadă Betleemul, unde a fost pus când S-a născut; nu pentru altă pricină decât pentru aceasta.

Alt profet, iarăşi, a arătat şi timpul în care avea să vină Hristos, grăind aşa: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit lui. Şi El va fi aşteptarea neamurilor, legând de viţă asinul Lui şi de coardă mânzul asinei Lui. Va spăla în vin haina Lui şi în sânge de strugure veşmântul Său. Mai frumoşi sunt ochii Lui decât vinul şi dinţii Lui, mai albi decât laptele”  . Uită-te şi la această profeţie strălucitoare! Atunci a venit Hristos, când în ludeea n-au mai fost domni iudei, când iudeii au ajuns sub stăpânirea romanilor. Şi astfel s-a împlinit şi profeţia care zice: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit Iui”, adică până ce va veni Hristos. Când S-a născut Hristos şi s-a făcut înscrierea cea dintâi, romanii stăpâneau poporul evreu şi-i supuseseră pe iudei sub jugul stăpânirii lor. Apoi, prin cuvintele: „Şi EI va fi aşteptarea neamurilor”  a mai lăsat să se înţeleagă şi altceva: când va veni Hristos, va chema la El
toate neamurile.

Irod, căutându-L pe Cel născut, avea să-i ucidă pe toţi pruncii din Betleem. nici acest fapt nu l-au ascuns profeţii, ci l-au vestit cu mulţi ani înainte, zicând:
„ Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi jale multă: Rahila plângându-şi fiii, şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt”  .
Avea să Se suie în Egipt. Şi aceasta au arătat-o profeţii, zicând: „ Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”  .
Venind în locuri cunoscute, Hristos avea să facă îndată minuni şi să înveţe. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte. Ascultă pe Isaia, care spune: „ Ţară a Zabulonului şi pământ al Meftalimului, poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”  .

Prin aceste cuvinte profetul arată venirea lui Hristos în acele locuri şi cunoştinţa dată lor prin minunile săvârşite de Dânsul. Profetul, vorbind apoi şi despre alte minuni, arată că (Acesta) a tămăduit şchiopi, a vindecat orbi, i-a făcut pe alţii să vorbească:
„ Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi”  . Şi după altele: „ Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor”  , lucru ce nu s-a întâmplat niciodată decât la venirea Lui.
Profeţii au făcut pomenire în chip deosebit de unele minuni. A intrat odată Hristos în templu, iar pruncii de lapte, care nu puteau vorbi, I-au cântat Lui cântări sfinte, grăind aşa: „ Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”  .

Aceasta a spus-o mai dinainte profetul zicând: „ Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, ca să sfărâmi pe vrăjmaş şi pe răzbunător”  . Ai văzut că firea se luptă cu ea însăşi, că vârsta aceea care n-a cunoscut răul îl vesteşte pe Creator, iar vocea care nu putea i- vorbi a luat asupră-şi sarcina predicării apostolice?

4. Din pricina nerecunoştinţei lor, Hristos avea să le vorbească uneori iudeilor despre multe în mod umbrit, ca în ghicitură şi în pilde. Şi a fost prezis acest lucru mai de mult: „ Voi rosti pilde de la întemeierea lumii voi striga cele ascunse dintru început”  . Dar şi înţelepciunea cea creatoare a Lui vestind-o mai dinainte şi de demult, Proorocul spunea:
„ Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”  . Iar alt profet spune: „ lată, va cunoaşte Fiul Meu şi Se va înălţa şi Se va slăvi şi Se va ridica foarte”  . Vorbind pe scurt despre faptele mari ale venirii Sale săvârşite împreună cu minunile. El însuşi grăia aşa: „ Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns, M-a trimis să binevestesc săracilor, să propovăduiesc robilor iertare şi orbilor vedere”  .

Profeţii au vestit mai dinainte şi faptul că iudeii au să-I întoarcă fără pricină şi în zadar spatele lui Hristos, Care le-a făcut atâta bine, şi au să-L învinuiască fără temei. Ascultă-l pe David, care vesteşte aceasta mai dinainte şi grăieşte aşa:
„ Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace; când le grăiam, se luptau cu mine în zadar”  .
Hristos avea să intre în Ierusalim purtat de o asină. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte şi de demult de Zaharia, care grăieşte aşa: „ Bucură-te foarte, fiica Sionului! Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin, pe mânz tânăr”  .

I-a izgonit din templu pe vanzătorii de porumbei si pe schimbătorii de bani. A făcut aceasta din ravnă pentru casa lui Dumnezeu; dar, totodată, a arătat ca nu-I este potrivnic lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, intr-un gând cu Tatăl. De aceea a şi răzbunat templul; căci ajunsese loc de neguţătorie
Nici acest fapt n-a fost lăsat neînsemnat de profeţi, ci profetul David, făcându-l cunoscut mai dinainte şi vestind mai dinainte gândul cu care Hristos a răzbunat casa lui Dumnezeu, zice: „ Râvna casei Tale M-a mâncat”  . Ce poate fi mai lămurit decât această profeţie?
Avea să fie vândut, iar vânzarea avea s-o facă cel ce lua parte cu El la masă. Iată că şi aceasta a vestit-o mai dinainte acelaşi profet, spunând: „ Cel ce mănâncă pâinile Mele, chiar el şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul”  .
Uită-te acum că şi Evanghelistul grăieşte la fel: „ Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde”  .
Cel ce L-a vândut nu avea numai să-L vândă ci să vândă Sângele cel scump şi să ia bani pentru El. Nici asta n-a ascuns-o Profetul, ci, arătând sfaturile cele neruşinate şi cuvintele ce le-au grăit unii cu alţii, spunea: „ Dumnezeule, lauda Mea să nu o ţii sub tăcere, căci gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra Mea”
Vânzătorul, căindu-se mai târziu de cele ce-a îndrăznit, a aruncat arginţii lăsându-şi femeia văduvă,  copiii orfani şi casa pustie. Iată că si această nenorocire o jeluieşte Profetul, grăind aşa: „ Să ajungă fiii lui orfani şi femeia lui văduvă! Clătinându-se să se mute fiii lui şi să fie izgoniţi din casele lor.”

În locul vânzătorului şi după el a ajuns apostol un altul, Matia. Acelaşi profet vesteşte şi aceasta mai dinainte, spunând: „ Episcopia lui să o ia altul”.
Când a fost vândut şi prins de buna Sa voie, s-a intocmit tribunal, plin de multă fărădelege, şi din iudei şi din păgâni. Iată că şi aceasta o face cunoscută mai dinainte Profetul, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte ?”.

Au vestit profeţii mai dinainte nu numai asta, ci si tăcera Lui; stătea în mijlocul lor şi tăcea, în timp ce ei grăiau multe cuvinte şi multe învinuiri. Arătând aceasta Isaia spunea: “Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Lui
Apoi Profetul ca să dovedească  nedreptatea hotărârii, a adăugat: „Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea”   adică nimeni nu L-a judecat drept.
Apoi spune şi pricina junghierii. Hristos n-a pătimit cele ce-a pătimit din pricina păcatelor Sale, căci era curat şi fără de prihană, ci S-a dat pe Sineşi pentru păcatele lumii.

Uită-te cum Profetul le-a arătat pe amândouă acestea, spunând: „ Păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”  . Prin aceste cuvinte a arătat pentru ce a fost ucis. Apoi spune şi altă pricină: „ Din pricina păcatelor poporului Meu a fost dus la moarte”  .
Voind să arate nu doar pricina junghierii, ci şi câştigul care a venit de pe urma crucii şi a acelei junghieri, iată cum vesteşte aceasta mai dinainte, spunând:
„ Toţi ca nişte oi am rătăcit; fiecare în calea lui s-a rătăcit. Pedeapsa păcii noastre peste El; cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”
Acelaşi profet a arătat apoi şi pedeapsa ce o vor primi iudeii pentru cele îndrăznite de ei, când zice: „ Voi da pe cei răi în locul îngropării Sale şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui”  . Iar David, după ce a spus: „ Să lepădăm de la noi jugul lor” , a adăugat: „ Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii; atunci va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei” .

Vorbeşte aici de împrăştierea iudeilor pe toată faţa pământului. Însuşi Hristos a arătat în Evanghelii acelaşi lucru, spunând: „ Iar pe cei care n-au voit să împărătesc peste ei aduceţi-i aici şi-i tăiaţi pe ei”.   Şi, iarăşi, când au vorbit de junghiere, profeţii n-au trecut sub tăcere nici chipul junghierii; şi pe acesta l-a dat de înţeles David, grăind aşa: „ Găurit-au mâinile Mele şi picioarele Mele; numărat-au toate oasele Mele”  . N-a ascuns nici nelegiuirea cea de după răstignire, ci a grăit iarăşi: „ Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” .

Hristos apoi avea să fie îngropat. Şi asta a arătat-o spunând: „ Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii”
Avea să învieze. Iată că şi aceasta a fost vestită mai dinainte, spunându-se: „ Nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”
Isaia arată iarăşi acelaşi lucru în alt chip, zicând: „ Domnul va vrea să-L cureţe pe El de rană, … să-l arate Lui lumină, să-L îndreptăţească pe Cel drept. Care bine slujeşte multora”   Moartea Lui a însemnat dezlegarea păcatelor oamenilor. Şi asta a înfăţişat-o Profetul, când a spus: „ Şi El păcatele multora a purtat”

I-a eliberat pe oameni de demoni. A spus-o şi pe asta: „ Va împărţi prăzile celor puternici”
Că asta a făcut-o prin moartea Lui, nici pe aceasta nu a tăcut-o, ci a spus:
„ Pentru că s-a dat la moarte sufletul Lui”
Avea să atragă la Sine întreaga lume. Şi asta a arătat-o prin cele ce a spus:
„ Şi El va moşteni pe mulţi”

5. Apoi profeţii n-au tăcut nici asupra pogorârii Sale la iad; că are să tulbure totul, că are să umple totul de zgomot şi de tulburare, că are să doboare cetatea. O strigă asta când David, grăind aşa: „ Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei”  , când Isaia, în alt chip:
„ Porţi de aramă voi zdrobi şi zăvoare de fier voi sfărâma şi-ţi voi deschide vistierii întunecoase, pe cele ascunse, nevăzute ţi le voi arăta ţie”  , numind aşa iadul. Era iad, dar avea în stăpânirea lui suflete sfinte şi vase cinstite, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov. De aceea I-a numit: „ vistierii” ; a numit însă aceste vistierii „ întunecoase”  pentru că Soarele dreptăţii încă nu strălucise acolo, nici nu propovăduise cuvintele despre înviere.

După înviere nu avea să stea cu îngerii, nici cu arhanghelii, nici cu altă putere slujitoare, ci avea să stea pe tronul cel împărătesc. Ascultă ce spune tot David: „ Zis-a Domnul Domnului Meu: „ Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”  .După acestea avea să-i trimită pe Apostoli. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte Isaia, spunând:
„ Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce bine-vestesc cele bune”  . Uită-te ce parte a trupului o laudă! Picioarele, care-i poartă pe Apostoli pretutindeni!

David arată apoi şi chipul puterii lor, zicând: „ Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”  . Apostolii n-au biruit învârtind arme, nici cheltuind bani; n-au biruit nici prin tăria trupului, nici prin mulţimea oştirilor şi nici prin altceva asemănător, ci numai prin cuvânt; prin cuvântul acela ce are putere multă, facerea de minuni. Aşa au biruit lumea! Predicând pe Cel răstignit şi făcând minuni. De aceea zice Profetul: „ Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc” . Prin aceste cuvinte vorbeşte despre minuni. Putere negrăită a fost ca pescarul, vameşul şi făcătorul de corturi, printr-o simplă poruncă, să învie morţii, să izgonească demoni, să alunge moartea, să pună frâu limbii filosofilor, să coasă gurile retorilor, să-i biruie pe împăraţi, pe domnitori, pe barbari, pe eleni, să pună stăpânire pe tot neamul omenesc. Şi bine a grăit Profetul! Căci pe toate acestea le-au săvârşit cu acel cuvânt şi cu multă putere au schimbat pe morţi în vii, pe păcătoşi în drepţi, pe orbi în oameni cu vedere, izgonind bolile din trup şi răutăţile din suflet.

De unde le-a venit lor puterea aceasta? De la Duhul Sfânt! Iar aceasta se vede din următoarele: „ Erau plini de Duhul”  , spune Scriptura; prooroceau şi bărbaţii, şi femeile. „ Limbi în chip de foc li s-au arătat şi au şezut peste fiecare din ei”  . Şi acest lucru l-a vestit mai dinainte şi de demult Ioil, grăind aşa:
„ Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vedenii vor vedea, şi tinerii voştri visuri vor visa. Şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna… înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năprasnică”  , numeşte zi mare şi năprasnică şi ziua aceasta a venirii Duhului, dar şi pe aceea ce se va arăta la sfârşitul lumii. Acelaşi profet a vestit mai dinainte şi mântuirea prin credinţă – căci nici aceasta na fost trecută sub tăcere -: „ Şi va fi, spune el, că oricine va chema numele Domnului se va mântui”  .

6. Va trimite propovăduitori pe toată faţa pământului şi nu va fi nimeni care să nu audă predica. Şi aceasta a fost vestită mai dinainte. Ascultă-l pe David, care o spune şi o profeţeşte: „ în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor”  . Arată apoi că propovăduiau cu putere şi că erau mai puternici decât cei cu coroană pe cap; aceasta o spune în alt loc: „ Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul”  . Înseşi lucrurile arată că Petru şi Pavel au fost mai mari şi decât împăraţii şi decât domnitorii. Legile date de împăraţi îşi pierd puterea cât ei sunt încă în viaţă, pe când legile date de acei pescari rămân în picioare şi sunt trainice şi după moartea lor, cu toate că şi demonii şi obiceiul cel de multă vreme, şi răutatea, şi plăcerea, şi alte mii şi mii de pricini au încercat să le înlăture cu forţa. Şi iarăşi, ca să arate că după ce-i va pune căpetenii, vor fi iubiţi şi doriţi de toţi, a adăugat, zicând: „ Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veac”  , adică îţi vor mulţumi că le-ai dat astfel de căpetenii.

S-a vestit mai dinainte şi că predica va stăpâni pretutindeni. Iată că David îţi înfăţişează asta prin cuvintele: „ Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi Stăpânirea Ta, marginile pământului”  . Şi iarăşi, în altă parte, un alt profet arată acelaşi lucru spunând: „ Se va umple tot pământul de cunoaşterea Domnului, ca apa multă care acoperă mările”  .
Uită-te şi cu câtă uşurinţă vor asculta! „ Nu-l va mai învăţa fiecare pe aproapele său şi fiecare pe fratele lui, zicând: „ Cunoaşte pe Domnul” , căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”  .

Tăria Bisericii este arătată în aceste cuvinte: „ Fi-va în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului şi se va înălţa mai presus de dealuri şi vor veni la el popoare multe şi neamuri multe”  . Biserica nu va fi numai trainică, de nemişcat şi de nesfărâmat, ci va şi rândui multă pace în lume; conducerile cele multe şi domniile din cetăţi vor fi desfiinţate şi va fi înălţată în toate o singură împărăţie; peste cea mai mare parte a acestei împărăţii va fi pace, nu ca mai înainte. În vremurile de mai înainte toţi meşteşugarii şi retorii aveau în mâini arme şi stăteau pe câmpul de bătaie; dar, odată cu venirea lui Hristos, toate armele s-au desfăcut, iar războaiele s-au mărginit numai la anumite locuri.

Arătând acest lucru, un profet spunea: „ Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în seceri; şi nu va ridica sabie neam împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să se războiască”  . Mai înainte toţi trăiau în războaie; acum însă au uitat oamenii până şi meşteşugul războiului; dar, mai bine spus, cei mai mulţi nici nu l-au gustat – dintru început. Iar dacă mai sunt unii care cunosc meşteşugul armelor, apoi aceştia sunt puţini şi nu-s nici deşi, nici mulţi, ca la început, când aveau loc mii şi mii de răzvrătiri în fiecare neam.

Profetul a prezis apoi şi din cine-i alcătuită Biserica. Aveau să trăiască împreună nu numai oameni blânzi, nici numai oameni potoliţi, nici numai oameni buni, ci, împreună cu aceştia, şi oameni sălbatici şi neomenoşi, nişte lupi şi lei şi tauri după purtările lor; toţi aceştia aveau să facă o singură Biserică. Ascultă dar că Profetul a arătat şi învârstarea acestei turme prin cuvintele: „ Atunci vor paşte împreună lupul cu mielul”  . Prin aceste cuvinte Profetul a vrut să arate viaţa cumpătată a împăraţilor. Că nu despre animale este vorba aici, să spună iudeul când s-a întâmplat asta. Căci niciodată n-a păscut lupul împreună cu mielul. Şi chiar dacă ar fi păscut, ce folos ar fi avut de aici neamul omenesc? Nu, în acest loc e vorba de purtările oamenilor sălbatici, e vorba de sciţi, de traci, de mauri, de indieni, de sarmaţi, de perşi. Că toate aceste neamuri vor fi puse sub un singur jug, a arătat-o şi un alt profet, spunând: „ Şi-l vor sluji Lui sub un singur jug …şi să se închine Lui fiecare de la locul lui”  . Nu numai în Ierusalim, spune Profetul, ci pe toată faţa pământului. Oamenii nu mai primesc poruncă să se ducă la Ierusalim, ci să se închine lui Dumnezeu rămânând fiecare în casa lui.

7. N-a fost trecut sub tăcere nici faptul că iudeii vor fi scoşi. Iată că şi pe aceasta a prezis-o Profetul: „ Iată, vouă vi se vor închide uşile şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”  . A fost vestit mai dinainte şi cine are să I se închine Lui. „ Şi de la răsăritul soarelui până la apus, spune Profetul, numele Meu va fi slăvit între neamuri”  ; şi iarăşi: „ în orice loc Mi se va aduce tămâie şi jertfă curată”  . Ai văzut că a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o slujire mai bună a lui Dumnezeu? Că e vorba de o slujire aleasă şi cu totul deosebită faţă de cea de mai înainte? Nu mai e vorba acum de locul în care îi slujeşti lui Dumnezeu, ci de chipul slujirii. Slujirea lui Dumnezeu nu mai stă în miros de jertfe şi fum, ci în alt fel de închinăciune.

–  Dar cum i-au atras Apostolii pe toţi aceştia?, m-ar putea întreba cineva. Cum
i-au convins pe scit, pe indian, pe sarmat şi pe trac, când nu ştiau decât o singură limbă, pe cea iudaică?

– Au luat din darul Duhului harul grăirii în multe limbi. Şi aceasta în ceea ce priveşte neamurile; cât despre Israel, darul limbilor. Şi că nici darul acesta nu i-a atras pe iudei, ascultă că o arată Profetul, zicând: „ în alte limbi şi cu alte buze voi grăi poporului acestuia, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul”  . Poţi găsi cuvinte mai lămurite decât acestea?
Iudeii nu aveau să creadă, pe când neamurile aveau să alerge.

Şi acest lucru s-a spus mai dinainte. Ascultă-l pe Isaia, care o arată şi spune:
„ Găsit am fost de cei ce nu Mă căutau; arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată, sunt la un neam ce n-a chemat numele Meu”  . Iar despre Israel spune: „ Toată ziua am întins mâinile Mele către poporul acesta neascultător şi împotrivă grăitor”  ; şi Iarăşi: „ Vestitu-i-am ca unui copil, ca o rădăcină în pământ însetoşat”  ; şi iarăşi: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”  . Profetul n-a spus „învăţăturii noastre” , pentru a arăta aici că nu grăieşte de la sine, ci le-a vestit pe acelea pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Cele ale noastre, ale creştinilor, vor fi puse mai presus de cele ale iudeilor şi vor ajunge cu mult mai cinstite. Moise a lăsat să se înţeleagă aşa când a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam; vă voi face să vă mâniaţi pe un neam neînţelegător”  .

Prin cuvintele: „ pe cel ce nu este neam”  Moise a vorbit de nimicnicia de mai înainte a poporului nostru, înainte de a fi creştin. Din pricina marii sale nimicnicii, din pricina nebuniei şi din pricina prostiei sale nici nu era socotit popor; prin credinţă însă s-a petrecut o atât de mare schimbare, că s-a arătat cu mult mai cinstit decât poporul iudeu. Că aceasta avea să-i usture pe iudei şi că din pricina aceasta aveau să ajungă şi ei mai buni, o arată Moise tot în aceste cuvinte. Moise n-a spus numai: „ Voi pune mai presus” , ci a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam” , pentru ca să arate şi una, şi alta: şi superioritatea poporului creştin, şi oarecarea îndreptare a iudeilor săvârşită de invidie.

Cu alte cuvinte, Moise le spune aşa: „ Le voi da lor atâtea bunătăţi, că vă voi face geloşi, că vă va ustura” . Acest lucru i-a făcut într-adevăr şi pe iudei mai buni. Cei ce au văzut marea despicată, piatra desfăcută, văzduhul schimbat şi atâtea minuni mari, dar, mai bine spus, cei ce şi-au jertfit copiii lor, cei ce au slujit lui Belfegor şi au făcut multe vrăjitorii, aceştia, când am venit noi, când ale noastre au ajuns cu mult mai presus decât cele ale iudeilor, au fost atât de muşcaţi de invidie, încât au ajuns mai buni şi s-au smerit, şi astfel acelea pe care nu le-au putut săvârşi profeţii, pe care i-au auzit, şi minunile pe care le-au văzut, pe acelea le-a săvârşit invidia ce ne-au purtat-o.

Nimeni dintre ei nu-şi mai jertfeşte acum copiii, nu mai aleargă la idoli, nu se mai închină viţelului.
Cinstea fecioriei nu era cunoscută nici din nume pe vremea Vechiului Testament. Dar pentru că avea să strălucească pe vremea noului Testament, iată că şi pe aceasta o prezice David, grăind aşa: „ Vor fi aduse împăratului fecioare în urma ei …vor fi aduse în biserica împăratului”  . Dar n-a fost trecut sub tăcere nici chiar numele preoţilor, adică al episcopilor. „ Voi pune pe domnii tăi în pace, spune Profetul, şi pe episcopii tăi întru dreptate”
8. Hristos avea să vină să ceară socoteală neamului omenesc şi, totodată, şi iudeilor. Iată că şi pe aceasta o prezic şi David, şi Maleahi. Unul grăieşte aşa:
„ Şi a intrat ca focul din topitoare, ca iarba nălbitorilor… şi va curaţi ca argintul şi aurul”  . Înrudite sunt cuvintele acestea cu ale lui Pavel, care scrie aşa: „ Că ziua (Domnului) îl va arăta, pentru că în foc se descoperă”  . Iar David zice: „ Dumnezeu arătat va veni”  , predicând tot cea de a doua venire a Lui. Venirea Lui cea dintâi a fost cu mult pogorământ; a doua venire nu va mai fi aşa, ci plină de frică şi de spaimă, din pricina îngerilor care vor alerga înainte şi în timpul venirii Lui, (venire) care va cuprinde totul ca fulgerul. „ După cum fulgerul, spune Domnul, iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului”  .

Prin aceste cuvinte arată că venirea Lui este strălucită şi că se vesteşte singură. Nu are nevoie de propovăduitor, ci ea se arată pe sine. Acest lucru vrând să-l arate, David spunea: „ Dumnezeu arătat va veni” . Apoi, pentru ca să pună sub ochi şi chipul scaunului de judecată ce va să fie, a adăugat, spunând:
„ Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui, vifor mare”  . A vorbit de pedepse, dar vorbeşte şi de slavă: „ Va chema cerul de sus şi pământul ca să-l judece pe poporul Lui”  ; pământul, adică neamul omenesc. Apoi, după ce-l numără şi pe poporul iudaic împreună cu tot neamul – (căci către iudei se şi adresează) -, iarăşi adaugă, zicând: „ Adunaţi-l Lui pe cuvioşii Lui pe cei ce au rânduit legământul Lui pentru jertfe. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui că Dumnezeu judecător este”  .

Când va veni Hristos, va înlătura slujirea lui Dumnezeu cu jertfe; o astfel de slujire nu va mai fi bine-plăcută, ci va fi primită a noastră. Ascultă că şi despre asta s-a vorbit mai dinainte: „ Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit trup”  . Acelaşi lucru l-a arătat şi în altă parte, spunând: „ Un popor pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit; întru auzul urechii M-a auzit”  , adică n-a văzut marea despicată, n-a văzut piatra desfăcută, ci i-a auzit pe Apostolii Mei. Şi dincolo, iarăşi: „ Trup mi-ai întocmit” . Iar după ce a spus aşa, adaugă încă şi zice:
„ Atunci am spus: Iată, vin! în fruntea cărţii este scris despre Mine”  .
Două lucruri sunt arătate aici: unul, că va veni; al doilea, că atunci va veni, când vor fi înlăturate jertfele. Acest lucru s-a şi întâmplat când a trecut puterea din mâna iudeilor în mâna romanilor. Vom găsi că şi Baruh vorbeşte despre venirea Lui aşa: „ Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”  . Dar şi Moise spune: „ Prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca mine; de El să ascultaţi întru toate. Şi va fi, că va fi nimicit din poporul lui tot sufletul care nu va asculta de Proorocul acela”  .

Vezi că asta nu s-a întâmplat cu nimeni altul decât numai cu Hristos? într-adevăr, s-au sculat mulţi profeţi; de nici unul n-au ascultat şi nimic n-au pătimit. Dar când iudeii n-au ascultat de Hristos, au început să colinde pretutindeni ca nişte hoinari, ca nişte rătăciţi, ca nişte fugari, ca nişte pribegi. Iată! Au pierdut statul lor, au fost înstrăinaţi de datinile şi legile strămoşeşti; trăiesc cu necinste şi cu ruşine, osândiţi şi pedepsiţi. Iar cele ce-au pătimit pe timpul lui Vespasian şi Tit, (acestea) nici nu se pot spune. Astfel, nenorocirea aceea a depăşit orice nenorocire şi s-a împlinit cuvântul cel proorocesc, care zice: „ Va fi nimicit tot cel ce nu va asculta de Profetul acela” . Pentru aceea au rămas pustii cele ale iudeilor, pentru că n-au ascultat de Profetul acela.

Hristos îi va învia pe toţi. Şi asta a arătat-o Isaia, spunând: „ Vor învia morţii şi se vor scula cei din morminte… Căci rouă cea de la Tine le este vindecare”  .
Dar n-au fost profeţite numai acestea. După cruce, după răstignire, după junghiere, Hristos va fi şi mai strălucit, pentru că după înviere se va răspândi şi mai mult predica. După ce a fost legat, după ce a fost vândut de ucenicul Lui, după ce a fost scuipat, după ce a fost ocărât, după ce a fost biciuit, după ce a fost răstignit, nici în groapă n-ar fi fost învrednicit să fie pus dacă ar fi stat în puterea iudeilor, după ce ostaşii i-au împărţit hainele, Şi-a sfârşit viaţa sub bănuiala că a vrut să pună mâna pe putere, ca un hulitor, ca un tiran: „ Tot cel ce se face pe sine împărat se împotriveşte cezarului”  , şi iarăşi: „ Iată, voi aţi auzit hula Lui!”  . Aşadar, după ce aveau să se întâmple toate acestea. Profetul îl înalţă pe ascultător, îl face să prindă curaj şi-i spune: „ Nu te teme din pricina acestora! Căci după răstignirea Lui, după biciuirea Lui, după ocărârea Lui de către tâlhari, după uciderea Lui sub bănuiala de hulă, deci după moartea Lui şi după învierea
Lui, astfel vor fi lucrurile, încât nimeni n-are să mai spună nici un cuvânt împotrivă, nimeni n-are să mai spună că nu este plin de multă cinste” . Aşa s-a şi întâmplat. Acest lucru l-a vestit cu mult timp înainte profetul prin cuvintele:
„ Va fi rădăcina lui Iesei, iar Cel ce a înviat va domni peste neamuri; în El neamurile vor nădăjdui şi va fi odihna Lui, cinste”  . Ca şi cum ar fi spus:
„ Chipul acesta de moarte este mai de preţ decât coroana împărătească. Împăraţii vor da jos de pe capetele lor coroanele şi vor lua crucea, semnul morţii Lui. Pe porfirele împărăteşti, crucea; pe coroanele împăraţilor, crucea; în timpul rugăciunilor, crucea; pe arme, crucea; pe Sfânta Masă, crucea; pretutindeni, pe toată faţa pământului, crucea străluceşte mai mult decât soarele. Şi va fi odihna Lui, cinste” .

9. Astfel de fapte nu sunt fapte omeneşti. Faptele omeneşti au cu totul alt sfârşit. Atâta vreme cât oamenii mai trăiesc, sunt în floare şi faptele lor; dar dacă mor, pier şi ele odată cu ei. Asta se întâmplă nu numai cu cei bogaţi, nu numai cu nobilii, ci chiar şi cu împăraţii. Legile împăraţilor îşi pierd puterea, icoanele lor se înnegresc, amintirea lor se stinge, numele le cade în uitare, deşi mânuiau armele, deşi la un semn al lor mutau popoare şi cetăţi, deşi schimbau stările de lucruri; deşi puteau ucide pe cine voiau şi îi puteau slobozi pe cei osândiţi la moarte! Şi totuşi, toate acestea se duc, pier, chiar dacă au fost în floare mai înainte.

Cu Hristos, însă, cu totul dimpotrivă. înainte de cruce, de răstignire, numai lucruri pline de tristeţe, Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El, ceilalţi apostoli au fugit, mulţi credincioşi s-au dat în urmă, şi a rămas numai El singur în mijlocul duşmanilor. Dar, după ce a fost junghiat, după ce a murit, toate au ajuns mai strălucite, mai pline de lumină, cu mult mai înalte, ca să cunoşti că Cel răstignit n-a fost un simplu om. Verhovnicului Apostolilor înainte de cruce i-a fost teamă şi de ameninţarea slujnicei, a spus că nu-L cunoaste, deşi cunoscuse atâtea taine; dar după cruce a străbătut lumea. Din pricina aceasta mii şi mii de popoare de mucenici s-au lăsat înjunghiaţi; au voit mai degrabă să moară decât să rostească ceea ce rostise verhovnicul Apostolilor de teama ameninţării unei slujnice.

Astfel, din această pricină, propovăduim pe Cel răstignit, cu toţii, toate satele, toate oraşele, pustia, pământul locuit şi cel nelocuit! împăraţi şi generali, domnitori şi voievozi, robi şi liberi, oameni de rând, înţelepţi şi neînţelepţi, barbari şi felurite neamuri de oameni, în sfârşit, tot pământul pe care-l priveşte soarele, pe acesta în întregime, cât este el de întins, l-a străbătut numele Lui şi închinarea la El, ca să cunoşti ce înseamnă: „ Va fi odihna Lui, cinste” . Iar locul care a primit Trupul acela înjunghiat, deşi e mic şi foarte îngust, este mai de cinste decât mii şi mii de curţi împărăteşti şi, chiar pentru împăraţi, mai de preţ: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .
Şi lucru minunat este că nu s-a întâmplat asta numai cu El, ci şi cu ucenicii Lui. Cei duşi şi purtaţi de colo-colo, cei dispreţuiţi, cei înlănţuiţi, cei ce-au suferit nenumărate chinuri au ajuns după moartea lor mai cinstiţi decât împăraţii. Şi ca să afli cum, uită-te la cele ce-am să spun. în Roma, cetatea cea prea împărătească, împăraţii, voievozii şi generalii părăsesc totul şi aleargă la mormintele pescarului şi făcătorului de corturi; iar în Constantinopole cei cu coroane pe cap au socotit că este o fericire să le Fie îngropate trupurile lor nu alături de apostoli, ci afară, în pridvoarele bisericii lor. Împăraţii au ajuns deci portari la pescari; nu le este ruşine cu moartea lor; dimpotrivă, se împodobesc cu ea; şi nu numai ei, ci şi urmaşii lor. „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .

Atunci vei vedea măreţia cinstei, când vei cunoaşte bine semnul morţii Lui, al morţii Lui celei blestemate, cea mai ruşinoasă moarte dintre toate morţile. Căci numai acest fel de moarte era sub blestem. De pildă, în vechime, unii din cei ce greşeau erau arşi, alţii, omorâţi cu pietre, alţii îşi sfârşeau viaţa cu un alt fel de pedeapsă, pe când Cel răstignit, Cel spânzurat pe lemn nu a îndurat numai grozăvia aceasta, că era osândit la o astfel de osândă, dar mai era şi blestemat, căci spune Scriptura: „ Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”  .

Cu toate acestea, semnul acesta blestemat, semnul acesta de care fug ei cu groază, semnul acesta al celei mai cumplite osânde, semnul acesta a ajuns acum dorit şi prea iubit. Coroana împărătească nu împodobeşte atât de frumos capul precum crucea, care este mai de preţ decât toată lumea. Şi semnul acesta, de care mai înainte toţi se cutremurau, a ajuns acum atât de râvnit de toţi, că se găseşte pretutindeni, la căpetenii, la supuşi, la femei, la bărbaţi, la fecioare, la căsătorite, la robi, la slobozi. Şi toţi, necontenit, îl înseamnă pe cel mai de seamă mădular din mădularele noastre şi-l poartă în fiecare zi întipărit pe frunte ca pe un stâlp.

Crucea pe Sfânta Masă, crucea la hirotoniile preoţilor, crucea străluceşte iarăşi alături de Trupul lui Hristos la Cina cea de Taină. O vezi pretutindeni dănţuind: în case, în pieţe, în pustietăţi, pe drumuri, pe munţi, pe câmpii, pe dealuri, pe mare, în corăbii, în insule, pe paturi, pe haine, pe arme, în cămări, la banchete, pe vase ţărăneşti, pe vase de aur, pe mărgăritare, în picturile de pe ziduri, pe trupurile dobitoacelor greu bolnave, pe trupurile celor chinuiţi de demoni, în războaie, în timp de pace, ziua, noaptea, în cetele celor ce se desfătează şi în frăţiile celor care duc viaţă aspră. Astfel, acest dar minunat, acest dar negrăit a ajuns râvnit de toţi. nimeni nu se ruşinează, nici nu-şi acoperă faţa când se gândeşte că acesta este semnul unei morţi blestemate, ci, dimpotrivă, toţi se împodobesc cu crucea mai mult decât cu o cunună, decât cu covoare împărăteşti, decât cu mulţime de coliere de mărgăritare. Astfel, nu numai că nu fuge nimeni de semnul acesta, ci, dimpotrivă, este dorit şi iubit şi prea râvnit de toţi. Străluceşte pretutindeni şi este răspândit pretutindeni: şi pe zidurile caselor, şi pe acoperişuri, şi pe cărţi, şi în oraşe şi în sate, şi în ţinuturile locuite şi în cele nelocuite. Cu plăcere l-aş întreba acum pe elen: semnul acestei morţi blestemate şl al acestei osânde ar fi ajuns el dorit şi prea râvnit de toţi dacă n-ar fi fost mare puterea Celui răstignit?

10. Iar dacă socoti că asta nu-i nimic şi încă te mai porţi cu neruşinare, dacă întorci încă faţa de la adevăr şi eşti orb în faţa luminii, vino să-ţi arăt cât de mare este crucea şi din altă privinţă.
– Din care?
– Pentru osândirea oamenilor sunt o mulţime de unelte de chinuire: butucul, biciul de curele, unghiile, plumbii, cu care se scrijelesc trupurile, se sfâşie mădularele şi se spânzură. Care om ar vrea să aducă aceste unelte de chin în casa lui? Care om ar primi să atingă cu mâna pe călăii care lucrează cu ele sau să se apropie să le vadă? Oare nu le este groază de ele celor mai mulţi oameni? Unii le socotesc semne aducătoare de nenorocire, aşa că nu suferă nici să le atingă, nici să le vadă. Nu fug departe de ele? Nu-şi întorc privirile de la ele? O astfel de unealtă de chin era în vremea veche crucea, dar, mai bine spus, cu mult mai groaznică decât aceste unelte. Căci, după cum am spus, crucea nu era numai semn de moarte, ci semn de moarte blestemată.

Te întreb: din ce pricină a ajuns acum crucea atât de râvnită de toţi, din ce pricină a ajuns atât de dorită de toţi, din ce pricină este mai de preţ decât orice pe lume? Pentru ce se dau în vânt toţi după lemnul acela pe care a fost pus şi a fost răstignit Trupul cel Sfânt? Pentru ce mulţi iau o bucăţică din lemnul acela, o ferecă în aur, şi bărbaţi şi femei, şi-o atârnă de gât, împodobindu-se cu ea, deşi lemnul acela a fost semn de osândă, deşi lemnul acela a fost semn de pedeapsă? Dar Cel ce face totul. Cel ce le schimbă pe toate acestea. Cel ce a mutat lumea din atâta răutate şi a făcut din pământ cer. Acesta a urcat mai presus de ceruri crucea, care era plină de ocară şi era semnul celei mai ruşinoase morţi. Pe toate acestea, dar, văzându-le mai dinainte Profetul, a zis: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .

Acest semn de moarte – căci nu voi conteni de a spune mereu asta – a ajuns pricină de binecuvântare multă, zid de tărie şi de linişte de tot felul, lovitură de moarte diavolului, frâu demonilor, botniţă puterii celor potrivnici. Crucea a surpat moartea, crucea a doborât porţile cele de aramă ale iadului, crucea a sfărâmat zăvoarele cele de fier, a dărâmat cetăţuia diavolului, a curmat tăria păcatului, a smuls toată lumea care zăcea sub osândă, a îndepărtat bătaia lui Dumnezeu cea pornită împotriva firii noastre. Ce spun? Ceea ce n-a putut marea despicată în două, pietrele desfăcute, văzduhul schimbat, mana împărţită la atâtea mii de oameni vreme de patruzeci de ani, legea şi alte minuni săvârşite şi în pustie, în Palestina, aceea a putut crucea, nu într-un singur neam, ci în toată lumea, aceea a putut crucea, semnul cel blestemat, semnul cel de care fugeau toţi, semnul cel urât, semnul cel ocărât! Crucea a putut să le săvârşească pe toate cu uşurinţă după ce a murit Cel răstignit.

Dar nu numai acestea, ci şi cele de mai târziu arată puterea lui Hristos. Lumea care nu aducea nici un rod de virtute, care nu stătea cu nimic mai bine decât un pământ pustiu, care nici nu se aştepta să zămislească ceva bun, ei bine, lumea aceasta a făcut-o dintr-odată rai şi mamă cu mulţi copii. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte şi de demult Profetul, grăind aşa: „ Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai ! Dă drumul la glas şi strigă, ceea ce nu aveai dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat”  . Profeţii n-au tăcut nici despre aceea că a făcut lumea aşa de roditoare, că i-a dat o lege cu mult mai bună decât cea dintâi. Şi iată ce au grăit, vestind de mai înainte: „ Voi face cu ei legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua în care i-am luat de mână şi i-am scos pe ei din pământul Egiptului; pentru că aceia n-au rămas în legământul Meu, deşi Eu M-am îngrijit de ei, zice Domnul. Că acesta este legământul pe care-l voi , face cu ei, dându-le legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie pe inima lor”  .

Apoi, pentru ca să arate repedea schimbare şi uşurinţa învăţăturii, Profetul a spus: „ Şi nu va mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul!, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”  .
La venirea Lui avea să dea iertare păcatelor. Profetul a vestit-o mai dinainte şi pe aceasta, grăind aşa: „ Acesta va fi legământul Meu cu ei, când le voi ierta nedreptăţile, şi păcatele lor nu le voi mai pomeni”  . Poate fi ceva mai lămurit decât asta? Prin aceste vestiri de mai înainte a arătat chemarea neamurilor, superioritatea legii noi faţă de cea veche, uşurinţa apropierii de noua lege, harul credincioşilor, darul dat prin botez.

11. Cel care le-a săvârşit pe acestea, tot Acela va fi mai târziu şi judecător, iată că profeţii o vestesc mai dinainte şi pe aceasta! N-au trecut sub tăcere nici acest lucru. Unii profeţi L-au văzut sub chipul în care are să vină; alţii au vestit acest lucru mai dinainte prin cuvintele lor. Daniel, deşi era în mijlocul barbarilor, L-a văzut pe Hristos venind pe nori. Ascultă înseşi cuvintele profetului: „ Văzut-am, spune el, şi, iată, ca Fiu al Omului venind (Cineva) pe nori şi a ajuns până la Cel vechi de zile şi înaintea Lui S-a adus. Şi Lui I s-au dat domnia şi împărăţia; şi toate popoarele, seminţiile şi limbile, Lui vor sluji”  . Profetul pune sub ochi şi scaunul de judecată, zicând: „ Văzut-am până ce s-au pus scaunele şi s-au deschis cărţile şi râu de foc curgea înaintea Lui; mii de mii îi slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui”  .
Dar nu numai atât! A arătat şi cinstea ce-o vor avea drepţii, zicând: „ Şi judecata a dat-o sfinţilor Celui Preaînalt şi sfinţii au luat împărăţia”  .
Maleahi arată că judecata aceea va fi prin foc: „ Iată, El intră ca focul topitorului şi ca iarba înălbitorilor”  .

Ai văzut cu câtă precizie grăiesc profeţii? Ai văzut cum au propovăduit toate cele ce aveau să se întâmple?
Cum dar mai îndrăzneşti să nu crezi când primeşti astfel de dovezi ale puterii lui Hristos, cuvinte grăite înainte cu atâta amar de vreme, când vezi că faptele urmează cuvintelor şi nici un fapt nu le dezminte? Că aceste cuvinte nu sunt plăsmuiri de ale noastre o mărturisesc cei dintâi iudeii, cei ce au primit aceste cărţi, cei care le stăpânesc şi acum, cei care ne sunt duşmani, strănepoţii celor ce L-au răstignit pe Hristos. Ei au şi acum aceste cărţi şi le păstrează.
Dar poate că mă vei întreba:

– Dar dacă iudeii au aceste cărţi, pentru ce nu cred ei în Hristos?

– Pentru că n-au crezut în El nici atunci când L-au văzut făcând minuni! Dar pentru asta nu-i de vină Hristos, în Care nu cred, ci sunt de vină ei, că nu văd deşi e ziua în amiaza mare. Căci Dumnezeu a pus lumea aceasta înaintea ochilor noştri; operă nespus de bine întocmită, care sloboade din toate părţile glasuri ca să-L vestească pe Făcătorul ei. Cu toate acestea, sunt unii oameni care spun că tot universul s-a făcut de la sine; alţii, că toate pe care le vedem sunt nenăscute, veşnice; alţii atribuie demonilor facerea lumii şi purtarea de grijă asupra lumii; alţii, întâmplării, soartei, naşterii sau mersului stelelor. Pentru asta nu-i de vină Creatorul lumii! De vină sunt cei care zac cuprinşi de cele mai cumplite boli după ce au primit atât de multe leacuri.
Precum un om priceput, care vede dintr-odată tot ce trebuie şi nu are nevoie de ajutoare, tot astfel unul nepriceput şi nesimţitor, de-ar avea mii şi mii de povăţuitori, rămâne tot orb odată ce patimile au pus stăpânire pe el. Aşa se întâmplă pretutindeni, nu numai cu facerea lumii, ci şi cu altele. (Câţi oameni care n-au auzit în viaţa lor de legi n-au dus o viaţă cu totul potrivită legilor? Iar alţii, dimpotrivă, deşi au fost crescuţi în legi din copilărie şi până la adânci bătrâneţi au încetat de a le călca. Asta se întâmpla şi în vremea lor vechi. Iar iudeii, cu toate că s-au bucurat de mii şi mii de semne şi minuni, totuşi n-au ajuns mai buni. Ninivitenii însă au auzit numai un singur glas, şi s-au schimbat, au părăsit răutăţile. Aceasta o poţi vedea întâmplându-se şi cu oamenii de jos, nu numai cu cei cu vază. De câtă învăţătură nu s-a bucurat Iuda! Şi totuşi a ajuns vânzător! De câtă povaţă s-a bucurat tâlharul? Cu toate acestea, pe cruce L-a mărturisit pe Hristos şi I-a propovăduit împărăţia! Nu judeca dar lucrurile după părerile oamenilor stricaţi, ci, pe temeiul adevărului lucrurilor, dă hotărârea cuvenită despre cei ce gândesc drept.

Iudeii n-au crezut, dar au crezut neamurile. Profeţii n-au trecut sub tăcere nici faptul acesta. David, pe de o parte. Striga profeţind: „ Fiii străini M-au minţit fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat în cărările lor”  ; Isaia, pe de altă parte, zice: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?”  . Şi iarăşi: „ Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, arătat M-am făcut celor ce n-au întrebat de Mine”  .

Chiar când a venit El, canaaneanca şi samariteanca au crezut, pe când preoţii şi căpeteniile îi purtau război, unelteau împotriva Lui, îi împiedicau pe cei ce voiau să creadă în El şi-i dădeau afară din sinagogi. Să nu te miri deloc de asta! Viaţa e plină de astfel de pilde! Şi în vremea noastră, şi înainte de noi. De altfel, dacă n-au crezut toţi iudeii, totuşi mulţi din ci au crezut în Hristos şi atunci, şi acum! Şi nu-i un lucru nou, nici un lucru ciudat ca n-au crezut toţi! Aşa e nerecunoştinţa! Aşa e mintea îngustă. Aşa e sufletul stăpânit de patimi!

Dar pentru că am vorbit de profeţiile grăite de profeţi despre Hristos, vestite înainte cu atâţia şi atâţia ani, haide să aducem în mijloc şi cele grăite de Hristos despre cele viitoare, pe când umbla pe pământ şi locuia împreună cu oamenii, ca să afli şi de aici puterea Lui. Venind Hristos pe pământ şi lucrând mântuirea oamenilor, a lucrat în felurite chipuri şi mântuirea acelora care trăiau pe vremea aceea, şi a acelora de mai târziu. Şi iată ce face! Face minuni şi prezice unele lucruri ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după îndelungată vreme. Prin minunile săvârşite atunci, Hristos dă ascultătorilor Săi garanţie că într-adevăr au să se înfăptuiască şi prezicerile Lui; prin înfăptuirea celor prezise dă dovadă celor de mai târziu că sunt vrednice de credinţa şi minunile săvârşite de El pe când era pe pământ; iar prin aceste două dovezi face vrednice de credinţă şi spusele Sale despre împărăţia cerurilor.
12. Prezicerile lui Hristos au fost de două feluri: unele aveau să se înfăptuiască în viaţa aceasta, altele, după sfârşitul lumii. Cele dintâi le întăresc pe celelalte şi arată cu multă prisosinţă adevărul lor. Iată ce vreau să spun. Dar, pentru că nu este destul de lămurit cuvântul meu, voi încerca să-l fac mai clar. Doisprezece au fost ucenicii care au mers după El. Nici prin minte nu le-a trecut atunci de Bise rică; n-o ştiau nici după nume. Sinagoga înflorea încă. Ce a spus Hristos şi ce a prezis când aproape toată lumea era stăpânită de păgânătate? „ Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”  .

Cercetează cuvintele acestea cum vrei, şi vei vedea strălucind adevărul lor. Lucru minunat nu-i numai acela că a zidit Biserica în toată lumea, ci că a făcut-o de nebiruit; de nebiruit, deşi s-au pornit împotriva ei atâtea şi atâtea războaie; căci cuvintele „ porţile iadului nu o vor birui”  arată primejdiile care au încercat să o pogoare la iad. Ai văzut adevărul prezicerii? Ai văzut tăria înfăptuirii? Ai văzut cuvinte ce strălucesc în fapte? Ai văzut putere de nebiruit, care face totul cu uşurinţă? Să nu treci repede pe deasupra : cuvintelor acestora: „ Voi zidi Biserica Mea” , pentru că sunt scurte! Cercetează-le adânc cu mintea! Gândeşte-te ce lucru mare este ca într-un timp atât de scurt să umple tot pământul de sub soare cu atâtea Biserici, să întoarcă la credinţă atâtea neamuri, să înduplece popoare, să pună capăt datinilor strămoşeşti; să smulgă obiceiuri înrădăcinate, să izgonească tirania plăcerii şi tăria păcatului ca pe un colb. Să ducă la pieire temple, idoli, slujbe, sărbători blestemate şi jertfele cele necurate ca pe un fum, şi, pretutindeni, să ridice altare, în ţara romanilor, în ţara perşilor, în ţara sciţilor, în ţara maurilor, în ţara indienilor! Ce spun? Pe toată faţa pământului nostru! Căci şi insulele britanice şi insulele de dincolo de marea aceasta, chiar şi insulele din ocean, au simţit puterea cuvântului acestuia. Căci şi acolo s-au întemeiat Biserici şi altare.

Cuvântul acesta, pe care l-a rostit Hristos atunci, este sădit în sufletele tuturor, stă pe buzele tuturor. Şi, după cum am spus, tot pământul, plin de spini fiind, a fost curăţat, a ajuns o ţarină curată, care a primit seminţele credinţei. Mare lucru, cu adevărat mare lucru ar fi fost, dar, mai bine spus, covârşitoare măreţie şi dovadă de putere dumnezeiască, dacă ar fi putut cuvântul acesta slobozi dintr-odată atâta lume, când un fel de viaţă rău o stăpânea de atâta vreme, şi să o mute la un alt fel de viaţă, cu mult mai anevoios, chiar dacă n-ar fi fost supărat de nimeni, ci ar fi fost pace, mulţi sprijinitori, şi nici un potrivnic!
Cuvântul acesta al lui Hristos avea potrivnic nu numai vechiul fel de viaţă ajuns obicei, ci era împiedicat şi de plăcere, două lucruri tiranice. Au fost însă înduplecaţi oamenii să scuipe ceea ce primiseră de atâţia ani de la părinţi, de
la bunici, de la străbuni, de la strămoşii de mai înainte, de la filosofi şi de la ritori, cu toate că era foarte anevoios lucru să începi să duci o altă viaţă, şi cu totul nouă; şi grozăvia era mare, plină de multe necazuri şi oboseli. A îndepărtat traiul bun şi a îndrumat la post! A îndepărtat dragostea de averi şi a îndrumat la sărăcie! A îndepărtat desfrâul şi a îndrumat spre curăţenie trupească şi sufletească! A îndepărtat mânia şi a îndrumat spre blândeţe! A îndepărtat invidia şi a îndrumat spre mulţumire! A îndepărtat drumul cel larg şi deschis şi a îndrumat spre cel strâmt, anevoios şi prăpăstios, şi i-a îndrumat pe nişte oameni obişnuiţi cu drumul cel larg. N-a luat alţi oameni străini de lumea aceasta şi de felul cel vechi de viaţă! Nu, ci tocmai pe aceştia care putreziseră în acest fel de vieţuire, care ajunseseră mai moi decât lutul, pe aceştia i-a luat şi acestora le-a poruncit să meargă pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, pe calea cea aspră şi grea! Şi i-a înduplecat! Şi pe câţi a înduplecat? N-a înduplecat doi, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci aproape pe toţi oamenii de sub soare. Şi prin cine i-a înduplecat? Prin unsprezece oameni, neînvăţaţi, de rând, nedestoinici la vorbă, fără vază, săraci, fără patrie, fără belşug de bani, fără putere trupească, fără lustrul slavei, fără strălucirea strămoşilor, fără tăria cuvintelor, fără darul vorbirii, fără sprijinul cunoştinţelor, prin pescari, prin făcători de corturi, prin oameni care vorbeau altă limbă. Nu erau de aceeaşi limbă cu cei pe care i-au înduplecat; nu, aveau o altă limbă, străină şi deosebită de toate limbile, limba ebraică; şi prin ei Hristos a zidit Biserica aceasta întinsă de la o margine la altă margine a lumii.

13. Şi nu numai acesta e lucru minunat, ci şi aceea că oamenii aceştia de rând, săraci, puţini, neînsemnaţi, necărturari, de jos, de altă limbă şi uşor de dispreţuit, cărora li s-a încredinţat îndreptarea întregii lumi, cărora li s-a poruncit să ducă omenirea spre o vieţuire cu mult mai anevoioasă, n-au săvârşit acest lucru în vreme de pace, ci asaltaţi din toate părţile de mii şi mii de războaie, în fiecare neam şi în fiecare oraş. Dar pentru ce spun eu în fiecare neam şi în fiecare oraş? S-a dezlănţuit război împotriva lor în fiecare casă. Când a venit învăţătura şi a despărţit adeseori pe fiu de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe supus de conducător, pe soţ de soţie, pe soţie de soţ, pe tată de copii, căci n-au ascultat toţi dintr-odată, învăţătura a adus asupra lor ură în fiecare zi, războaie necontenite, mii şi mii de primejdii de moarte şi a făcut să fie urâţi ca nişte duşmani şi vrăjmaşi ai întregii lumi.

Toţi îi prigoneau: împăraţi, voievozi, oameni de rând, liberi, robi, popoare, cetăţi. Şi nu-i prigoneau numai pe ei, ci – ceea ce era mai grozav – şi pe cei de curând întăriţi în credinţă, pe cei catehizaţi de ei. Era un război de obşte, şi împotriva ucenicilor, şi împotriva dascălilor, pentru că învăţătura părea potrivnică şi poruncilor împărăteşti, şi obiceiului şi datinilor strămoşeşti. într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să se depărteze de idoli, să dispreţuiască altarele idoleşti, la care s-au închinat părinţii lor şi toţi strămoşii, să se depărteze de învăţăturile cele spurcate, să râdă de sărbătorile păgâneşti, să scuipe slujbele idoleşti – lucruri ce li se păreau a fi prea cutremurătoare şi prea înfricoşătoare, şi ar fi voit mai bine să-şi dea viaţa decât să primească cele spuse de Apostoli; într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să creadă în Cel născut din Maria, Care a fost dus înaintea scaunului domnesc de judecată. Care a pătimit mii şi mii de chinuri. Care a îndurat moarte blestemată, Care a fost îngropat. Care a înviat.

Lucru ciudat era acela că patimile Lui erau cunoscute tuturor: biciuirile, lovirile peste cap, ocările cu scuipat în obraz, palmele, crucea, batjocura cea multă, bătaia de joc din partea tuturor, înmormântarea, care a fost (considerată) în parte un hatâr, pe când învierea Lui, nu. După înviere S-a arătat numai Apostolilor. Şi totuşi, deşi vorbeau despre toate acestea. Apostolii îi înduplecau şi zideau astfel Biserica. – Cum, în ce chip?
– Prin puterea lui Hristos, Care a poruncit acestea. El a deschis calea; El le-a făcut pe toate, pe cele grele uşoare. Dacă n-ar fi fost putere dumnezeiască puterea care le-a săvârşit pe acestea, atunci ele nici n-ar fi avut început.
– Cum aşa?
– Cel Care a spus: „ Să se facă cerul” , şi s-a făcut. Cel care a spus: „ Să se întemeieze pământul” , şi a adus pământul la fiinţă. Cel care a spus: „ Să lumineze soarele” , şi a apărut astrul acesta, Cel care le-a făcut pe toate cu cuvântul, Acela a sădit şi Bisericile acestea. Cuvântul acela: „ Voi zidi Biserica Mea” , acela le-a săvârşit pe toate. Aşa sunt cuvintele Iui Dumnezeu, creatoare de fapte, de fapte mari şi minunate. După cum, atunci când a spus: „ Să răsară pământul iarbă verde”  , totul a ajuns dintr-odată o grădină şi toate, livezi, iar pământul care a primit porunca s-a acoperit cu mii şi mii de ierburi şi de copaci, tot aşa şi acum, când a spus: „ Voi zidi Biserici Mea” , cu multă uşurinţă s-a zidit Biserica.

Cu toate că împotriva Bisericii tiranii s-au înarmat, oştiri s-au pornit cu armele, popoare s-au ridicat cu mai marc furie decât focul, obiceiuri i-au declarat război, cu toate ca s-au sculat împotriva ei retori, sofişti, bogaţi, oameni de rând şi căpetenii, totuşi cuvântul lui Hristos, venind mai puternic decât focul, a mistuit spinii, a curăţat ţarina şi a semânat învăţătura predicii. În timp ce unii dintre credincioşi zăceau în închisoare, alţii erau surghiuniţi peste graniţă, altora li se luau averile, alţii erau ucişi şi tăiaţi în bucăţi, alţii daţi focului, alţii înecaţi, în timp ce credincioşii îndurau tot felul de pedepse, fiind batjocoriţi, izgoniţi şi alungaţi din toate părţile ca duşmani de obşte ai neamului omenesc, alţii, mai mulţi decât cei prigoniţi, veneau la credinţă; nu numai că nu pregetau să creadă din pricina suferinţelor îndurate de ceilalţi, ci ajungeau şi mai râvnitori şi săreau cu mai mult foc în această frumoasă hăituială. Aşa erau prinşi! Nu-i silea nimeni, nu-i forţa nimeni; alergau de bună voie şi mulţumeau celor ce-i duceau sa fie prinşi. Vedeau curgând râuri de sânge din trupurile credincioşilor, şi ajungeau şi mai aprinşi pentru credinţă şi mai îndrăzneţi. Creştea şi mai mult numărul creştinilor şi ajungeau şi mai înfocaţi credincioşi nu numai când fraţii în credinţă sufereau aceste chinuri, ci şi când dascălii lor pătimeau la fel, unii fiind izgoniţi, alţii biciuiţi, alţii îndurând alte nenumărate chinuri. Pavel strigă, spunând: „ încât cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc să grăiască şi mai mult, fără teamă, cuvântul”  .

Iar în altă parte, Iarăşi: „ Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, fiindcă aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, cei care L-au omorât şi pe Domnul şi care ne împiedică şi pe noi să grăim neamurilor ca să se mântuiască”  . Altora scriindu-le, grăia aşa: „ Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, …ştiind că aveţi în ceruri o bogăţie mai bună şi netrecătoare”  .

Ai văzut covârşirea puterii Celui ce a săvârşit acestea? Nu numai că nu se întristau, nu numai că nu se necăjeau când sufereau chinuri, ci, dimpotrivă, se bucurau, săltau, săreau. Despre credincioşi Pavel a spus că primeau cu bucurie luarea averilor ; despre dascălii credincioşilor o spune Luca în Cartea Faptelor, că Apostolii se întorceau din faţa sinedriului bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Hristos .

Despre el însuşi Pavel spune: „ Mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu”  . Pentru ce te minunezi că Pavel se bucura de suferinţele lui, când el nu numai că se bucura că avea să sufere moartea, ci chema să ia parte la această bucurie şi pe ucenicii lui, seninul celei mai înalte bucurii sufleteşti, grăind aşa: „ Mă bucur şi mă fericesc împreună cu voi toţi; tot aşa şi voi bucuraţi-vă, fericiţi-vă împreună cu mine”  . Spune-mi, Pavele, ce sa întâmplat că eşti plin de o atât de mare bucurie?
„ Eu, spune Pavel, mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat”  .

14. Aşa zideau ei Biserica cea de pretutindeni. Cu toate că nimeni nu poate zidi un zid, făcut din pietre şi var, când este izgonit şi împiedicat. Apostolii au zidit totuşi atâtea Biserici pe tot întinsul lumii, deşi erau tăiaţi în bucăţi, înlănţuiţi, prigoniţi, fugăriţi, lipsiţi de averi, biciuiţi, junghiaţi, arşi, înecaţi, şi ei şi ucenicii lor. Şi n-au zidit aceste Biserici din pietre, ci din suflete şi din voinţe, lucru cu mult mai anevoios decât zidirea din pietre. Nu-i acelaşi lucru să întocmeşti un zid şi să îndupleci un suflet să se schimbe, după ce atâta vreme a fost înnebunit de diavoli, să se îndepărteze de nebunia aceea şi să vină la o atât de mare curăţie sufletească şi trupească. Cu toate acestea, goi fiind, neîncălţaţi şi cu o singură haină pe ei, au putut să străbată întreaga lume; au putut, căci aveau împreună-luptător şi ajutor puterea cea nebiruită a Celui ce a spus: „ Pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”  .

Numără câţi tirani s-au pornit cu război împotriva Bisericii de când Hristos a rostit aceste cuvinte, câţi au dezlănţuit împotriva ei prigoane prea cumplite! Qândeşte-te în ce stare se afla Biserica în tot acel timp de mai înainte, când credinţa era de curând sădită, când minţile oamenilor erau încă fragede!

15.  Păgâni erau împăraţii August, Tiberiu, Gaius, Nerva, Vespasian, Tit şi toţi cei de după aceia, până în vremurile fericitului Constantin împăratul! Toţi aceştia au purtat război Bisericii, unii mai puţin, alţii mai mult; dar toţi i-au purtat. Iar dacă unii dintre împăraţi au părut că au dat pace Bisericii, chiar faptul că împăraţii aceştia erau pe faţă păgâni a ajuns pricină de război împotriva Bisericii, căci ceilalţi păgâni, prin războiul dus de ei Bisericii, căutau să-i linguşească şi să le facă plăcere. Cu toate acestea, toate uneltirile şi atacurile s-au destrămat mai uşor decât pânza de păianjen, au dispărut mai repede ca fumul, au trecut mai repede ca praful ce se ridică de pe pământ. Prin uneltirile şi atacurile lor au dat naştere la o mare ceată de mucenici, au lăsat Bisericii acele nemuritoare vistierii, stâlpii, turnurile acelea care, nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, au ajuns pricină de mare folos pentru cei de mai târziu. Ai văzut tăria prezicerii: „ Şi porţile iadului nu o vor birui” ?

Din cele trecute ai deplină încredere în cele viitoare, căci nimeni nu va putea birui Biserica lui Hristos! Dacă atunci când Biserica era alcătuită din puţini oameni, când credinţa părea o noutate, când învăţătura era de puţin timp sădită, când erau atâtea războaie, când atâtea lupte se porneau din toate părţile, dacă atunci n-au putut face nimic, dacă atunci n-au biruit, cu mult mai mult acum, când Biserica a cuprins toată lumea, toate locurile, şi munţii, şi vâlcelele, şi dealurile. Biserica a cuprins şi marea şi toate neamurile cele de sub soare, pe când păgânătatea a mai rămas doar cu câţiva închinători; au dispărut capiştile, templele, idolii, toate: şi sărbătorile, şi slujbele păgâneşti, şi fumul şi mirosurile jertfelor, şi praznicele cele blestemate. Cum ar fi fost cu putinţă ca, după atâtea piedici. Biserica să aibă un sfârşit aşa de strălucit şi o împlinire mărturisită de fapte, dacă n-ar fi fost la mijloc o putere dumnezeiască, o putere nebiruită, puterea Aceluia Care a prezis biruinţa şi a săvârşit biruinţa? nimeni nu va fi împotrivă, fie el cel mai nebun dintre nebuni, fie el ieşit din minţi, fie el lipsit cu totul de judecata cea firească!

Dar nu numai prezicerea aceasta a lui Hristos propovăduieşte nebiruita Lui putere, ci şi alte preziceri. A prezis viitorul cu tot adevărul, şi s-a înfăptuit. E cu neputinţă să fie dezminţit vreunul dintre cuvintele Sale; mai uşor va pieri cerul şi pământul decât să fie vădit ca mincinos vreunul dintre cuvintele Lui şi din prezicerile spuse de El. De aceea şi El a arătat asta chiar înainte de înfăptuirea cuvintelor Sale şi a grăit destul de lămurit despre spusele Sale, zicând: „ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”  . Şi pe bună dreptate. Căci nu sunt cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, creatoare de fapte. Cu cuvântul a făcut cerul, cu cuvântul pământul, cu cuvântul marea, cu cuvântul soarele, cu cuvântul popoarele îngerilor, cu cuvântul celelalte puteri nevăzute. Ca să facă lămurit gândul acesta, Profetul spunea: „ El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”  .

A spus aceste cuvinte despre toată zidirea: cea de sus, cea de jos, cea văzută, cea nevăzută, cea cu trup şi cea fără de trup. Prezicerea Lui despre Biserică a vădit, după cum am spus mai sus, măreţia şi covârşirea adevărului Lui, a proniei Lui, a bunătăţii Lui şi a purtării Lui de grijă.

16. Haide acum să vorbim şi despre o altă prezicere a Lui, care străluceşte mai mult decât soarele şi e mai învederată decât raza; stă în faţa ochilor tuturor şi se prelungeşte în toate generaţiile de mai târziu, ca şi prezicerea despre care am vorbit mai înainte. Aşa sunt cele mai multe preziceri ale Lui. Nu se sfârşesc în scurtă vreme, nici nu se mărginesc numai la o generaţie de oameni, ci dau, aşa cum dă şi prezicerea de mai înainte, tuturor oamenilor care sunt şi celor ce vor fi mai târziu până la sfârşitul lumii, le dau prilejul să cunoască bine tăria adevărului lui Hristos. Căci din ziua în care a fost rostită şi până la sfârşitul veacului, profeţia aceasta, că Biserica lui Hristos e nebiruită, stă trainică şi neclintită. Biserica înfloreşte, străluceşte, propăşeşte zi de zi, creşte, capătă tot mai multă putere, dă tuturor oamenilor, celor ce au fost din vremea venirii întâi a lui Hristos şi vor fi până la venirea Sa cea de a doua, le dă prilejul să culeagă bunătăţile cele prea mari ale Bisericii şi să adune folosul ei cel nespus. Au cunoscut puterea Bisericii cei care au trăit înainte de noi, şi cei înainte de aceştia, şi cei mai înainte de aceia, pentru că au văzut războaiele ce s-au pornit împotriva ei, şi primejdiile, şi tulburările, şi frământările, şi valurile, şi furtunile. Oamenii aceştia au văzut că n-a fost înecată, n-a fost biruită, n-a fost doborâtă, n-a fost stinsă, ci, dimpotrivă, a înflorit, a crescut şi s-a ridicat la o mai mare înălţime.

Profeţia de care vreau să vă vorbesc acum este la fel de potrivită să ne arate tăria lui Hristos şi adevărul spuselor Sale.
– Care e prezicerea aceasta?
– Hristos a intrat odată în templul iudaic, în floare pe vremea aceea, strălucitor din toate părţile prin bogăţia de aur, prin frumuseţea şi prin măreţia clădirilor; era strălucit şi din pricina măiestriei cu care era făcut, şi din pricina materialului din care era zidit. Ce le spune Hristos ucenicilor Săi, care se minunau de frumuseţea templului? „ Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră”  . Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să arate dărâmarea de mai târziu a templului, pieirea, pustia şi ruina care se văd azi în Ierusalim. Căci toate acele clădiri strălucite şi vestite au ajuns o ruină. Ai văzut că marea şi nespusa Lui putere e îndreptată în două părţi, în a zidi şi a-i mări pe cei ce-I slujesc Lui, şi în a umili, a nimici şi ai smulge din rădăcini pe duşmanii Săi?

Căci nici nu exista templu la fel cu acesta, nici atât de vestit; nici un alt templu nu se bucura de o slujire ca aceasta. Iudeii de pe toată faţa pământului, chiar de la marginile lumii, în vremea veche se duceau acolo, aduceau daruri, jertfe, prinoase, pârgâ şi multe altele şi împodobeau templul acesta cu bogăţia lumii. Şi se scurgeau acolo toţi prozeliţii iudei de pretutindeni. Numele templului era vestit; ajunsese chiar până la marginile lumii. Dar un singur cuvânt al lui Hristos a făcut să dispară toate acelea, le-a pierdut pe toate acelea, le-a azvârlit pe toate ca pe un fir de praf. Ş acolo unde nu era îngăduit să intre nici un iudeu, dar, mai bine spus, nici toţi preoţii, ci numai un singur om, arhiereul care era de rând, şi el, numai o dată pe an, îmbrăcat cu veşminte, cu coroane, cu mitră, cu cealaltă îmbrăcăminte sfântă, acum acolo pot intra şi stricaţii, şi afemeiaţii, şi îndrăgostiţii, şi desfrânaţii! nimeni nu-i împiedică. A venit cuvântul acela al lui Hristos, şi a nimicit totul, a distrus totul. Şi atât a rămas din templu cât să arate unde a fost templul în vremurile vechi.

Gândeşte-te dar cât de mare putere e şi aici! Iudeii, care au putut să facă atâtea, care au biruit popoare şi împăraţi, care au câştigat războaie fără să verse sânge, care au înălţat mii şi mii de trofee, ei n-au putut să zidească de atunci şi până azi un singur templu. Şi asta, cu toate că au fost atâţia împăraţi care i-au ajutat, cu toate că atâta mulţime de iudei se revărsa pe faţa pământului, cu toate că au avut la îndemână atâţia bani.
Ai văzut că nimeni n-a doborât ce-a zidit Hristos şi că nimeni n-a mai zidit ce-a doborât El? A zidit Biserica, şi nimeni n-a putut s-o doboare! A doborât templul, şi nimeni n-a mai putut să-l ridice, deşi a trecut atâta amar de vreme! Şi doar au încercat oamenii să doboare Biserica, dar n-au fost în stare; şi s-au străduit să ridice templul, dar n-au putut.
A îngăduit Hristos şi asta ca să nu poată spune nimeni: „ Dacă ar fi încercat, ar fi putut” . Iată, au şi încercat, dar n-au putut. Că în zilele noastre, împăratul care a întrecut pe toţi în păgânătate, el le-a dat voie atunci să-l zidească din nou şi i-a şi ajutat. Iudeii s-au apucat de lucru, dar n-au putut să se apropie cât de cât, că foc a izbucnit din temelii şi i-a alungat pe toţi. Temeliile templului, goale până acum, sunt o dovadă că au voit aceasta, ca să cunoşti că au încercat să sape, dar n-au putut zidi pentru că le-a stat împotrivă acel cuvânt al lui Hristos. A mai fost doborât o dată templul acesta, dar, după şaptezeci de ani, întorcându-se evreii din robie, templul a fost ridicat îndată şi a fost făcut mai frumos decât cel dinainte. Profeţii au spus asta şi au vestit-o înainte de a se face. Acum însă, au trecut patru sute de ani, şi nici gând, nici aşteptare, nici o nădejde să se mai arate iarăşi templul. Ce i-ar fi împiedicat de nu ar fi fost putere dumnezeiască aceea ce le sta împotrivă? Nu aveau bani cu nemiluita? Nu adunase patriarhul lor prinoase de la toţi iudeii de pretutindeni, nu aveau comori nenumărate? Nu era neamul iudaic îndrăzneţ, neruşinat, încăpăţânat, obraznic, aţâţător la război? Nu erau mulţi iudei în Palestina? Nu erau mulţi în Fenicia? Nu erau mulţi pretutindeni? Cum de n-au fost în stare să mai ridice un templu, mai cu seamă când vedem că din această pricină slujba lor religioasă era împiedicată, că datinile iudaice dispăreau, că piereau şi încetau jertfele, prinoasele şi celelalte asemănătoare lor, toate cele poruncite de lege? Căci în afara pridvoarelor templului nu le era îngăduit nici să ridice altare, nici să aducă jertfe, nici să facă libaţiuni, nici să mai pună pe altar oi, sau tămâie, nici să mai citească legea, nici să mai ţină sărbătoare, nici altceva din acestea.

17. Dar şi când au fost odinioară în Babilon şi au fost siliţi de duşmanii lor să cânte, nu s-au plecat, nici n-au ascultat, deşi erau prizonieri de război şi robi la nişte stăpâni care se purtau cu asprime cu ei; deşi-şi pierduseră patria şi libertatea, deşi le era viaţa în primejdie, deşi erau prinşi în mâinile celor ce-i robiseră ca într-o cursă, deşi li s-a poruncit să cânte cu harpele lor cântarea aceea, totuşi au spus: „ La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…, că ne-au cerut nouă cei care ne-au robit cuvinte de cântare…   Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”  . Să nu poată spune nimeni că au făcut aceasta din pricină că le lipseau instrumentele muzicale! Căci ei înşişi au spus pricina: „ Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Instrumentele muzicale le aveau cu ei: „ în sălcii, spun ei, în mijlocul lor, am sfărâmat harpele noastre”  .
Dar nici de postit nu le era îngăduit. Şi ca să le arate asta, Profetul le spunea:
„ N-aţi postit oare vreme de şaptezeci de ani?” , zice Domnul . Că nu le era îngăduit nici să jertfească, nici să facă libaţiuni în afara templului din Ierusalim, ascultă ce spun cei trei tineri: „ Nu este nici domn, nici profet, nici căpetenie, nici loc de a aduce jertfă înaintea Ta şi de a găsi milă”  , n-au spus: „ nu este preot” , căci erau acolo preoţi, dar ca să afli că totul atârna de loc, şi că toată legea de loc era legată, a spus: „ nu este loc” . Dar pentru ce vorbesc eu de jertfe şi de libaţiuni? Nu le era îngăduită nici chiar citirea legii! Ca să-i mustre pentru asta, un alt profet zicea: „ Şi au citit afară legea şi au chemat mărturisirea”  . în afara templului nu le era îngăduit să săvârşească nimic: nici Paştele, nici Cincizecimea, nici sărbătoarea corturilor, nici vreo altă sărbătoare.

Cu toate că ştiau că pustiirea locului aceluia împiedica toate aceste slujbe religioase, iar dacă ar fi încercat să le săvârşească le încercau călcând legea şi primind pedeapsă, totuşi n-au fost în stare să ridice şi să zidească templul în care aveau îngăduinţa să facă toate acestea după lege. N-au fost în stare, căci puterea lui Hristos, care a zidit Biserica, ea a dărâmat templul. Profetul a prezis şi aceasta, că va veni Hristos şi va face acestea, deşi Profetul a trăit după robia babilonică. Ascultă însă şi ce spune: „ Că şi vouă vi se vor închide uşile şi nu se va mai aprinde jertfelnicul Meu în zadar. Nu este voia Mea întru voi, căci de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul Mi se aduce tămâie şi jertfă curată”  .

Ai văzut cât de lămurit a alungat iudaismul şi a arătat creştinismul strălucind şi întinzându-se pe toată faţa pământului? Un alt profet a arătat şi chipul slujirii ce I se va aduce lui Dumnezeu: „ Şi se vor închina Lui fiecare din locul lui şi vor sluji Lui sub un singur jug”  , iar un altul, iarăşi: „ Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica”  . Şi Daniel ne vorbeşte lămurit despre toate acestea, că toate vor fi luate: şi jertfa, şi libaţiunea, şi ungerea, şi judecata.
Dar despre toate acestea am să vorbesc mai pe larg şi mai lămurit când am să le grăiesc iudeilor; deocamdată să ne ţinem de drumul pe care l-am apucat, îndreptând pretenţia nesocotiţilor eleni. Nu ţi-am spus eu, elenule, că Hristos a înviat morţi, că a curăţit leproşi, ca să nu spui: „ Acestea-s minciuni, lăudăroşenie, basm! Cine a văzut aşa ceva? Cine a auzit?” , nu ţi-am spus eu acestea, ci ţi le-au spus cei care L-au răstignit, cei care L-au lovit peste cap! Cum dar îi socoteşti vrednici de credinţă în acestea, iar în acelea ataci spusele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Dacă Evanghelistii ar fi scris ca să facă plăcere Dascălului lor, ca să-L laude în zadar şi fără rost, ar fi trebuit să treacă sub tăcere întâmplările cele pline de tristeţe, cele ce păreau o ocară în ochii celor mulţi. Dar aşa, pentru a arăta adevărul faptelor, au stăruit mai cu seamă asupra faptelor pline de tristeţe şi au grăit despre toate pe larg şi cu multă precizie, fără să lase deoparte vreun fapt mic sau mare; când a fost vorba de semne şi minuni, pe cele mai multe le-au lăsat deoparte; dar când a fost vorba de patimi şi de cele ce par de ocară, asupra acestora au stăruit şi toţi au vorbit lămurit despre toate.

Eu însă nu ţi-am vorbit despre nimic din acestea, adică despre minuni şi semne, ca să închid cu covârşire gura cea neruşinată, ci am vorbit numai despre fapte care se văd astăzi, fapte care stau înaintea ochilor noştri, fapte mai învederate decât soarele, fapte răspândite pe întinsul lumii, fapte care au cuprins întreaga lume, fapte ce depăşesc puterea firii omeneşti şi care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ce spui? N-a înviat Hristos morţi? Bine! Dar poţi să spui că Bisericile nu sunt răspândite pe toată faţa pământului? Poţi să spui că nu s-a uneltit împotriva Bisericii? Poţi să spui că n-a biruit, că n-a înfrânt pe duşmani? Dar după cum nu este cu putinţă să spui că nu este soare, tot aşa nu poţi spune nici asta. Ce dar? Nu vezi ruinele templului iudaic zăcând înaintea ochilor întregii lumi? De ce nu socoteşti în tine însuţi aşa: Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi Dumnezeu puternic, s-ar fi înmulţit aşa de mult închinătorii Lui, cu toate că au fost prigoniţi, şi ar fi fost oare atât de umiliţi cei ce L-au răstignit şi L-au duşmănit, încât să-şi piardă şi ţara, şi să colinde de colo-colo ca nişte hoinari, ca nişte rătăcitori, ca nişte fugari, iar timpul să nu pună capăt pribegiei lor?

Împotriva Imperiului roman iudeii aceştia au pornit şi cu război, au ridicat armele împotriva romanilor, au fost în stare de război vreme îndelungată, uneori au învins, şi au făcut împăraţilor de pe atunci nu mici greutăţi. Atât de mare era puterea lor. Cu toate acestea, cei care s-au luptat şi au stat împotriva atâtor împăraţi, care au avut atâta tărie de bani, de arme şi de ostaşi, care au pus pe fugă generali şi mii şi mii de ostaşi, n-au fost în stare să ridice un singur templu. Au zidit sinagogi în toate oraşele; dar locul care dădea tărie statului lor, locul în care obişnuiau să săvârşească toate slujbele lor religioase, locul care păstra iudaismul, locul acesta, templul, nu l-au mai putut ridica.

C u v â n t u l I

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

1. Voiam să vă vorbesc astăzi despre cele ce mai rămăseseră de spus din subiectul despre care vă vorbisem mai înainte şi să vă arăt mai lămurit că Dumnezeu este de ne cuprins cu mintea. Că despre acest subiect v-am grăit mult
şi îndelungat Duminica trecută, când am adus martori pe Isaia, pe David şi pe Pavel. Unul striga: „ Neamul Lui cine-l va spune?”  ; altul îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu-L putea înţelege: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale!”  ; şi, iarăşi: „ Mi-      nunată s-a făcut cunoştinţa Ta din mine; întăritu-s-a, n-o voi putea ajunge”  .

Iar Pavel nu s-a plecat spre cercetarea fiinţei lui Dumnezeu, ci numai spre pronia lui Dumnezeu, dar, mai bine spus, şi-a aruncat privirile numai asupra unei mici părţi din această purtare de grijă a lui Dumnezeu, anume asupra aceleia pe care Dumnezeu a arătat-o la chemarea neamurilor; şi, văzând ocean nesfârşit şi necuprins, a strigat aşa: „ O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi de nepătrunse căile Lui!”  .

Ar fi fost îndestulătoare dovada dată de aceştia; dar eu nu m-am mulţumit numai cu dovada adusă de profeţi, nu m-am oprit la apostoli, ci m-am suit la cer şi v-am arătat ceata îngerilor, care strigă: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”  . I-aţi auzit apoi pe Serafimi spăimântându-se şi cu cutremur strigând: „ Sfânt Sfânt, Sfânt Domnul Savaot; plin este tot pământul de slava Lui”  . I-am adăugat şi pe Heruvimi, care strigă: „ Binecuvântată fie slava Lui din locul Său”  . Jos trei martori, sus trei martori; şi unii şi alţii arată că e cu neputinţă să te apropii de slava lui Dumnezeu. Dovedirea făcută atunci n-a lăsat nici o umbră de îndoială; aplauzele au fost multe, biserica s-a încălzit, adunarea era înflăcărată. Eu mă bucuram; dar nu mă bucuram pentru că eu eram lăudat, ci pentru că Stăpânul meu era slăvit. Aplauzele acelea şi laudele acelea arătau dragostea de Dumnezeu a sufletelor voastre. Şi după cum slugile cele pline de iubire, când aud pe cineva că-l laudă pe stăpânul lor, ard de dorul celui ce a grăit aşa din pricina dragostei lor faţă de stăpân, tot aşa şi voi, asta aţi arătat atunci: prin aplauzele voastre cele multe aţi arătat dragostea cea mare ce o aveţi faţă de Stăpân. Voiam ca şi astăzi să adaug luptelor de atunci alte lupte. Dacă duşmanii adevărului nu se satură de a huli pe Dumnezeu Binefăcătorul, cu atât mai mult nu trebuie să ne saturăm noi de a-L lăuda pe Dumnezeul tuturor. Dar ce să fac? Altă boală mai grozavă îmi cheamă limba să o vindec; o boală crescută în trupul Bisericii. Trebuie dar, mai întâi, să stârpesc această boală, şi apoi să mă îngrijesc de bolile celor ce sunt în afară de Biserică. Trebuie să-i vindecăm mai întâi pe cei ai noştri, şi apoi să purtăm grijă de cei străini.

Care este această boală? Au să vină sărbătorile ticăloşilor şi nesăbuiţilor iudei; multe, şi unele după altele: ale trâmbiţelor, ale corturilor, posturile. Mulţi dintre creştini, dintre cei ce spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii prăznuiesc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor. Acest obicei rău vreau să-l izgonesc din Biserică. Către anomei pot să vorbesc şi altă dată; nu-i nici o pagubă dacă amân pe mai târziu cuvântul. Dar dacă nu vindec acum pe cei ce bolesc de rătăcirile iudaice, acum, când sărbătorile iudeilor sunt aproape şi bat la uşă, mă tem ca nu cumva să ia parte unii, din pricina unui obicei prost şi a unei neştiinţe mari, la nelegiuirea acelora şi să ajungă zadarnice cuvintele mele despre aceste sărbători.

Dacă aceşti creştini ai noştri ar posti cu iudeii fără să mă audă astăzi grăind, degeaba voi mai da leacul după ce s-a săvârşit păcatul. De aceea, mă grăbesc s-o iau înainte. Tot aşa fac şi doctorii. Se ocupă mai întâi de bolile cele mai grele, care nu suferă amânare. De altfel lupta pe care am s-o duc eu acum este înrudită cu lupta de mai înainte împotriva anomeilor. înrudită este erezia anomeilor cu a iudeilor; de aceea, înrudită este şi lupta mea de acum cu cea de mai înainte. învinuirea pe care I-o aduc iudeii lui Hristos, I-o aduc şi anomeii.
– Ce învinuire îi aduceau iudeii?
– Că-L numea pe Dumnezeu Tatăl Lui, că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu . Aceeaşi învinuire I-o aduc şi anomeii; dar, mai bine spus, nu-L învinuiau, ci chiar ştergeau din Scriptură cuvântul acesta, odată cu înţelesul lui; dacă nu cu mâna, atunci cu voinţa.

2. Să nu vă miraţi că i-am făcut ticăloşi pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloşi şi nesăbuiţi. Le-au căzut în braţe din cer atâtea bunătăţi, şi ei cu mare grabă le-au zvârlit şi le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptăţii, dar au întors spatele razei şi stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atraşi spre lumină şi am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt . Noi n-am avut nici o părtăşie cu rădăcina, dar am dat rod de bună-credinţă. Ei i-au citit pe profeţi de mici copii, dar L-au răstignit pe Cel profeţit. Noi n-am auzit cuvintele cele dumnezeieşti, dar ne-am închinat Celui profeţit. De aceea sunt iudeii ticăloşi, că aruncă bunătăţile trimise lor, în timp ce alţii le răpesc şi le atrag spre ei. Ei au fost chemaţi la înfiere, dar au căzut în rândul câinilor. Noi am fost câini, dar datorită harului lui Dumnezeu am fost în stare să îndepărtăm de la noi starea de dobitocie de mai înainte şi să ne urcăm la cinstea de fii.
– De unde se vede asta?
–  „ Nu este bine să luăm pâinea fiilor şi să o aruncăm câinilor”  , a grăit Hristos către canaaneancă, numindu-i pe iudei fii, iar pe cei dintre neamuri, câini. Dar iată că mai târziu s-a schimbat rânduiala; ei au ajuns câini, şi noi fii! Despre ei Pavel spune: „ Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de cei cu tăierea împrejur! Căci noi suntem tăierea împrejur”  . Ai văzut că au ajuns câini cei ce erau mai înainte fii? Vrei să afli că noi, care eram mai înainte câini, am ajuns fii? „ Iar celor câţi L-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”  .

Nu sunt oameni mai ticăloşi decât iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat legea, se ambiţionează să o păzească. Poate fi oare om mai de plâns decât ei, care-L mânie pe Dumnezeu nu numai prin călcarea legii, ci chiar prin păzirea ei? De aceea se spune în Scriptură: „ Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt”  . Nu numai pentru că voi călcaţi legea, ci şi pentru că voiţi să o păziţi atunci când nu mai e timpul s-o păziţi: „ tari în cerbice!” . Bine le-a spus: „ tari în cerbice!” . Că n-au luat asupra lor jugul lui Hristos, deşi era bun; căci jugul lui Hristos nu-i nici greu, nici povară! „ învăţaţi-vă de la Mine, spune Domnul, că sunt blând şi smerit cu inima!”  . Şi: „ Luaţi jugul Meu asupra voastră… că jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară”  .

Totuşi nu l-au luat, din pricina învârtoşării cerbicei lor, a cefei lor. Dar nu numai că nu l-au luat, ci l-au şi zdrobit, l-au frânt. „ Că din veac, spune Profetul, ai zdrobit jugul tău şi ai rupt legătura ta”  , nu spune Pavel aceasta, ci Profetul o strigă; numeşte jug şi legătură semnele puterii, că au îndepărtat stăpânirea lui Hristos, spunând: „ Noi nu avem împărat decât pe cezarul!” . Ai zdrobit jugul, ai rupt legătura, te-ai izgonit pe tine însuţi din împărăţia cea cerească şi te-ai supus stăpânirilor celor omeneşti. Uită-te cât de bine a lăsat Profetul să se înţeleagă greutatea lor în a se înfrâna! N-a spus: „ Ai dat jos jugul!” , ci: „ Ai zdrobit jugul!” , răutate pe care o săvârşesc numai animalele care sar şi aruncă din picioare, care o iau la goană şi îndepărtează de la ele orice stăpânire.

– Dar de unde le-a venit lor învârtoşarea aceasta?

– De pe urma lăcomiei la mâncare şi a beţiei.

– Cine a spus asta?

–  Chiar Moise! „ A mâncat Israel şi s-a săturat şi s-a îngrăşat şi a zvârlit din picioare pe cel iubit”  . După cum caii şi boii se îngraşă dacă au în iesle mâncare din belşug şi încep să zburde, nu mai pot fi stăpâniţi, nu mai suferă nici jugul, nici frâul şi nici mâna omului, tot aşa şi iudeii, din pricina beţiei şi a îngrăşării coborându-se la cea mai de jos răutate, au început să zburde; n-au primit jugul lui Hristos şi nici n-au tras la plugul învăţăturii. Aceasta o lasă să se înţeleagă şi un alt profet, spunând: „ Ca o junincă îndărătnică, aşa s-a îndărătnicit şi Israel”  . Iar alt profet îl numeşte: „ juncan neînvăţat”  , nişte animale ca acestea, care nu mai sunt bune de treabă, ajung bune de tăiere. Aşa au păţit şi iudeii; pentru că nu mai sunt buni de treabă, au ajuns buni de tăiere. De aceea şi Hristos spune: „ Pe vrăjmaşii Mei, care n-au voit ca Eu să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi junghiaţi-i”  . Atunci trebuia să posteşti, iudeule, când beţia ţi-a făcut atâta rău, când lăcomia la mâncare a dat naştere la necredinţă, şi nu acum. Acum postul nu mai este la timpul lui, acum este o urâciune.

– Cine o spune?

– Însuşi Isaia strigă cu mare glas: „ Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul”  .

– De ce?

–  „ Pentru că postiţi in judecăţi şi în sfezi, pentru că îi bateţi cu pumnii pe cei supuşi vouă”  . Dacă, deci, postul tău era o urâciune când îi băteai pe cei ce erau împreună robi cu tine, cum poate să mai fie primit postul tău de acum, când L-ai junghiat pe Stăpânul tău? Ce rost mai are?

Cel care posteşte trebuie să fie liniştit, cu inima zdrobită, smerit, nu beat de mânie. Cum poţi fi liniştit, iudeule, când îl baţi pe semenul tău? Altădată, în vremea Vechiului Testament, iudeii posteau judecându-se şi sfădindu-se! Acum postesc obrăznicindu-se şi desfrânându-se fără nici o ruşine! Postesc dănţuind cu picioarele goale prin piaţă! Spusa lor e că postesc. Dar înfăţişarea le e de beţivi. Ascultă cum porunceşte Profetul să posteşti! „ Postiţi post sfânt”  , spune el. N-a spus: „ Lăudaţi-vă cu postul, arătaţi-l lumii!” . „ Vestiţi slujba, adunaţi-i pe bătrâni”  . Dar iudeii de azi nu-i adună pe bătrâni, ci cete de oameni desfrânaţi, cârduri nesfârşite de femei pierdute; târăsc în sinagoga lor întreg teatrul şi pe cei ce joacă pe scenă. Nu mai e nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Ştiu că unii au să osândească îndrăzneala cuvântului meu. Au să mă osândească pentru că am spus că nu-i nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Dar cum am să osândesc îndrăzneala lor dacă nu socotesc sinagoga teatru ! Dacă o spun de la mine, osândeşte-mă! Dar dacă spun cuvintele profetului, primeşte-mi hotărârea.

3. Ştiu că mulţi îi cinstesc pe iudei şi socot că vieţuirea lor de acum este plină de bună-cuviinţă. Acest lucru mă face să smulg din rădăcină o astfel de părere!
Am spus că întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. Şi o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinţă decât profeţii! Ce spune dar Profetul? „ Faţă de desfrânată ţi s-a făcut faţa! Fără de ruşine te-ai făcut tuturor!”  . Iar casa în care stă desfrânata este casă de desfrâu. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice. „ Peşteră de hienă a ajuns pentru Mine casa voastră” , spune Profetul . Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. Şi mai spune Profetul: „ Am lăsat casa Mea, am părăsit moştenirea Mea”  . Iar când Dumnezeu părăseşte casa, ce nădejde de mântuire mai poate fi ? Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească.
Dar, negreşit, mi se va spune că şi iudeii se închină lui Dumnezeu. Doamne fereşte! Să nu se spună una ca asta! nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „ Dacă aţi şti pe Tatăl Meu, spune El, M-aţi şti şi pe Mine; dar nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu nu-L ştiţi”  . Ce mărturie mai vrednică de credinţă decât aceasta să-ţi aduc?

Mai îndrăzneşte cineva dar să spună că sinagoga nu-i locaş de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu I se slujeşte lui Dumnezeu, Doamne fereşte! Sinagoga lor e locaş de slujire idolească.

Cu toate acestea, unii creştini privesc sinagogile ca pe nişte locuri vrednice de cinste. Şi asta n-o spun de la mine, ci o ştiu din experienţă. Acum trei zile (credeţi-mă, nu mint) am văzut cum o femeie liberă, o creştină, cu bună-cuviinţă în îmbrăcăminte şi purtări, era silită de un ticălos şi un nesimţitor, după înfăţişare creştin – n-aş spune că un om care a îndrăznit o astfel de faptă poate fi creştin adevărat – să intre în sinagoga evreilor şi să jure acolo pentru o pricină pusă de la el la îndoială. Femeia, apropiindu-se de mine, m-a chemat în ajutor şi mi-a cerut să împiedic silnicia cea nelegiuită, căci nu-i era îngăduit ei, care se împărtăşise de Dumnezeieştile Taine, să intre în sinagogă.

Aprins de mânie şi înflăcărat, n-am îngăduit să fie târâtă să săvârşească nelegiuirea aceea şi am smuls-o din mâinile lui. L-am întrebat pe siluitor dacă e creştin. Când mi-a mărturisit că e creştin, l-am mustrat cu asprime; l-am făcut smintit şi neghiob; i-am spus că nu-i cu nimic mai bun decât un dobitoc, dacă el, care spune că se închină lui Hristos, târăşte pe un altul în peşterile iudeilor, cei care L-au răstignit pe Hristos. I-am vorbit mult. Mai întâi l-am învăţat din Dumnezeieştile Evanghelii că unui creştin nu-i este deloc îngăduit să jure şi nici nu-i este îngăduit să silească pe altul să jure. Apoi i-am spus că nu trebuie să silească să jure nu doar pe un creştin, dar nici pe un necreştin. După ce cu multe şi lungi cuvinte i-am scos din suflet părerea cea rătăcită, l-am întrebat de ce a lăsat deoparte biserica şi a târât-o pe femeia aceea în sinagoga evreilor. Mi-a răspuns că i-au spus mulţi că jurămintele făcute în sinagogă au  mai multă putere, sunt mai înfricoşătoare.

La auzul acestor cuvinte, am oftat, m-am aprins de mânie şi apoi am râs iarăşi. Am suspinat când am văzut câtă putere are viclenia diavolului ca să-i înduplece pe oameni! M-am aprins de mânie când m-am gândit la trândăveala celor înşelaţi. Şi am râs, iarăşi, când am văzut cât de mare şi cât de cumplită este prostia celor înşelaţi.
V-am spus şi v-am istorisit acestea, pentru că nu vă înduioşează, nici nu vă doare de creştinii care suferă şi săvârşesc astfel de fapte. Când vedeţi că unul dintre fraţii voştri cade în nişte nelegiuiri ca acestea, socotiţi că nenorocirea este a altuia, nu a voastră. Dacă vă ţine cineva de rău, credeţi că vă apăraţi spunând: „ ce mă priveşte!” , „ ce legătură am eu cu el!” . Nu! Cel ce grăieşte aşa grăieşte cuvinte pline de cea mai cumplită ură de oameni, pline de cruzime diavolească. Ce spui? Eşti om, eşti şi tu de aceeaşi fire cu el, dar, mai bine spus, dacă trebuie să vorbesc de fire, ai un singur Cap, pe Hristos, şi mai îndrăzneşti să spui că n-ai nici o legătură cu mădularele tale? Cum mai mărturiseşti atunci că Hristos este Capul Bisericii? Capul în chip firesc alătură toate mădularele, le adună şi le leagă bine unele cu altele. Iar dacă n-ai nici o legătură cu mădularul tău, atunci n-ai nici o legătură nici cu fratele tău şi nici nu-L ai cap pe Hristos. Ca pe nişte copii mici vă înfricoşează iudeii, şi nu simţiţi. După cum multe slugi rele provoacă haz mult când îi sperie pe copii cu măşti înfricoşătoare şi caraghioase căci măştile prin ele însele nu sunt înfricoşătoare, ci par aşa din pricina simplităţii minţii copiilor, tot astfel şi iudeii îi înfricoşează pe creştinii care nu sunt destul de tari în credinţă. Cum poate fi înfricoşătoare sinagoga iudeilor, când ea este plină de ruşine şi de râs, când iudeii sunt nişte izgoniţi, nişte învinşi, nişte osândiţi?

4. Biserica noastră nu-i aşa, ci cu adevărat înfricoşătoare şi plină de cutremur. Locul acesta este înfricoşător, căci aici este Dumnezeul vieţii. Dumnezeul care are stăpânire asupra morţii, pentru că aici sunt cuvinte nenumărate despre chinurile cele veşnice, despre râurile cele de foc, despre viermele cel veninos, despre lanţurile cele de nesfărâmat, despre întunericul cel mai dinafară. Iudeii nu ştiu nimic din acestea, nici din vis măcar; trăiesc pentru pântece, sunt înnebuniţi după lucrurile din lumea aceasta, nu sunt cu nimic mai buni decât necuvântătoarele din pricina desfrânării şi lăcomiei lor. Un singur lucru ştiu numai: să-şi umple pântecele şi să se îmbete, să se omoare pentru dansatoare şi să se rănească pentru alergările de la hipodrom.

Spune-mi, rogu-te, sunt sinagogile vrednice de cinste şi înfricoşătoare? Cine-ar spune-o! Dar cum se face că vi se par înfricoşătoare? Afară doar dacă aţi susţine că nişte slugi necinstite, fără îndrăznire şi izgonite din casa stăpânilor, pot fi înfricoşătoare pentru oameni cu nume bun şi cu îndrăznire! Dar lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa! Pentru că nici crâşma nu-i mai cinstită decât curţile cele împărăteşti! Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar şi sufletele iudeilor. Şi asta voi încerca s-o arăt la sfârşitul cuvântului.

Vă rog, dar, să vă aduceţi aminte mai ales de această vorbire. Căci nu vorbesc acum nici pentru paradă, nici pentru aplauze, ci pentru vindecarea sufletelor voastre. Căci ce cuvânt de apărare ne mai rămâne când suntem atâţia doctori, şi totuşi sunt unii care bolesc?
Apostolii au fost doisprezece, şi au încreştinat lumea! Cea mai mare parte a oraşului nostru este creştin, şi încă mai sunt unii care bolesc de iudaism. Ce apărare putem avea noi, cei sănătoşi? Sunt într-adevăr vrednici de pedeapsă cei care bolesc; dar nici noi nu suntem lipsiţi de vină, pentru că trecem cu vederea boala lor. Ar fi cu neputinţă să mai rămână bolnavi dacă ar avea parte de îngrijirea noastră. De aceea, luând-o mai dinainte, vă spun aceasta acum, ca fiecare din voi să-l smulgă pe fratele său, chiar dacă ar trebui să întrebuinţeze forţa, sila, ocara, mustrarea! Fă totul ca să-l smulgi pe cel bolnav din laţul diavolului, să-l scapi din întovărăşirea cu omorâtorii lui Hristos. Spune-mi, te rog, dacă ai vedea în piaţă că cineva, pe temei de dreaptă judecată, este dus să fie osândit, şi ai avea puterea să-l smulgi din mâinile călăului, spune-mi, n-ai face totul ca să-l scapi? Acum însă îl vezi pe fratele tău, dus pe nedrept şi în chip nelegiuit, nu de călău, ci de diavol, în prăpastia pierzării, şi nici nu vrei să dai o mână de ajutor ca să-l smulgi din calea cea nelegiuită? Ce iertare mai poţi avea? Lui îi spui că e mai puternic şi mai tare decât tine? Spune-mi-l mie! Voi prefera să-mi dau mai degrabă viaţa decât să-l las sa calce aceste sfinte pridvoare ale bisericii, dacă se încăpăţânează şi stăruie în purtarea lui! îi voi spune: Ce legătură ai tu cu Biserica cea liberă, cu Ierusalimul cel de Sus? Ai ales Ierusalimul cel de jos? Robeşte cu el! Căci Ierusalimul cel de jos, după cuvântul Apostolului , zace în robie cu copiii Iui. Posteşti cu iudeii?

Descalţă-te atunci şi tu cu iudeii şi umblă cu picioarele goale prin oraş! Ia parte şi tu aici la schimonisirea şi la ruşinea lor! Dar n-o faci! îţi este ruşine şi roşeşti! îţi este ruşine să iei parte la schimonosirea lor, dar nu ţi-e ruşine să iei parte la necredinţa lor!
Ce iertare vei avea când eşti creştin pe jumătate? Credeţi-mă, îmi voi da mai degrabă viaţa decât să trec cu vederea pe unul pe care îl ştiu că are o astfel de boală. Dacă nu-l ştiu. Dumnezeu negreşit mă va ierta. Gândiţi la fel cu mine. Să nu socotiţi asta un lucru fără însemnătate. Nu vedeţi ce strigă necontenit diaconul în timpul Sfintei Liturghii?: „ Cunoaşteţi-vă unii pe alţii”! Nu vedeţi că vă încredinţează cercetarea amănunţită a fraţilor voştri? Fă aşa şi cu cei ce se duc la sinagogile iudaice! Când afli că cineva ţine rânduielile iudaice, pune mâna pe el, dă-l pe faţă, ca să nu ajungi şi tu părtaş primejdiei. în oştire, dacă un ostaş este prins că lucrează printre soldaţi pentru duşmani şi că are gânduri la fel cu perşii, duşmanii noştri, nu se primejduieşte numai el, ci şi toţi care au ştiut de el, şi nu l-au făcut cunoscut generalului. Iar voi sunteţi oştirea lui Hristos! Cercetaţi şi iscodiţi cu de-amănuntul! De este amestecat printre voi unul de alt neam, făceţi-l cunoscut! nu ca să-l omoram, cum sunt omorâţi trădătorii în armata, nici ca să-l muncim şi să-l pedepsim, ci ca să-l scăpăm de rătăcire şi necredinţă, ca să-l facem cu totul al nostru.

Dacă nu vreţi să faceţi aşa, ci-l ascundeţj, deşi îl ştiţi, cunoaşteţi bine că veţi suferi aceeaşi pedeapsă ca şi el. Pavel supune la chin şi la pedeapsă nu numai pe cei ce săvârşesc răul, ci şi pe cei care îi încuviinţează . Iar profetul David dă aceeaşi pedeapsă nu numai celor ce fură, ci şi celor care aleargă cu ei . Şi pe bună dreptate; căci cel care îl ştie pe cel ce face răul şi-l doseşte şi-l ascunde, îi dă prilej să ajungă şi mai nepăsător şi-l face să săvârşească răul cu mai multă libertate.

5. Dar trebuie să mă întorc iarăşi la cei ce bolesc. Gândiţi-vă în a căror tovărăşie sunt cei ce postesc acum! în a acelora care au strigat: „ Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”  . În a acelora care au spus: „ Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”  . Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi pentru că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Dar pentru că sunt unii creştini care socotesc chiar sinagoga loc cinstit, este de neapărată trebuinţă să spun câteva cuvinte către aceştia.
Pentru ce respectaţi locul acela, când ar trebui să-l dispreţuiţi, să vă dezgustaţi de el şi să fugiţi de el?
– În sinagogă se află legea, îmi răspund ei, şi cărţile profetice!
– Şi ce-i cu asta? Nu cumva e sfânt locul în care sunt cărţile acestea? Deloc! Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga şi îmi provoacă dezgust, pentru că iudeii îi au pe profeţi, dar nu cred în profeţi, pentru că citesc cărţile, dar nu primesc mărturiile. Iar fapta aceasta este mai cumplită decât ocara! Spune-mi, dacă ai vedea că un om cu viaţă sfântă, strălucit şi vestit ar fi târât într-o crâşmă sau într-o peşteră de tâlhari, şi acolo ar fi ocărât şi lovit, şi ar suferi cea mai grozavă batjocură, spune-mi, ai admira crâşma sau peştera pentru că stă acolo batjocorit acel mare şi minunat bărbat? N-o cred! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta ai uri mai mult locul acela şi ai fugi de el! Gândeşte la fel şi despre sinagogă. Iudeii i-au luat acolo cu ei pe profeţi şi pe Moise nu ca să-i cinstească, ci ca să-i ocărască şi să-i necinstească. Ce ocară mai mare pot aduce acestor sfinţi decât spunând că ei nu ştiu de Hristos şi nici n-au spus ceva despre venirea Lui!, decât învinuindu-i că nu cunosc pe Stăpânul lor şi zicând că au aceeaşi necredinţă ca şi ei?
Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta trebuie urâţi şi iudeii, şi sinagoga lor, pentru că-i batjocoresc pe sfinţii aceia. Dar pentru ce vorbesc eu de cărţi, de locuri? În timpul persecuţiilor, călăii ţineau în mâini, strujeau şi biciuiau trupurile mucenicilor. Oare erau sfinte mâinile lor pentru că ţineau trupurile sfinţilor? Doamne fereşte! Apoi, dacă mâinile care ţin trupurile sfinţilor rămân spurcate tocmai pentru că le ţin rău, vor fi oare vrednici de cinste tocmai pentru asta cei care ţin în mâini cărţile sfinţilor prooroci şi le insultă tot aşa de mult ca şi călăii trupurile mucenicilor? O astfel de judecată n-ar fi oare culmea prostiei? Dacă trupurile care sunt rău ţinute nu numai că nu-i sfinţesc pe cei ce le ţin, ci, dimpotrivă, le fac mai blestemate, atunci cu mult mai mult cărţile citite cu necredinţă nu vor putea fi de folos celor ce le citesc.

Tocmai faptul că ţin cărţile sfinte cu astfel de gând îi arată a fi mai necredincioşi. Dacă nu i-ar avea pe profeţi, n-ar fi atât de vinovaţi. Dacă n-ar citi cărţile sfinte, n-ar fi atât de necuraţi şi de spurcaţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare pentru că, deşi îi au pe predicatorii adevărului, totuşi stau cu gând duşman şi faţă de ei, şi fată de adevăr. Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta sunt spurcaţi şi blestemaţi, pentru că, deşi îi au pe profeţi, totuşi îi întrebuinţează cu gând vrăjmaş.

De aceea, vă rog să fugiţi şi să vă depărtaţi de adunările iudeilor. Nu-i mică vătămarea sufletească ce o pricinuiţi fraţilor mai slabi în credinţă! Nu-i mică pricina de deznădejde ce le-o naşte-ţi în suflete! Cum să nu socotească ei foarte bune faptele şi obiceiurile iudaice când vă văd pe voi, care vă închinaţi lui Hristos Cel răstignit de iudei, că îndrăgiţi şi cinstiţi obiceiurile lor? Şi cum să nu socotească ei fără de nici o valoare credinţa noastră, când voi, care credeţi şi slujiţi credinţa, alergaţi la cei ce o dărâmă? „ Dacă te va vedea cineva, spune Pavel, pe tine, cel ce ai o cunoştinţă, şezând in capiştea idolilor, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a mânca din cele jertfite idolilor?”  .

Iar eu spun: Dacă te va vedea cineva pe tine, care ai cunoştinţă, ducându-te în sinagogă şi uitându-te la trâmbiţe, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a admira lucrurile iudaice? Cel ce cade este pedepsit nu numai pentru propria lui cădere, ci este osândit şi pentru că i-a făcut pe alţii să cadă; după cum şi cel ce stă nu este încununat numai pentru propria lui virtute, ci este admirat şi pentru că-i face şi pe alţii să aibă aceeaşi râvnă. Fugiţi dar şi de adunările lor, şi de locurile lor! Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărţilor sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi ţin pe sfinţii profeţi ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredinţa lor.

6. Ca să cunoaşteţi că nu cărţile sfinte sfinţesc locul, ci, dimpotrivă, locul este murdărit de gândul şi voinţa celor ce se adună acolo, am să vă povestesc o istorie veche. Ptolemeu Filadelful a adunat cărţile din lumea întreagă; aflând că iudeii au scrieri care filosofează despre Dumnezeu şi despre o bună vieţuire, a chemat din Iudeea bărbaţi şi i-a pus să le tălmăcească în greceşte, căci Ptolemeu era grec. Scrierile acestea au fost aşezate în templul lui Serapis. Şi cărţile profeţilor care au fost traduse stau până acum acolo. Ce dar? Este oare sfânt templul lui Serapis din pricina cărţilor? Doamne fereşte! Cărţile au sfinţenia lor proprie; n-o transmit templului, din pricina necurăţiei celor ce se adună acolo.

Tot aşa trebuie să gândim şi despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni. Şi asta o spun nu numai despre sinagoga de aici, din oraş, ci şi despre cea din Dafne. Prăpădul e mai mare acolo; de aceea i-au şi dat sinagogii aceleia numele Matroana. Am auzit că mulţi credincioşi se duc acolo şi dorm în locul acela. Dar, Doamne fereşte, n-am să-i numesc niciodată pe astfel de oameni credincioşi. Pentru mine este tot atât de spurcată şi sinagoga Matroanei, şi templul lui Apolo. Iar dacă cineva îmi va osândi îndrăzneala cuvintelor, ei bine eu pe unul ca acesta îl voi osândi ca pe cel mai mare nebun.

Spune-mi, nu-i oare loc de necredinţă, chiar dacă nu-s idoli acolo, locul în care locuiesc demoni? Nu-i oare mai mare vătămarea sufletească în locul acela unde se adună ucigaşii lui Hristos, unde este izgonită crucea, unde este hulit Dumnezeu, unde nu se cunoaşte Tatăl, unde se ocărăşte Fiul, unde se leapădă harul Sfântului Duh, dar, mai bine spus, unde sunt chiar demonii? În templul idolilor necredinţa e vădită şi descoperită; nu poate momi cu uşurinţă şi nici nu poate înşela pe un om cu minte şi înţelept; în sinagogă iudeii spun că se slujeşte lui Dumnezeu, că sunt urâţi idolii, că sunt cinstiţi profeţii; prin aceste cuvinte pregătesc momeala şi îi prind în laţurile lor pe creştinii simpli şi nepricepuţi.

Prin urmare, sunt la fel de necredincioşi şi iudeii, şi păgânii, dar înşelăciunea săvârşită de iudei e mai cumplită. În sinagoga lor se află un jertfelnic, jertfelnic nevăzut de înşelăciune! Pe el nu se jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni.
Dar, ca să vorbesc pe scurt, dacă admiri rânduielile şi ceremoniile iudaice, ce mai cauţi la noi ? Dacă rânduielile şi iudaice sunt vrednice de respect şi măreţe, atunci ale noastre sunt mincinoase! Iar dacă ale noastre sunt adevărate după cum şi sunt, acelea sunt pline de înşelăciune. Nu vorbesc de Scriptură, Doamne fereşte! Scripturile m-au povăţuit la Hristos! Vorbesc de necredinţa lor şi de nebunia lor de acum.

Este însă timpul să arăt că şi demonii  locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiar în sufletele iudeilor. Domnul spune: “Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă; dacă nu găseşte, spune:”Mă voi întoarce în casa mea” . Şi venind, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră în el; şi vor fi cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu neamul acesta viclean”  . Ai văzut că locuiesc draci în sufletele lor ? Ai văzut că iudeii de acum sunt mai răi decât cei de mai înainte? Şi pe bună dreptate! Atunci îi cinsteau pe profeţi, dar acum insultă pe însuşi Stăpânul profeţilor.
Vă întreb: Vă adunaţi în acelaşi loc cu oameni îndrăciţi, cu oameni care au duhuri necurate, crescuţi în crime şi omoruri şi nu vă cutremuraţi? Trebuie oare să le dăm bună ziua să le adresăm cuvânt? Nu trebuie oare să fugim de ei ca de ciumă şi ca de o boală a întregii lumi? N-au săvârşit ei tot felul de răutăţi? N-au cheltuit toţi profeţii multe şi lungi cuvinte pentru învinuirea lor? I-au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor demonilor; n-au vrut să ştie de odraslele lor, au uitat durerile naşterii, au călcat în picioare creşterea de copii, au răsturnat din temelii legile înrudirii, au ajuns mai răi decât fiarele. Fiarele de multe ori îşi dau viaţa şi dispreţuiesc propria lor mântuire ca să-şi apere puii; iudeii, fără să-i silească cineva, i-au junghiat pe cei născuţi din ei, ca să slujească duşmanilor vieţii noastre, blestemaţilor draci.

De ce să ne cutremurăm mai întâi: de necredinţa lor sau de cruzimea şi de neomenia lor ? Că şi-au jertfit fiii sau că au jertfit demonilor? Dar prin destrăbălarea lor n-au lăsat oare în umbră cele mai desfrânate animale? Ascultă   ce spune Profetul despre desfrânarea lor: „ Au ajuns nişte cai înnebuniţi după iepe! Fiecare nechează după femeia aproapelui său”  . N-a spus: fiecare o dorea pe femeia aproapelui, ci a arătat foarte bine nebuneasca lor desfrânare folosindu-se de cuvântul „ a necheza” , care exprimă desfrânarea la cai.

7. Despre ce altceva voiţi să vă mai vorbesc? Despre jafurile lor, despre lăcomia lor, despre trădarea săracilor, despre hoţiile lor, despre neguţătoriile lor? Dar o zi întreagă nu mi-ar ajunge ca să vorbesc despre toate!

Spui că sărbătorile lor sunt vrednice de respect şi măreţe? Dar profeţii au arătat că şi acestea sunt necurate. Ascultă-i pe profeţi, dar, mai bine spus, ascultă-L pe Dumnezeu cu ce cuvinte tari le detestă: „ Am urât, am lepădat sărbătorile voastre”  . Dumnezeu le urăşte, şi tu iei parte la ele? N-a spus: „ sărbătoarea cutare şi cutare” , ci toate sărbătorile la un loc. Vrei să vezi că Dumnezeu urăşte slujirea cu timpane, cu alăută şi cu alte instrumente muzicale? „ Depărtează de la Mine, zice Domnul, sunetul cântărilor tale; nu vreau să aud cântecul instrumentelor tale muzicale”  . Dumnezeu spune: „ Depărtează de la Mine” , şi tu alergi ca să auzi trâmbiţele?
Spui că jertfele şi darurile lor nu sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu?
Ascultă ce spune Domnul: „ Chiar dacă îmi aduceţi făină curată, în deşert! Tămâia este o urâciune înaintea Mea!”  . Tămâia este o urâciune, şi sinagoga nu este o urâciune? Şi când era urâciune? înainte ca ei să fi săvârşit culmea răutăţilor, înainte de a-L fi ucis pe Stăpânul lor, înainte de cruce, înainte de urâciunea uciderii lui Hristos. Şi acum nu este cu mult mai mult? Şi totuşi, ce este mai plăcut la miros ca tămâia? Dar Dumnezeu nu Se uită la natura darurilor, ci la gândul celui ce aduce darurile. Aşa judeca Dumnezeu darurile. S-a uitat mai întâi la Abel şi apoi la darurile lui. „ S-a uitat la Cain şi apoi S-a întors de la jertfele lui”  . S-a uitat la Cain, dar la jertfele lui nu S-a uitat. Noe I-a adus lui Dumnezeu jertfe de oi, de tauri şi de păsări; şi spune Scriptura că „ a mirosit Domnul miros de bună mireasmă”  , adică a primit cele dăruite.

Asta nu înseamnă că Dumnezeu are nări. Dumnezeirea este netrupească. Şi cu toate că cele dăruite de Noe nu erau decât fum şi miros de cărnuri arse, şi nimic nu-i mai neplăcut decât acest fum şi miros, totuşi, ca să afli că Dumnezeu primeşte sau respinge jertfa căutând la gândul şi la inima celor care aduc jertfa, numeşte fumul şi mirosul de carne arsă miros de bună mireasmă, iar tămâia, urâciune, căci gândul şi inima celor ce o aduceau erau pline de miros tare neplăcut.

Vrei să afli că odată cu jertfele, cu instrumentele muzicale, cu sărbătorile şi cu tămâierile Dumnezeu a urât şi templul din pricina celor care intrau în el? Lucrul acesta l-a arătat mai cu seamă prin fapte, dându-l mai înainte pe mâinile barbarilor, iar mai pe urmă dărâmându-l cu desăvârşire. Totuşi şi înainte de dărâmare Dumnezeu strigă şi zice prin Profetul: „ Nu vă puneţi nădejdea în cuvinte mincinoase, că nu vă va fi de nici un folos să ziceţi: Acesta este templul Domnului, este templul Domnului”  .

Nu templul sfinţeşte, spune Domnul, ci aceia care intră în el fac sfânt templul. Dacă templul nu era de folos atunci când erau în el Heruvimii, când era în el chivotul, apoi cu mult mai mult acum, când toate acestea au pierit, când Dumnezeu i-a întors desăvârşit spatele, când a ajuns pricină mai mare de ură. Ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul! Ai suferi oare să-l vezi pe omul care l-a ucis pe fiul tău? Ai suferi oare să-i auzi numele? N-ai fugi oare de el ca de dracu, ca de diavol? Au ucis pe Fiul Stăpânului tău, şi mai îndrăzneşti să te întâlneşti cu ei în acelaşi loc? Cel ucis atât de mult te-a cinstit, că te-a făcut fratele Lui şi împreună-moştenitor cu El; tu însă atât îl necinsteşti, că-i cinsteşti pe ucigaşii şi răstignitorii Lui, că le slujeşti lor luând parte la sărbătorile lor, că te întâlneşti în locurile lor spurcate, că păşeşti pragurile cele necurate, că te împărtăşeşti de la masa demonilor. Căci nu pot numi altfel postul iudeilor după ce au ucis pe Dumnezeu! Nu slujesc oare demonilor cei care lucrează împotriva lui Dumnezeu?

Te duci la sinagogă deoarece cauţi să fii vindecat de demoni? Crezi oare că ei au milă de trupurile oamenilor? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci, demonii i-au înecat îndată în adânc . Facă Dumnezeu să nu te omoare demonii când te duci la ei! Dar-ar Dumnezeu să nu-ţi întindă curse! Crezi că au să-ţi vindece trupul ei, care l-au izgonit pe om din paradis, ei, care l-au lipsit de cinstea cea de sus? Batjocură şi poveşti sunt acestea! Demonii nu obişnuiesc să vindece, ci să întindă curse şi să vatăme! Spune-mi, au să cureţe sufletele, când nu curăţă trupurile? Au ei dorinţa să-i izbăvească pe oameni de boli, când încearcă să-i arunce din împărăţia cerurilor? N-ai auzit pe profet spunând, dar, mai bine spus, pe Dumnezeu, prin profet, că demonii nu pot face nici bine, nici rău? Dar chiar dacă ar putea şi ar vrea să vindece, ceea ce e cu neputinţă!, totuşi n-ar trebui să preferi o pagubă nemuritoare şi veşnică pentru un câştig neînsemnat şi trecător! Nu e bună neguţătoria ta!

Mânii pe Dumnezeu, Creatorul trupului tău, şi chemi să te vindece cel ce unelteşte împotriva ta? Cum să nu te atragă atunci cu uşurinţă un păgân să te închini zeilor elenilor datorită ştiinţei lui medicale? Doctorii păgâni într-adevăr au alungat de multe ori bolile şi i-au făcut sănătoşi pe cei bolnavi. Dar ce? Trebuie pentru asta să împărtăşim necredinţa lor? Doamne fereşte! Ascultă ce le spune Moise iudeilor! „ Da se va scula profet între voi care să viseze vis şi să dea semn sau minune, şi se va înfăptui semnul sau minunea despre care a vorbit şi va zice către tine spunând: „ Să mergem şi să slujim altor dumnezei, pe care nu i-au ştiut părinţii noştri” , să nu ascultaţi de glasul profetului”  .

Cu alte cuvinte Moise vrea să spună aşa: Dacă se va scula un profet şi va face minuni, sau va învia morţi, sau va curăţi leproşi, sau va vindeca betegi şi, după ce va fi făcut minunea, te va chema la necredinţă, să nu-i dai ascultare din pricina înfăptuirii minunii.

– De ce?

– Pentru că „ te ispiteşte Domnul Dumnezeul tău să vadă de-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău”  .

Prin urmare, este clar că demonii nu-i vindecă pe oameni. Iar dacă uneori, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au vindecat pe vreunul, aşa cum vindecă oamenii, îngăduinţa aceasta s-a făcut spre cercarea ta, nu pentru că Dumnezeu nu ştie, ci ca tu să te înveţi să nu-i suferi pe demoni nici când vindecă. Dar pentru ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te-ar ameninţa cu gheena ca să te lepezi de Hristos, nu primi! Dacă ţi-ar făgădui împărăţia cerurilor ca să te desparţi de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, fugi de el, urăşte-l! Fii ucenicul lui Pavel! Mergi pe urma cuvintelor acelora pe care le-a strigat fericitul şi viteazul lui suflet: „ Sunt încredinţat, spune el, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”  .

Pe Pavel nu-l despart de dragostea lui Hristos nici îngerii, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare şi nici vreo altă făptură, iar pe tine te depărtează de Hristos vindecarea trupului? Ce iertare mai putem avea? Şi doar trebuie să ne fie despărţirea de Hristos mai înfricoşătoare decât gheena, trebuie să ne fie Hristos mai de dorit decât împărăţia cerurilor. Dacă suntem bolnavi, e mai bine să rămânem bolnavi decât să scăpăm de boală căzând în necredinţă. Dacă ne vindecă cel-rău, atunci mai mult ne vatămă decât ne ajută. Ne ajută trupul, care negreşit puţin mai târziu are să moară şi să putrezească, dar ne vatămă sufletul cel nemuritor. După cum răpitorii de copii îi momesc pe copii oferindu-le dulciuri, plăcinte şi jucării, şi astfel îi lipsesc de libertate şi chiar de viată, tot astfel şi demonii, făgăduind vindecare unui mădular trupesc, duc la pieire mântuirea sufletului.

Noi însă, iubiţilor, să nu îngăduim asta, ci să căutăm să scăpăm cu orice chip de necredinţă. N-ar fi putut Iov, înduplecat de femeia lui, să scape de nenorocirea care-l strivea hulind pe Dumnezeu? „ Zi un cuvânt (către Domnul), îi spune femeia lui, şi mori”  . Nu! Iov a voit mai degrabă să se chinuie, să i se topească toată carnea pe el, şi să îndure rănile acelea cumplite, decât să scape de chinurile ce-l striveau hulind pe Dumnezeu. Imită-l şi tu pe Iov! De ţi-ar făgădui cel-rău mii şi mii de izbăviri de bolile şi relele ce te copleşesc, nu te lăsa înduplecat, nu-l asculta, aşa cum n-a ascultat nici dreptul Iov de femeia lui! Preferă să continui a fi bolnav decât să-ţi pierzi credinţa şi mântuirea sufletului. Dumnezeu nu te părăseşte niciodată; ci voind să te facă mai strălucit, te lasă să cazi de multe ori bolnav. Rabdă dar, ca să auzi şi tu: „ Osândeşte-te că ţi-am vorbit tocmai ca să arăt că eşti drept!”  .

8. Ar trebui să spun mai multe decât am spus. Dar, pentru ca să ţineţi minte cele spuse, mă opresc aici grăind cuvintele lui Moise: „ Iau martori înaintea voastră cerul şi pământul”  , că dacă cineva, sau dintre voi cei de fată, sau dintre cei absenţi, se va duce să privească sărbătorile trâmbiţelor, sau va merge în sinagogă, sau se va sui la sinagoga Matroanei, sau va posti cu ei, sau va tine sâmbetele, sau va ţine alt obicei iudaic, mic sau mare, nevinovat sunt de sângele vostru.

Aceste cuvinte le voi arăta în ziua Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mine, şi pentru voi! De le veţi da ascultare, vă vor da multă îndrăznire! Dar de nu le veţi asculta, sau îi veţi ascunde pe cei care le săvârşesc, cuvintele mele vă vor acuza! „ Căci nu m-am sfiit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu”  . Mai mult, am dat argintul meu la zarafi. Este datoria voastră acum să înmulţiţi argintul pe care l-aţi primit şi să folosiţi câştigul de pe urma predicii mele spre mântuirea fraţilor voştri. Spui că este greu şi supărător lucru să vesteşti astfel de cuvinte celor care săvârşesc aceste păcate? Greu şi supărător lucru este să taci! Tăcerea aceasta aduce pieire şi asupra voastră, a celor care îi ascundeţi pe făptaşi, şi asupra acelora care stau tăinuiţi, căci porneşte pe Dumnezeu cu război împotriva voastră. Cu mult mai bine este să fiţi urâţi de semenii voştri lucrând pentru mântuirea lor, decât să Se mânie Dumnezeu pe voi. De se supără semenul tău pe tine acum, cu nimic nu te va putea vătăma; dar, mai bine spus, îţi va mulţumi mai târziu că l-ai vindecat. Dumnezeu însă te va pedepsi cu cea mai grea pedeapsă dacă taci şi doseşti, făcând favor păgubitor semenului tău. Prin urmare, dacă taci, porneşti şi pe Dumnezeu cu război împotriva ta, şi-l vatămi şi pe fratele tău.

Dacă însă îl spui şi-l dai pe faţă, vei face ca şi Dumnezeu să pogoare mila Lui asupra ta, şi-l vei câştiga şi pe semenul tău; îţi vei face din el un prieten devotat, căci a cunoscut prin propria lui viaţă binefacerea pe care i-ai făcut-o. Să nu socotiţi dar că faceţi un bine fraţilor voştri dacă nu-i mustraţi cu toată asprimea când îi vedeţi că săvârşesc vreo faptă necugetată. Când ţi se fură o haină, nu-l socoteşti oare duşman şi pe cel care a văzut pe hoţ, iar nu numai pe făptaş?

Mama noastră obştească. Biserica, n-a pierdut o haină, ci un frate; l-a furat diavolul şi-l ţine acum în iudaism. Ştii cine a furat; îl ştii pe cel furat! Mă vezi pe mine aprinzând cuvântul învăţăturii ca pe o făclie, mă vezi căutând şi plân-   gând! Şi tu stai, taci şi nu mi-l spui? Ce iertare vei avea? Cum să nu te numere Biserica între cei mai mari duşmani ai ei? Cum să nu te socotească vrăjmaş şi trădător? Dar să nu dea Dumnezeu ca vreunul dintre cei ce aud sfătuirea aceasta să facă vreodată un astfel de păcat, încât să-l trădeze pe fratele său, pentru care a murit Hristos. Hristos Şi-a vărsat sângele pentru el! Tu nu vrei să spui nici un cuvânt pentru el? Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă să vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală! Dar, mai bine spus, să nu dea Dumnezeu să fie atâţia bolnavi! Doi sau trei dintre voi, sau chiar zece sau douăzeci, să-mi aducă unul, pentru ca în ziua aceea, văzând vânatul înlăuntrul plaselor, să vă întind mai bogată masa cuvântului. Dacă voi vedea că sfătuirea mea s-a prefăcut în faptă, cu mai multă râvnă voi vorbi pentru vindecarea lor şi mai mare va fi câştigul şi al vostru, şi al lor. Nu staţi dar nepăsători! Ci, cu toţii, vânaţi pe cei ce suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare, pentru ca să dobândiţi laudă şi din partea mea, iar mai înainte de laudele mele să atrageţi asupra voastră de la Dumnezeu răsplata cea mare şi nespusă, care depăşeşte în măsură cu mult ostenelile ostenelilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.