CUVÂNTUL AL VI-LEA la Sfântul Apostol Pavel

Din
PREDICI LA SARBATORI IMPARATESTI SI CUVINTE DE LAUDA LA SFINTI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2002

CUVÂNTUL AL VI-LEA
la Sfântul Apostol Pavel

Vreţi, iubiţilor, să las astăzi la o parte faptele mari şi minu¬nate ale lui Pavel şi să pun înaintea voastră pe acelea ce par unora o scădere? Vom vedea că şi acestea nu mai puţin decât celelalte îl fac pe Pavel mare şi strălucit.

– Dar care sunt scăderile lui Pavel?

– A fost văzut, se spune, că s-a temut de lovituri. A fost văzut că s-a temut când l-au întins să-l bată cu bici de curele, şi nu numai atunci, ci şi altă dată, iarăşi, la vânzătoarea de purpură, când a dat şi bani celor ce voiau să-l scoată. Că n-a făcut asta cu alt scop decât ca să scape de munci, ca să nu se mai abată curând peste el astfel de necazuri.

Ce vom răspunde, dar, acestor învinuiri?

Că nimic nu-larată pe Pavel atât de mare şi atât de minunat ca aceste învinuiri. Aceste învinuiri arată că sufletul lui nu era nici cutezător, nici laş. Aceste învinuiri arată că trupul său, care se ferea atât de lovituri şi tremura atât în faţa biciului, dispreţuia, când timpul o cerea, toate aceste părute munci, tot pe atât pe cât le dispreţuiau şi puterile cele fără de trup.

Aşadar, când îl vezi că tremură şi se teme, adu-ţi aminte de cuvintele acelea prin care a depăşit cerurile şi s-a luat la întrecere cu îngerii, zicând: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia?”. Adu-ţi aminte de cuvintele acelea prin care spune că o nimica sunt astea, zicând: „Că necazul de acum, trecător şi uşor, ne aduce slavă veşnică mai presus de măsură, neprivind noi la cele ce se văd, ci ia cele ce nu se văd”. Adaugă la aceste cuvinte necazurile cele din fiecare zi, primejdiile de moarte din fiecare zi. Gândindu-te la acestea, minunează-te de Pavel, iar tu nu deznădăjdui! Chiar această părută slăbiciune a firii, chiar ea e cea mai mare dovadă a virtuţii lui Pavel, că a fost aşa de mare, deşi era supus aceloraşi nevoi ale firii ca toţi ceilalţi oameni.

Covârşirea primejdiilor înfruntate de Pavel pe mulţi i-ar fi făcut să bănuiască şi să presupună că Pavel a fost un om aşa de mare pentru că nu era supus slăbiciunilor firii omeneşti. Deci, ca să nu se ajungă la o bănuială ca aceasta, i s-a îngăduit să sufere, ca să afli că era după fire om ca toti oamenii, dar după râvnă şi voinţă nu era doar mai presus de toţi oamenii, ci chiar era un înger. Cu un astfel de suflet şi cu un astfel de trup înfrunta mii şi mii de primejdii de moarte, dispreţuia şi bunătăţile cele de acum, şi pe cele viitoare. De aceea a şi rostit acele mari şi necre¬zute de mulţi cuvinte: „Doream să Fiu anatema de la Hristos pen¬tru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup”.

Este cu putinţă, numai dacă am voi, să biruim orice slăbiciune a firii prin puterea voinţei, căci nici o poruncă a lui Hristos nu este mai pre¬sus de puterile omeneşti. Dacă ne-am dat silinţa, câtă o avem, atunci şi Dumnezeu ne va adăuga harul Său şi astfel vom fi biruitori în toate necazurile ce ar veni asupra noastră. Nu este vrednic de osândă cel care se teme de răni, ci acela care de frica rănilor săvârşeşte ceva nevrednic de credinţă. Prin urmare, cel care se teme de răni, dar iese biruitor din luptă, este mai minunat decât cel care nu se teme. Căci aşa străluceşte mai mult voinţa.

A te teme de răni tine de fire; dar a nu săvârşi nimic necuviincios de teama rănilor, asta tine de voinţă, care îndreaptă slăbiciunea firii şi întăreşte neputinţa ei. Tot astfel nici întristarea nu este un păcat; atunci ajunge păcat când din pricina întristării spui sau faci ceva ce nu place lui Dumnezeu. Dacă aş fi spus că Pavel n-a fost om, ai fi avut dreptate să-mi pui în faţă scăderile firii lui, ca să-mi răstorni prin ele cuvântul meu. Dar dacă spun şi adeveresc că era om, întru nimic mai presus de noi după fire, dar mai bun decât noi după voinţă, degeaba mi-aduci în faţă scăderile lui Pavel! Dar, mai bine spus, nu degeaba, ci spre lauda lui Pavel! Prin acestea îmi arăţi ce mare om era, că a putut săvârşi fapte mai presus de fire cu o astfel de fire. Dar nu-llauzi numai pe el, ci închizi şi gurile celor trândavi spre virtute. Nu-i laşi să spună că nu pot săvârşi virtute pentru că n-au o fire aleasă ca Pavel, ci-i îndemni să fie următori voinţei lui.

îmi spui că s-a temut odinioară şi de moarte? Dar şi teama asta e legată tot de firea omenească! Cu toate acestea, omul acesta, care se temea de moarte, spunea: „Căci şi noi, care sun¬tem în acest cort, suspinăm îngreunaţi”6. Şi iarăşi: „Noi înşine suspinăm în noi”7. Ai văzut că puterea voinţei a precumpănit în Pavel slăbiciunea firii? Adeseori mulţi mucenici, când erau duşi la moarte, se îngălbeneau la faţă şi erau cuprinşi de teamă şi neli¬nişte; dar tocmai pentru aceasta sunt minunaţi, că, deşi se temeau de moarte, totuşi pentru Iisus n-au fugit de moarte. Tot astfel şi Pavel, deşi se temea de moarte, totuşi pentru Iisus cel dorit nu se ferea nici de gheenă; deşi tremura din pricina sfârşitu¬lui vieţii, dorea despărţirea de trup. Nu numai Pavel era aşa, ci şi Petru, verhovnicul ucenicilor. Deşi spusese de multe ori că este gata să-şi dea sufletul, totuşi se temea foarte de moarte. Ascultă ce-i spune Hristos despre asta, vorbind cu el: „Când vei îmbătrâni te vor încinge şi te vor duce unde nu voieşti”.

Domnul în aceste cuvinte vorbeşte despre scăderile firii, nu de ale voinţei. Firea îşi vădeşte, chiar fără voia noastră, scăderile ei şi nu putem să ni le stăpânim desăvârşit, oricât am voi şi ne-am strădui. Asta însă nu ne vatămă deloc; dimpotrivă, ne face şi mai minunaţi. într-adevăr, ce păcat este să te temi de moarte? Dar ce laudă mare este să te temi de moarte, dar să nu săvârşeşti nici o faptă netrebnică din frica de moarte! Nu-i un păcat să ai o fire plină de scăderi, ci să fii robul acestor scăderi. După cum mare şi minunat e omul care îndreaptă prin bărbăţia voinţei necazurile pricinuite de fire! Prin asta arată cât de mare este puterea voinţei şi închide gura celor ce spun: „Pentru ce n-am fost făcuţi buni prin fire?”. Dar ce însemnătate are dacă suntem buni prin fire sau prin voinţă? Dar cu cât e mai bună una decât alta! Cu atât mai bună cu cât are şi cununi, şi laudă strălucită!

Vrei să-mi spui că firea e tare? Bine! Dar dacă vrei să-ţi fie şi voinţa tare, o poţi face mai tare decât firea! Nu vezi oare că trupurile mucenicilor au fost tăiate cu săbiile, că firea s-a plecat fierului, dar voinţa nu s-a plecat şi nici n-a fost învinsă? Spune-mi, te rog, n-ai văzut că în Avraam voinţa a biruit firea când i s-a poruncit să-şi jertfească fiul, cu toate că Firea pare mai puternică decât voinţa? N-ai văzut că s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu cei trei tineri din Babilon? N-auzi şi proverbul popular că spune: prin obişnuinţă voinţa ajunge o a doua natură?

Eu însă aş adăuga: chiar şi mai înainte, după cum cele de mai sus au arătat-o. Vezi, dar, că e cu putinţă ca voinţa să aibă tăria pe care o are firea, dacă voinţa e trează? Vezi că mai multă laudă culege cel care este bun prin alegerea sa şi prin voinţa sa decât cel ce este bun prin constrângere? Atunci eşti într-adevăr bun! De pildă, când Pavel spune: „îmi chinuiesc trupul şi-lrobesc”, îl laud, mai cu seamă că îl văd că nu fără osteneală a săvârşit virtutea; în urma acestor cuvinte ale lui Pavel cei trândavi nu mai pot avea temei al trândăviei lor din cauza uşurinţei cu care săvârşea el binele. Şi iarăşi, când spune: „M-am răstignit pentru lume”, încununez voinţa lui Pavel. Căci este cu putinţă, este ca voinţa să aibă tot atâta tărie ca şi firea.

Dacă am aduce în faţa noastră pe Pavel, această statuie a virtuţii, am vedea că faptele bune săvârşite de el prin voinţă râvneau să aibă aceeaşi tărie ca şi cele săvârşite de fire. Simţea dureri, e drept, când era lovit, dar dispreţuia durerile tot aşa ca şi puterile cele netrupeşti, care nu simt durerea, după cum poţi să o afli din cuvintele lui, care ne fac să credem că Pavel nici nu era din Firea noastră. Când spune: „Pentru mine lumea este răstignită, şi eu pentru lume”; şi iarăşi: „Trăiesc, dar nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”, ce altceva vrea să spună decât că s-a mutat chiar din trup? Ce vrea să spună apoi prin cuvintele: „Mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei”?

Nu vrea să spună altceva decât că durerea se mărginea numai la trup. Nu pentru că nu pătrundea şi în suflet, ci pentru că printr-o voinţă covârşitoare îndepărta şi alunga durerea din suflet. Ce vrea să spună apoi când grăieşte alte multe cuvinte mai mi¬nunate decât acestea, când se bucură fiind biciuit şi când se laudă cu lanţurile? Ce altceva s-ar putea spune decât ceea ce am arătat, anume că spusa aceasta a lui Pavel: „îmi chinuiesc trupul şi îl robesc şi mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic”, dovedesc slăbiciunea firii, iar spusele sale, despre care am vorbit mai sus, tăria voinţei lui?

Din pricina asta Pavel a vorbit şi de una şi de alta, şi de slăbiciunea firii şi de tăria voinţei, pentru ca să nu socoteşti din pricina acelor fapte mari ale lui că este de altă fire şi să deznă-dăjduieşti, şi nici să nu osândeşti sfântul lui suflet din pricina acelor scăderi ale lui, ci chiar aceste scăderi ale lui să-ţi alunge deznădejdea şi să-ţi dea bune nădejdi. Din pricina asta adaugă iarăşi şi harul lui Dumnezeu cu prisosinţă, dar, mai bine spus, nu cu prisosinţă, ci cu recunoştinţă, ca să socoteşti că nimic nu este al lui. Dar vorbeşte şi de faptele săvârşite prin voinţa sa, ca nu cumva să laşi totul pe seama lui Dumnezeu şi să-ţi duci viaţa dor¬mind şi sforăind.

Şi vei găsi la Pavel spuse cu temeinicie măsuri şi reguli pen¬tru toate faptele.
Poate însă că cineva mi-ar spune că Pavel a blestemat pe
Alexandru făurarul.

Şi ce-i cu asta? Cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie, ci de durere, de durere pentru adevăr. Pavel nu suferea pentru că Alexandru îi făcuse rău, ci suferea că se împotrivise predicării Evangheliei. „Tare s-a împotrivit, spune el, nu mie, ci cuvintelor noastre”. Prin urmare, blestemul acesta nu arăta numai dragostea lui pentru adevăr, ci mângâia şi pe ucenici. Pavel grăieşte aşa pentru că toţi se scandalizaseră de purtarea lui Alexandru şi mai ales pentru că vrăjmaşii predicii nu suferiseră nimic.

Dar Pavel a mai blestemat şi altă dată şi pe alţii, grăind aşa: „Căci aşa este drept la Dumnezeu, ca celor ce ne necăjesc să li se răsplătească cu necaz”.

Prin aceste cuvinte Pavel nu doreşte să fie pedepsiţi de Dum¬nezeu – Doamne fereşte! -, ci se sileşte să mângâie pe cei necăjiţi. De aceea şi adaugă: „Iar celor necăjiţi, să li se răsplă¬tească cu uşurare”19. Acesta-i înţelesul acestor cuvinte! Pentru că atunci când suferă o ocară sau o nedreptate, ascultă ce cuvinte înţelepte rosteşte, ascultă cum răsplăteşte potrivnicilor săi! „Ocărâţi Fiind, binecuvântăm, prigoniţi fiind, răbdăm, huliţi Fiind, ne rugăm”.

Iar dacă susţii că cele spuse sau făcute de Pavel pen¬tru alţii sunt spuse şi săvârşite din mânie, atunci ar trebui să spui că tot din mânie a orbit pe Elimas21, şi că tot din mânie a ucis şi Petru pe Anania şi Safira. Dar nimeni nu-i atât de prost şi de nebun să spună una ca asta. Şi vom găsi şi multe altele spuse şi săvârşite de Pavel, care par împovărătoare; dar tocmai acestea sunt cele ce-i arată bunătatea. De pildă, când dă Satanei pe desfrânatul din Corint, o face mânat de multa lui dragoste şi de inima sa cea iubitoare de oameni. Şi asta se vede şi din a doua epistolă către corinteni. De pildă, când ameninţă pe iudei şi spune: „Dar a venit în sfârşit peste ei mânia”, nu face acest lucru plin de mânie (căci îl auzi adesea rugându-se pentru ei), ci voind să-i înfricoşeze şi să-i facă mai înţelepţi.

Dar Pavel, mi se poate spune, a blestemat pe marele preot Anania, zicând: „Să te bată Dumnezeu, perete văruit!”. Ştiu că unii tălmăcitori, luând apărarea lui Pavel, spun că aceste cuvinte sunt o profeţie. Nu sunt împotriva unei astfel de explicaţii; căci s-a întâmplat şi asta, şi aşa s-a sfârşit marele preot Anania. Dar dacă un duşman mai înverşunat s-ar împotrivi aces¬tei explicaţii şi, mergând cu iscodirea mai departe, ar spune la rândul lui aşa: „Dacă spusele lui Pavel sunt o profeţie, pentru ce se mai apără spunând: „n-am ştiut că este arhiereu!”?, aş răs¬punde: A spus aceste cuvinte ca să sfătuiască pe ceilalţi să se poarte cum trebuie cu mai-marii lor. Acelaşi lucru îl făcea şi firis-tos. Deşi a grăit despre cărturari mii de spuse şi nespuse, totuşi zice: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vă vor zice să faceţi, faceţi”28. Tot astfel şi Pavel aici: a dat şi cinstea cuvenită arhiereului, dar a şi vestit mai dinainte ceea ce avea să se întâmple.

Chiar dacă s-a despărţit de Ioan cel numit Marcu29, totuşi a făcut asta din pricina purtării de grijă pe care o avea pentru pre-dicarea Evangheliei. Nu trebuie să Fie slab, nici lipsit de curaj cel căruia i s-a încredinţat slujirea aceasta, ci bărbătos şi hotărât; nici nu trebuie să se apropie de această frumoasă însărcinare dacă nu-i gata să-şi dea de mii şi mii de ori sufletul morţii şi primejdiilor, după cum spune Hristos: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie”.

Cel care nu-i în stare să facă astfel de jertfe va pierde sufle¬tul a nenumăraţi oameni şi e mai bine să stea liniştit, să se îngri¬jească de el însuşi decât să păşească în mijloc şi să primească însărcinări mai mari decât puterile lui; căci se pierde şi pe el, şi pierde şi pe cei încredinţaţi lui. Nici un om n-ar vrea, chiar dacă mii şi mii de oameni l-ar sili, să se aşeze la cârma corăbiei dacă nu ştie să o conducă şi dacă nu ştie să lupte cu valurile mării. Cum dar să nu fie o nebunie ca acela care va merge să propo¬văduiască Evanghelia să pornească la asta fără nici o pregătire şi la întâmplare şi să primească, fără să se gândească, o însărcinare pricinuitoare de mii şi mii de morţi?

Nimeni, nici corăbierul, nici cel care se luptă cu fiarele sălbatice, nici cel care luptă piept la piept şi nimeni altcineva nu trebuie să aibă sufletul atât de pregătit de moarte şi de junghiere ca acela care primeşte însărcinarea predicării Evangheliei. Primejdiile sunt mai mari, potrivnicii sunt cumpliţi, iar o astfel de moarte nu este una dintre cele obişnuite. Pentru cei ce luptă bine, răsplata este cerul; pentru cei ce păcătuiesc, pedeapsa, gheena; este vorba de pierderea şi de mântuirea sufletului. Dar nu numai cel ce primeşte însărcinarea predicării Evangheliei trebuie să fie astfel pregătit, ci şi orice credincios.

Tuturor li s-a poruncit să ia crucea şi să-I urmeze. Iar dacă tuturor li s-a poruncit, cu mult mai mult dascălilor şi păstorilor, din care făcea parte atunci şi Ioan, numit Marcu. De aceea, pe bună dreptate, a fost îndepărtat; se aşezase în fruntea falangei, dar s-a purtat ca un om lipsit de bărbăţie. De asta şi Pavel l-a îndepărtat, ca nu cumva slăbiciunea lui să taie avântul celor zeloşi. Iar dacă Luca spune că mânie a fost între ei, să nu socoteşti asta un păcat. Mânia în sine nu-i un păcat; păcat e atunci când te mânii fără pricină şi pe nedrept. Căci spune Scriptura: „Mânia ne¬dreaptă nu va fi iertată”. Nu mânia în sine, ci mânia nedreaptă. Iar Hristos spune iarăşi: „Cel ce se mânie pe fratele său in deşert”.

Nu cel ce se mânie, ci acela care se mânie în deşert. Profetul apoi spune: „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi”. Dar dacă nu trebuie să ne folosim de mânie nici când împrejurarea o cere, atunci degeaba şi în deşert mai este înzestrat sufletul nostru cu mânie. Or, nu în deşert! De aceea a sădit-o Făcătorul în sufletul nostru, ca să îndreptăm pe cei păcătoşi, ca să trezim pe cei moi şi slăbănogi la suflet, ca să deşteptăm pe cei ce dorm, pe cei ce trândăvesc. Ca tăiş de sabie, aşa ni s-a pus în sufletul nostru tăişul mâniei, ca să ne folosim de ea când trebuie. Din pricina asta şi Pavel s-a folosit de multe ori de mânie. Iar Pavel, când se mânia, era mai plăcut decât cei care vorbesc cu blândeţe; căci orice făcea Pavel o făcea pentru Evanghelie la timpul potrivit. Mici blândeţea nu e bună totdeauna, ci numai atunci când împreju¬rarea o cere. De aceea, dacă împrejurarea nu o cere, blândeţea ajunge slăbiciune, iar mânia, nesocotinţă.

M-am spus toate acestea ca să-l apăr pe Pavel – el n-are nevoie de limba mea, căci lauda lui nu-i de la oameni, ci de la Dumnezeu -, ci ca să învăţ pe ascultătorii mei să se folosească de toate când trebuie, precum am spus şi mai înainte.

Aşa vom putea câştiga întotdeauna; şi, încărcaţi cu multe bogăţii, vom putea călători spre limanul cel neînvălurat şi vom putea dobândi cununile cele nestricăcioase, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să fim învredniciţi; cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s