CUVÂNTUL AL V-LEA la Sfântul Apostol Pavel

Din
PREDICI LA SARBATORI IMPARATESTI SI CUVINTE DE LAUDA LA SFINTI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2002

CUVÂNTUL AL V-LEA
la Sfântul Apostol Pavel

Unde sunt acum cei ce osândesc moartea, cei ce spun că trupul acesta pătimitor şi stricăcios le este piedică pentru virtute? Să audă faptele mari ale lui Pavel şi să înceteze o dată cu hula asta rea! Cu ce a vătămat moartea neamul nostru? Cu ce a împiedicat stricăciunea, virtutea?

Uită-te la Pavel şi vei vedea că dobândim cele mai mari câştiguri pentru că suntem muritori. Dacă Pavel n-ar fi fost muritor, n-ar fi putut să spună, dar, mai bine spus, n-ar fi putut să arate ceea ce spunea prin fapte: „în fiecare zi mor, da, o spun spre lauda voastră, pe care o am in Hristos Iisus”. ne trebuie totdeauna suflet şi râvnă şi nimic nu ne va împiedica să fim rânduiţi în primele rânduri, nu era muritor Pavel? nu era om din popor? nu era sărac? nu-şi agonisea hrana din munca de flecare zi? nu avea trup supus tuturor trebuinţelor fireşti?

Ce l-a împiedicat să ajungă ce-a ajuns? nimic! nimeni, dar, să nu se plângă de sărăcie, nimeni să nu fie scârbit că-i om din popor, nimeni să nu sufere că-i dintre cei de jos! Să se plângă numai aceia care au sufletul moleşit şi mintea fără de putere! numai răutatea sufletului şi moleşirea voinţei sunt o piedică pen¬tru virtute. Fără de astea, nimic din celelalte! Dovadă, fericitul Pavel care ne-a adunat azi! După cum pe Pavel nu l-au vătămat cu nimic acestea, tot astfel nici celorlalţi nu le-a folosit la nimic nici iscusinţa în cuvânt, nici mulţimea banilor, nici strălucirea neamului, nici măreţia slavei, nici puterea pe care o aveau.

Dar pentru ce vorbesc eu de oameni? Mai bine spus însă, până când îmi voi ţine cuvântul meu legat de pământ, când pot să vorbesc de puterile cele de sus, de începătorii, de Stăpânii şi de stăpânitorii întunericului veacului acestuia?3 Ce le-a folosit că au avut o astfel de fire? n-au să vină toate aceste puteri ca să fie judecate de Pavel şi de cei la fel cu el? „Hu ştiţi, spune el, că vom judeca pe îngeri? Cu atât mai mult pe cele lumeşti?”.

Să nu ne plângem, dar, de nimic altceva decât numai de păcat! Şi nici să nu ne bucurăm şi să ne veselim de altceva decât numai de vir¬tute! De o vom râvni, nimic nu ne va împiedica să fim ca Pavel. Pavel a ajuns atât de mare nu numai prin har, ci şi prin sârguinta sa. Şi de asta a ajuns prin har, pentru că a ajuns şi prin sârguinta. Cu covârşire, şi harul şi sârguinta; harul lui Dumnezeu a suflat asupra lui, iar voinţa era în el.

Vrei să cunoşti harul lui Dum¬nezeu? Hainele lui înfricoşau dracii! Dar nu mă minunez de asta, după cum nu mă minunez nici de aceea că umbra lui Petru alun¬ga bolile, ci mă minunez că a făcut lucruri minunate înainte de primirea harului, chiar de la început; nici nu avea această putere, nici nu primise hirotonia şi s-a aprins de un zel atât de mare pen¬tru Hristos, încât a sculat tot poporul iudeu împotriva lui. Văzân-du-se înconjurat de primejdii aşa de mari, că şi oraşul era încon¬jurat, a coborât printr-o fereastră a zidului şi a fugit; cu toate acestea, n-a căzut în trândăveală, nici n-a fost cuprins de sfială şi teamă, ba, dimpotrivă, primejdiile i-au aprins şi mai tare zelul.

Dând pas primejdiilor pentru iconomie, dar nedând pas nimănui când era vorba de învăţătură, a luat crucea şi urma lui Hristos, deşi avea înaintea ochilor pilda lui Ştefan, deşi vedea că iudeii meii mult decât toţi căutau să-lucidă şi doreau să guste din carnea lui. Nu se arunca în primejdii fără nici o socoteală, dar nu ajungea mai trândav după ce scăpa de ele. Iubea tare viata de aici pentru câştigul ce-lavea din ea; dar o şi dispreţuia tare pen¬tru filosofia câştigată de el de pe urma dispreţuirii ei, sau pentru graba mare ce-o avea de a pleca la Iisus.

Ceea ce am spus tot¬deauna, despre Pavel nu voi înceta niciodată să spun: nici un om înconjurat de atâtea lucruri potrivnice n-a izbutit ca Pavel să le schimbe în folosul său. Nici un om n-a dorit atât viata aceasta, nici chiar cei care rin la viată, dar nici unul n-a dispreţuit-o atât, nici chiar cei care Un cu orice pret să se omoare. Nu-ltulbura nici o dorinţă şi n-avea nici o poftă pentru vreun lucru din lumea aceasta; judecă totdeauna dorinţa lui prin voinţa lui Dumnezeu. Uneori spune că viaţa de aici îi este mai de trebuinţă decât împre¬ună vieţuirea şi unirea cu Hristos; alteori, că viaţa de aici este atât de grea şi împovărătoare, că suspină şi se grăbeşte să se desfacă de ea.

Numai pe acelea le dorea, care-i aduceau câştigul cel după Dum¬ nezeu, chiar de se întâmpla ca acestea să fie potrivnice faptelor lui de mai înainte. Era felurit, în fel şi fel de chipuri, fără să fie făţarnic, Doamne fereşte! Făcea tot ce impunea nevoia predicii şi a mântuirii oamenilor, mergând şi în aceasta pe urmele Stăpânu¬lui său. Căci şi Dumnezeu Se arăta şi ca om când trebuia să Se arate aşa; Se arăta şi în foc, când timpul o cerea; uneori Se arăta în chip de ostaş, alteori în chip de bătrân; uneori în chip de vânt, alteori în chip de drumeţ, iar în urmă chiar om, şi nu S-a dat înapoi nici de la moarte. Când spun: „trebuia să Se arate aşa”, să nu socoteşti că Dumnezeu era silit la asta; nu e vorba de silnicie, ci numai de iubire de oameni. Uneori stă pe tron, alteori şade pe heruvimi. Dar pe toate acestea le face pentru purtarea de grijă de oameni.

De aceea şi spune prin proorocul Osea: „Am înmulţit vedeniile şi tot prin prooroci am grăit în piide”5. Tot astfel şi Pavel, mergând pe urmele Stăpânului său, nu poate fi osândit că uneori se purta ca un iudeu, iar alteori ca unul ce nu trăia după lege; că uneori păzea legea, iar alteori o dispreţuia; că uneori ţinea la viaţa aceasta pământească, iar alteori o nesocotea; că uneori cerea bani, iar alteori înapoia banii ce i se dădeau; că adu¬cea jertfă la templu şi se tundea, dar apoi afurisea pe cei ce făceau asta; că uneori tăia împrejur, iar alteori îndepărta tăierea-împrejur. Da, faptele sale erau potrivnice unele altora, dar voinţa, mintea care le săvârşea era cu legătură şi unită cu ea însăşi. Un singur lucru urmărea: mântuirea celor ce-l ascultau şi-l vedeau.

De asta: când lăuda legea, când o osândea. Era felurit şi în fel de fel de chipuri nu numai în ceea ce făcea, ci şi în ceea ce spunea; nu-şi schimba părerea, .nici nu ajungea alt om, ci rămânea ceea ce era, folosind fiecare cuvânt din spusele sale spre trebuinţa din clipa aceea. Să nu-I osândeşti deci că s-a purtat aşa. Dimpotrivă, pentru asta şi mai cu seamă pentru asta laudă-lşi încununează-1. Nici pe doctor nu-losândeşti că schimbă des tratamentul bol¬navilor; nu-l osândeşti când îl vezi că uneori arde, iar alteori îngri¬jeşte, că uneori întrebuinţează cuţitul, iar alteori doctoriile, că uneori opreşte de la mâncare şi băutură, iar alteori îngăduie bol¬navului să mănânce pe săturate, că uneori îl înveleşte pe bolnav de jur-împrejur, iar alteori îi porunceşte celui înfierbântat să bea un pahar plin de apă, ci atunci, mai cu seamă, îi lauzi măies¬tria lui, când îl vezi că întrebuinţează cu curaj tratamente ce ne par potrivnice şi vătămătoare, dar care fac pe bolnav sănătos.

Acesta-i doctor iscusit! Iar dacă pe un doctor îl lăudăm când face asta, cu mult mai mult trebuie să lăudăm sufletul lui Pavel, care se purta aşa cu cei bolnavi la suflet! Cei bolnavi sufleteşte n-au nevoie de doctori mai puţin iscusiţi şi mai puţin pricepuţi decât cei bolnavi trupeşte. De te apropii de ei dintr-odată, deschis, ai primejduit toată mântuirea lor. Şi de ce e de mirare că oamenii fac asta, când Dumnezeu, Cel ce poate toate, S-a slujit de această lege de vindecare, când însuşi Dumnezeu nu ne vorbeşte totdeauna deschis şi pe fată? Dumnezeu vrea să fim buni de buna noastră voie, iar nu prin silă şi prin constrângere; de aceea se slujeşte şi de alt mijloc, nu din pricina neputinţei Lui, Doamne fereşte, ci din pricina slăbiciunii noastre. Că Lui îi este de-ajuns numai să facă semn; dar, mai bine spus, numai să voiască, şi se face tot ce voieşte; noi însă, o dată ce suntem stăpânii faptelor noastre, nu mai suferim să ne supunem lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ne-ar atrage la El fără voia noastră, atunci ne-ar lua darul ce ni l-a dat, adică libertatea voinţei. Dar ca să nu se întâmple asta, se slujeşte de multe mijloace ca să ne atragă la El.

Toate cele spuse până acum nu le-am spus fără rost, ci pen¬tru a arăta înţelepciunea fericitului Pavel şi felurimea mijloacelor folosite de el. Deci, minunează-te de el când îl vezi că fuge de primejdii, minunează-te tot atât de mult ca şi atunci când îl vezi că le înfruntă.

Una e bărbăţie, cealaltă înţelepciune!

Minunează-te de el când îl vezi că rosteşte cuvinte mari, şi mai ales, minunează-te tot atât de mult ca şi atunci când îl vezi că grăieşte cuvinte de rând! Una e gândire smerită, cealaltă bogăţie sufletească!

Minu¬nează-te de el când îl vezi că se laudă, minunează-te tot atât de mult şi atunci când îl vezi respingând orice laudă! Una e smere¬nie, cealaltă dragoste de om. Căci pe toate acestea le făcea îngri-jindu-se de mântuirea celor mulţi. De aceea şi spunea: „Dacă ne-am ieşit din minţi e pentru Dumnezeu; iar dacă suntem întregi ia minte, e pentru voi”. Mici un alt om n-a avut atâtea pricini de laudă ca Pavel, şi totuşi nici un alt om n-a fost aşa de lipsit de mândrie ca el! Ascultă! Pavel spune: „Cunoştinţa semeţeşte”. Şi toţi am putea-o spune împreună cu el. Şi Pavel avea în el atâta cunoştinţă câtă n-a fost în nici un om de când e lumea.

Cu toate acestea, cunoştinţa nu l-a făcut mândru, ci tocmai bogăţia cunoş-tinţei lui îl smerea. De asta şi spune: „în parte cunoaştem şi în parte proorocim”; şi iarăşi: „Eu, fraţilor, nu mă socotesc să fi ajuns”; şi: „Iar de i se pare cuiva că ştie ceva, n-a cunoscut încă nimic”. Se ştie iarăşi că postul îngâmfă. O arată fariseul când spune: „Postesc de două ori pe săptămână”. Pavel, însă, nu postind, ci chiar răbdând de foame, se numea pe sine stârpi-tură!.

Dar pentru ce vorbesc eu de postul şi de ştiinţa lui Pavel, când el a avut atât de multe şi atât de dese vorbiri cu Dumnezeu, câte n-a avut nici un profet, nici un apostol? Şi totuşi, pentru asta se smerea şi mai mult. Nu-mi vorbi mie de vorbirile cu Dumnezeu despre care a scris! Pe cele mai multe le-a ascuns. Nu le-a spus pe toate, ca să nu se înconjoare cu slavă mare, dar nici nu le-a trecut pe toate sub tăcere, ca să nu deschidă gura falşilor apos¬toli. Nimic n-a făcut Pavel fără rost, ci pe toate, cu dreaptă şi binecuvântată pricină. Şi cu atâta înţelepciune se” folosea de faptele cele potrivnice, că în toate împrejurările avea parte de aceleaşi laude. Iar ceea ce vreau să spun este asta: mare şi bun lucru este ca omul să nu spună lucruri mari despre el. Pavel însă spunea lucruri mauri despre el la timp atât de potrivit, încât merita laudă mai mult când se lăuda decât când tăcea. Iar dacă nu s-ar fi lăudat, ar fi fost mai de osândit decât cei care se laudă când nu trebuie; dacă nu s-ar fi lăudat, ar fi pierdut şi-ar fi trădat totul şi ar fi dat câştig duşmanilor săi.

Aşa a ştiut Pavel să se folo¬sească de împrejurări, şi a ştiut să facă chiar fapte ce nu-i erau îngăduite, cu atât de dreaptă socoteală şi atât de cu folos, încât este tot atât de slăvit pentru săvârşirea lor, ca şi pentru săvârşirea faptelor celor poruncite. Pavel era mai de lăudat când se lăuda decât un altul când îşi ascundea faptele lui mari; căci nimeni n-a săvârşit atâtea fapte bune ascunzându-şi-le, câte a săvârşit Pavel spunându-şi-le. Şi iarăşi, lucru şi mai minunat este că nu numai că a spus faptele lui mari, ci că a spus atât cât trebuia. Şi iarăşi, nu se lăuda atât cât împrejurările i-ar fi îngăduit s-o facă, ci ştia până unde trebuia să meargă. Şi nu s-a mulţumit nici cu asta; ci, ca să nu strice pe ceilalţi şi nici să nu-i facă să se laude, se numeşte pe el nebun.

Nevoia îl îndemna să o facă. într-adevăr, alţii văzându-lcă se laudă, ar fî început şi ei să se laude prosteşte şi fără rost. La fel ca şi cu doctorii. Adeseori aceeaşi doctorie pe care un doctor o dă la timp potrivit, vatămă şi primejduieşte din pricina tăriei ei dacă un alt doctor o dă când nu trebuie. Deci pen¬tru ca nu cumva doctoria să se prefacă în otravă, vezi de cât de mare băgare de seamă se slujeşte când e vorba să se laude, şovăind nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori să o facă sau nu. „O, de mi-ati îngădui putină nebunie!”, spune el.

Şi iarăşi: „Ceea ce grăiesc nu grăiesc după Domnui, ci ca întru ne¬bunie”. Şi: „Dar în ceea ce poate cineva întru nebunie să îndrăz¬nească, întru nebunie o spun, îndrăznesc şi eu”. Şi deşi a spus atâtea, nici cu acestea nu s-a mulţumit, ci iarăşi, având a se lăuda, se ascunde pe el, zicând: „Cunosc un om”; şi iarăşi: „Cu un ast¬fel de om rriă voi lăuda, dar cu mine nu mă voi lăuda”. Iar după toate acestea, spune: „Am ajuns nebun! Voi m-ati silit!”.

Care om este atât de fără de minte şi atât de nesimţit să nu fugă cu paşi repezi de laudă şi să o folosească numai când îl silesc împre¬jurările, când vede că Favel, de nevoie silit fiind, şovăie şi pregetă să se laude, ca un cal care, ajuns pe marginea prăpastiei, se trage mereu îndărăt, deşi prin lauda sa Pavel avea să facă atâta bine?

Vrei să-ţi arăt şi o altă însuşire a lui Pavel? Lucru minunat la el este că nu se mulţumea că-i era conştiinţa împăcată! Nu, ci ne învaţă şi pe noi cum trebuie să ne purtăm în astfel de împre¬jurări. Nu-şi făureşte numai pentru el o apărare din nevoia împre¬jurărilor, că adică nevoile l-au silit şi de asta s-a lăudat, ci ne învaţă şi pe noi ceilalţi să nu fugim de laudă când împrejurarea o cere, dar, iarăşi, să nu ne lăudăm dacă nimic nu ne sileşte. Prin cuvintele sale, Pavel ne-a grăit cam aşa: „Mare rău este să te lauzi, să spui despre tine lucruri mari şi minunate! E cea mai mare nebunie, iubite, să te împăunezi cu laude când nici o nevoie nu ţi-o cere, nici o nevoie foarte mare.

A grăi aşa nu înseamnă a grăi cum vrea Domnul; un astfel de grai este mai degrabă semn de nebunie şi ne goleşte de toată răsplata, după ce am asudat şi ne-am ostenit mult”. Aceste cuvinte, şi mai multe decât acestea, le spune Pavel tuturor atunci când nu voia să se laude, chiar când nevoia îl silea. Dar, mai mult decât atât e că nici când nevoia îl silea nu dădea la iveală toate faptele cele mari, ci pe cele mai multe şi pe cele mai mari le ascundea: „Dar nu-mi este de folos ca să mă laud. spune el, căci voi veni ia vedeniile şi descoperi¬rile Domnului”; şi: „Dacă aş voi să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul; dar n-o fac, pentru ca să nu cugete cineva despre mine mai mult decât ceea ce vede şi aude de la mine”.

Spunea aceste cuvinte ca să ne înveţe pe toţi ca, nici când e neapărată nevoie, să nu spunem tot ce avem în sufletul nostru, ci numai câte sunt de folos ascultătorilor.

Şi Samuil – şi nu-i deloc nepotrivit să amintim şi de acest sfânt, căci laudele aduse lui sunt spre folosul nostru! -, şi Samuil s-a lăudat o dată şi şi-a spus faptele Iui mari! Dar care? Cele ce erau spre folosul ascultătorilor! Nu s-a lăudat cu curăţenia Iui tru¬pească şi sufletească, nici cu smerenia lui, nici cu bunătatea inimii lui. Dar cu ce? S-a lăudat cu ceea ce mai cu seamă trebuia să înveţe pe împăratul de atunci; s-a lăudat cu dreptatea lui, s-a lăudat că mâinile sale nu-s mânjite de daruri. Şi David, iarăşi, s-a lăudat, dar s-a lăudat cu acele fapte ce puteau să îndrepte pe ascultătorii săi. Dar nici David nu s-a lăudat cu vreo altă faptă mare, ci numai că a omorât ursul şi leul, şi cu nimic altceva.

De-ar fi fost mai mult decât atât, ar fi fost mândrie şi îngâmfare. Dar pentru că a spus numai acelea care aveau să fie de trebuinţă pentru nevoia din clipa aceea, asta nu e mândrie, ci iubire de oameni şi căutare spre folosul celor mulţi. Tot aşa a făcut şi Pavel. Era hulit că nu era adevărat apostol, că nu avea nici o pu¬tere. Era dar de neapărată trebuinţă ca din pricina acestor hule să se laude cu acele fapte care mai cu seamă îi arătau vrednicia de apostol. Vezi, dar, prin câte căi a învăţat pe ascultători să nu se laude fără rost? Mai întâi, prin aceea că s-a arătat ca făcând asta numai silit. în al doilea rând, prin aceea că s-a numit pe sine ca nebun şi şovăia mult până să se laude. în al treilea rând, prin aceea că n-a spus toate faptele lui mari, ci pe cele mai mari Ie-a ascuns, deşi împrejurările îl sileau să Ie spună şi pe acestea. în al patrulea rând, prin aceea că a pus faptele sale mari pe seama altuia, spunând: „Ştiu un om”. în al cincilea rând, prin aceea că nu vorbea de toată cealaltă virtute a Iui, ci numai de acea parte de care era nevoie în împrejurarea aceea.

Pavel se purta la fel nu numai când era vorba să se laude, ci şi când era vorba să ocărască. Deşi era oprit să ocărăşti fratele, totuşi Pavel întrebuinţa ocara cu atâta judecată, încât ocările lui făceau mai multă plăcere decât laudele altora. De aceea Pavel este de lăudat şi atunci când îi numeşte pe galateni „fără de minte”, şi nu o dată, ci de două ori, iar pe cretani, „pântece rele, fiare leneşe”. Pavel ne-a dat poruncă şi lege ca să nu cruţăm pe cei care sunt nepăsători faţă de Dumnezeu; dimpotrivă, să le vor¬bim mai cu asprime. în Pavel avem măsura tuturor faptelor.

Din pricina aceasta Pavel este de laudă în toate: şi când făptuieşte şi când grăieşte, şi când ocărăşte şi când laudă, şi când întoarce spatele şi când mângâie, şi când se înalţă pe sine şi când se sme¬reşte, şi când se laudă şi când se vaită. Pentru ce te minunezi dacă şi ocara şi mustrarea fac pe cineva vrednic de laudă, când chiar omorul şi înşelăciunea şi viclenia au făcut pe unii vrednici de laudă, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament?

Cercetând dar temeinic toate acestea, să ne minunăm şi de Pavel şi să slăvim pe Dumnezeu. Să ne purtăm şi noi ca el, ca şi noi să dobândim bunătăţile cele veşnice cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.