GEORGES FLOROVSKI: SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM

din „PĂRINŢII ORIENTALI  AI SECOLULUI AL PATRULEA”

Traducere după
VOLUMUL AL VII-LEA
Al Colecţii lucrărilor lui

GEORGES FLOROVSKI
Profesor Emerit de Istoria Bisericii de Răsărit
Universitatea Harvard

Editor General
Richard S. Haugh
Cercetător aflat în vizită la
Şcoala Teologică Andover Newton

Tradusă din rusă de Catherine Edmunds

Büchervertriesbsansalt
Postfach 461, Fl – 9490 Vaduz, Europa
[Agent exclusiv de vânzări: Notable & Academic Books
P.O. Box 470 Belmont MA [USA] 02187]
Părinţii Orientali ai Secolului al Patrulea
ISNB 3-905238-07-1

CAPITOLUL UNSPREZECE

SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM

I
VIAŢA

Viaţa lui Hrisostom nu a fost nici calmă şi nici uşoară. A fost un martir şi un ascet.
Isprăvile lui nu au fost împlinite în deşert ci în haosul lumii, în pupitrul predicatorului şi nu pe tronul episcopal. Martiriul lui a fost fără sânge. Nu a fost torturat de duşmani externi ci de fraţii lui care s-au dovedit falşi şi şi-a sfârşit viţa în lanţuri, în exil, sub interdicţie şi persecutat de creştini pentru credinţa lui în Hristos şi Evanghelie, pe care a predicat-o ca o pe revelaţie şi o lege a vieţii.

Hrisostom a fost un evanghelist şi un predicator al veştii celei bune a Evangheliei. A fost un învăţător care a avut un interes viu în subiectele contemporane şi adevărata semnificaţie a acestei învăţături poate fi înţeleasă în contextul istoric. El i-a condamnat pe creştinii secolului al patrulea care pretindeau că trăiesc după preceptele evangheliei şi i-a avertizat că ei şi-au relaxat eforturile prematur. Acest profet al iubirii universale a vorbit frecvent şi aspru  fiindcă i se părea că predică şi poartă mărturie în faţa unor morţii. Pentru el nedreptatea şi absenţa iubirii în lumea creştină  primea o semnificaţie catastrofică, aproape apocaliptică. „Ni s-a stins fervoarea şi trupul lui Hristos a murit.” Jugul uşor al iubirii părea o greutate de nesuportat în lumea indiferentă. Aceasta explică în cele din urmă soarta amară a lui Hrisostom, căci el a fost scos afară de dragul adevărului pe care îl predica.

„Pentru aceasta lumea vă va urî.”

Hrisostom a fost originar din Antiohia şi a rămas un antiohian tipic în temperamentul său duhovnicesc şi în viziunea religioasă. Anul exact al naşterii sale nu este cunoscut dar a fost probabil undeva între 344 şi 354. Hrisostom a provenit dintr-o familie creştină bogată şi proeminentă. Prin naştere şi prin educaţie aparţinea cercurilor intelectuale elinice ale aristocraţiei. Hrisostom nu a renunţat la moştenirea culturală chiar şi atunci când a respins lumea şi tot ceea ce este în ea.

Hrisostom a fost un elinist adevărat. A studiat cu celebrul Libaniu şi a primit o educaţie largă şi strălucitoare. Nu a fost un gânditor sau un filosof şi în sensul clasic el este cel mai bine definit ca şi orator sau retor. Retorul clasic era un învăţător, moralist şi predicator şi Hrisostom a fost un astfel de om. Elenismul lui Hrisostom este cel mai aparent în stilul şi limbajul său. Ca şi orator şi stilist, el poate fi comparat cu Demostene şi chiar cu Xenofon şi Platon, fiindcă în scrierile sale se descoperă strălucirea atenienilor clasici.
Până şi contemporanii lui l-au recunoscut ca şi pe un aticist. Este incorect să considerăm că elenismul lui este pur extern sau formal fiindcă a penetrat toate aspectele stilului său. Este adevărat că Hrisostom nu a fost aparent niciodată răsculat de problemele elenismului şi nu a fost niciodată forţat să reconcilieze în sine elenismul cu creştinismul. Acest lucru a fost caracteristic antiohienilor şi culturii „istorice” a Asiei Minor, care a fost întotdeauna mai mult „filologică” decât „filosofică.”

Hrisostom a rămas veşnic un elinist şi acest lucru este cât se poate de evident în moralismul său. Într-un anume sens moralismul a fost adevărul natural al lumii clasice. Aceasta explică şi justifică acceptarea şi transformarea stoicismului de etica creştină, în care adevărul natural este ridicat la noi culmi prin har. În Hrisostom elementele transformate ale stoicismului sunt cât se poate de evidente. El a încercat constant să înveţe înţelepciunea morală, nobilitatea, judecăţile morale şi evaluările care sunt prezente pretutindeni în scrierile lui. Orişicum, el a văzut realizarea deplină a adevărului natural numai în idealul descoperit în Evanghelie.

Nimic din acestea nu implică faptul că Hrisostom nu a fost un mistic. „Moralismul” nu exclude „mistica.” Este adevărat că misticismul lui a avut o semnificaţie morală. Este un misticism al conştiinţei, al bunătăţii, al faptelor bune şi al virtuţii. Consideraţiile etice sunt mai puţin clar exprimate în Hrisostom. El a considerat frumuseţea mai mult un fenomen etic decât unul estetic şi a văzut frumuseţea realizată în bunătatea activă. Pentru el Evanghelia este mai semnificativă ca şi o carte despre frumuseţea virtuţii după cum a fost ea descoperită în chipul Dumnezeului-om şi aceasta a determinat cursul vieţii lui. Caracterul moral al lui Hrisostom a fost format foarte de vreme în tinereţe. Exemplul mamei sale a fost întărit de lecţiile mentorilor săi devotaţi, incluzându-i pe Meletie al Antiohiei, Diodor şi ascetul Carteria.

Hrisostom nu a fost mulţumit cu nici o chemare seculară şi chiar înainte de a se retrage din lume a început să practice disciplina ascetică în casa părinţilor lui. Numai după moartea mamei sale în 374 sau 375 a devenit posibil pentru el să se retragă la o mănăstire nu departe de Antiohia unde a devenit prieten cu Teodor al Mopsuestiei. Aici a petrecut doi ani urmaţi de doi ani în deşert. Noviciatul său a fost de scurtă durată şi apoi s-a întors în lume să îşi continue austerităţile în mijlocul lumii. Hrisostom a considerat ascetismul întotdeauna mai mult ca o orientare duhovnicească decât ca şi pe o formă regulată specific a vieţii zilnice.
Hrisostom s-a întors în lume pentru a predica necesitatea renunţării ascetice. Nu era în intenţia lui de a îndemna oamenii să facă o părăsire externă din lume prin părăsirea oraşelor. „M-am rugat insistent,” a scris Hrisostom în aceşti ani, „ca nevoia de mănăstiri să treacă şi că voi fi capabil să găsesc chiar şi în oraşe o astfel de bunătate şi o astfel de ordine pentru ca nimeni niciodată să nu mai fugă în deşert.” Hrisostom a voit să transforme viaţa din oraşe şi sate în acord cu principiile Evangheliei şi cu duhul „filosofiei cele înalte.” Pentru acest scop a devenit un predicator şi un pastor.

Hrisostom a fost făcut diacon în 381 de Meletie al Antiohiei şi a fost hirotonit preot de succesorul său Flavian în 386. Hrisostom a discutat noua s-a chemare  în celebrele sale şase cărţi Despre preoţie [De sacerdotio] (care tratează cu îndatoririle episcopale). Datele exacte ale acestor lucrări nu sunt cunoscute dar probabil că au fost scrise mai înainte de hirotonirea sa. Hrisostom preia ideile lui Grigorie Teologul ca şi punctul de plecare pentru propria sa expoziţie, care are două accente primare. În primul rând, el descrie cel mai înalt ţel ale sfintei chemări ca şi îndeplinire a tainelor. „Serviciul divin are loc aici pe pământ dar concomitent are loc între puterile cereşti.” Aceasta fiindcă preoţia a fost stabilită de Duhul Mângâietorul. Cum este că noi rămânem pe pământ când îl vedem pe Domnul al cărui trup ne este oferit şi când devenim plini de sângele lui? Preotul participă la masa sacrificială, care stă în ceruri. Lui îi sunt date puterea cerească a cheilor care nu a fost primită nici chiar de îngeri.

În al doilea rând, Hrisostom vede preotul ca pe un învăţător, mentor, predicator şi pastor al sufletelor. El îşi dedică atenţia învăţăturilor şi responsabilităţilor preoţiei şi în acest sens pune preotul mai presus de un călugăr. Există mai multă iubire în lucrarea pastorală decât în izolarea monahală şi datoria pastorului faţă de vecinii săi este o slujire şi o iubire activă. „Tot universul s-ar supăra dacă am gândii că numai monahii au nevoie de severitate şi disciplină în vieţile lor, în timp ce restul pot trăi liber,” scrie el.

Ca şi preot şi pastor, Hrisostom a fost mai întâi un predicator. Este dificil să enumerăm toate temele pe care le-a tratat. Dintre predicile ţinute în Antiohia trebuie menţionate în special Predici la Statui [Homiliae 21 de statuis] şi de asemenea un lung şir de predici exegetice la Matei şi Ioan, la epistolele către Corinteni, Galateni, Tit, posibil la Romani şi Efeseni şi probabil şi la Geneză. Cuvântările împotriva evreilor şi anomoenilor au fost scrise în acelaşi timp. Hrisostom nu s-a preocupat niciodată de teme abstracte. Predicile lui sunt vioaie şi se bazează pe experienţa actuală fiindcă sunt intenţionate pentru oameni vii şi prezenţa audienţei şi a predicatorului se poate simţii în ele. Hrisostom conclude de obicei cu apeluri la voinţa ascultătorilor săi şi cu îndemnuri practice. Ţelul lui primar este să înveţe iubirea dar el încearcă să încurajeze integritatea şi responsabilitatea. Hrisostom a vorbit cu autoritate, dar autoritatea lui s-a bazat pe convingerile credinţei sale. El accentuiază că transformarea personală poate fi împlinită prin tăria duhului şi mai mult prin tăria iubirii. Iubirea a fost cea care l-a ţinut pe Hrisostom în lume cu turma sa.

În 398 Hrisostom a fost ridicat pe scaunul Constantinopolului. Clerul, curtea şi laicii au fost toţi uniţi în somaţii pentru abilitatea lui recunoscută ca şi pastor şi învăţător. Hrisostom a continuat să predice în Constantinopol şi Sozomen remarcă că era obiceiul său să i-a loc între congregaţie  la amvonul citeţilor pentru ca ascultătorii să poată şedea în jurul lui. Predicile lui erau mai mult un fel de conversaţii decât cuvântări. În această perioadă Hrisostom a scris comentarii la Faptele apostolilor, Psalmi şi la multe din epistolele Sfântului Pavel. O mare parte din omiliile lui au fost înregistrate de stenografi în timp ce predica şi aceste înregistrări păstrează vioiciunea cuvântului vorbit. În acest timp Hrisostom şi-a văzut datoria sa în reformarea moralurilor societăţii laice. Avea impresia că predică unor oameni cărora creştinismul le-a devenit ca un fel de haină la modă. „Dintre atât de multe mii,” spune el, „este imposibil să găsesc mai mult de o sută care îşi mântuiesc sufletele şi nici nu cred că sunt atâţi.”

Hrisostom a fost problematizat că există un număr atât de mare de „creştini”: „Aceasta însemnă mai mult gaz pe foc.” El vorbea cu amar despre prosperitatea lor: „în probleme de evlavie, libertatea de opresiune este cea mai rea formă de persecuţie. Este mai rea decât orice altă persecuţie. Nimeni nu înţelege sau simte acest pericol fiindcă siguranţa dă naştere lipsei de grijă. Slăbeşte sufletul şi îl adoarme şi diavolul distruge oamenii adormiţi.” Vocea predicatorului a devenit severă şi aspră. Hrisostom a fost adânc interesat cu imoralitatea societăţii sale. Nu a fost tulburat numai de dezmăţ, ci şi de înjosirea tacită a standardelor şi idealurilor care le-a detectat la laici şi clerici. Hrisostom a învăţat prin cuvânt, cuvinte de denunţare şi acte de iubire. „Nimeni nu ar rămâne păgân dacă am fi creştini adevăraţi,” spunea el. A făcut milostenie şi a organizat spitale şi refugii pentru cei fără casă. A cerut activitatea practică de la toţi. Acest lucru a provocat nemulţumire şi opoziţie nu numai în Constantinopol ci şi în alte eparhii.

Ostilitatea împotriva lui Hrisostom s-a manifestat cu câteva ocazii şi altercaţiile lui cu împărăteasa Eudoxia au fost numai un pretext final pentru izbugnirea ultimă. Hrisostom a avut duşmani pretutindeni, în special între clerici şi în special între monahii peregrinatori. El a avut oponenţi între societatea bogată a curţii. Istoria ruşinoasă a depunerii şi condamnării lui Hrisostom la „Sinodul de la Stejar” este mult prea complicată ca să o redăm aici. Între episcopi s-au găsit trădători, care au fost conduşi de Teofil al Alexandriei şi alţii care au fost incluşi cu ostilitate ca Acachie de Beroera, Severian de Gabala şi Antioh de Ptolemais, care au fost insultaţi de Hrisostom. Acuzaţii aduse împotriva lui Hrisostom au fost multe şi a fost acuzat şi de origenism. A fost depus şi condamnarea sa a fost confirmată de împărat. Exilul său a durat puţin şi la întoarcere a fost salutat cu bucurie populară. Orişicum, ostilitatea împotriva lui nu a murit. Înseşi faptul că s-a întors fără să obţină o revocare a decretului sinodului a fost folosită împotriva lui, fiindcă în conformitate cu canonul al patrulea al sinodului antiohian, aceasta l-a făcut să fie lipsit de drepturi, deşi această sentinţă nu a fost dreaptă. Hrisostom nu a recunoscut nici legitimitatea sinodului care l-a condamnat (şi în aceasta nu a fost singur) şi nici legitimitatea canonului antiohian şi a cerut convocarea unui nou sinod pentru ca el să se poată scuti.

Episcopii l-au condamnat a doua oară. El şi-a dus înainte datoriile scaunului său dar neliniştea a continuat să crească. În iunie 404 a fost exilat din nou şi trimis mai întâi în Cucusus în Armenia de Jos şi apoi în Pitius, o arie sălbatică la finele vestic al Mării Negre. Hrisostom nu a supravieţuit greutăţilor călătoriei lui şi a murit în timpul călătoriei pe 14 septembrie 407.

Nedreptatea condamnării lui Hrisostom a devenit imediat evidentă şi în 417 Atticus, episcopul Constantinopolului, a reintrodus numele lui în dipticele Bisericii, pretinzând că aceasta este voinţa poporului. Chiril al Alexandriei a protestat violent: „dacă îl incluzi pe Ioan între episcopi, de ce să nu îl includem pe Iuda între apostoli? Şi dacă există un loc pentru Iuda, atunci unde este Matei?” Prin 419, Hrisostom a fost reabilitat chiar şi în Alexandria. În 438 rămăşiţele lui au fost aduse în Constantinopol şi înmormântate în Biserica Apostolilor. Sentinţa „Sinodului de la Stejar” a fost revocată de mărturia generală a Bisericii.

II
LUCRĂRI

Moştenirea literară a lui Hrisostom este enormă. Este dificil să îi determinăm mărimea exactă fiindcă cu timpul reputaţia lui Hrisostom a devenit atât de mare că predicile şi cuvântările altor scriitori i-au fost atribuite. Unele scrieri pot fi identificate fără nici o problemă ca fiind a lui Hrisostom şi unele nu îi aparţin clar lui, dar există multe compoziţii care sunt îndoielnice, în special cele care nu îi pot fi atribuite altui autor.

Majoritatea scrierilor lui Hrisostom sunt predici, omilii şi oraţii. Între acestea lucrările lui exegetice sunt de o importanţă particulară. Ele sunt grupate pe diferite teme, dar trebuie menţionate omiliile la sărbători şi zilele sfinţilor, dintre care toate au fost intenţionate pentru susţinere orală. O altă categorie din scrierile lui Hrisostom constau în îndemnuri şi instrucţii care erau intenţionate pentru citirea privată. Foarte semnificative sunt compoziţiile lui la teme ascetice şi cărţile lui despre preoţie, care au fost scrise la tinereţe. Au fost păstrate între 236 la 240 de scrisori, dintre care toate datează din perioada celui de al doilea exil. Ele oferă material important pentru înţelegerea personalităţii lui Hrisostom şi a atitudinilor lui religioase.

Problema liturghiei lui Hrisostom este extrem de complexă. Cea mai veche copie, care este conţinută în copia evhologhionul Barberini din secolul al optulea, nu îi menţionează numele, dar există o referinţă la liturghia sa care datează din secolul al şaselea. Este dificil să determinăm exact ce trebuie să îi atribuim lui Hrisostom din liturghia mai târzie cunoscută sub numele său. În acest sens comparaţia cu materialul liturgic conţinut în primele predicii ale sale este de ajutor. În orice caz, fără îndoială el a fost adânc interesat cu regulamentele slujbei divine şi în special cu ritualul euharistiei.
Influenţa lui Hrisostom a fost enormă. El a devenit „învăţătorul şi prelatul universal” în actualitate chiar înainte de a fi distins cu acest titlu. A fost numit Hrisostom, „gura de aur,” încă din secolul al şaselea şi în secolul al optulea epitetul a fost acceptat de toată lumea. Lucrările exegetice ale lui Hrisostom în particular au fost considerate exemplare şi autoritative. Aproape toţi comentatorii bizantini de mai târziu, în special Teofilact al Bulgariei, au fost puternic influenţate de ele. Istoria influenţei lui Hrisostom este unul dintre cele mai strălucitoare capitole din istoria literaturii Bisericii şi tradiţiei patristice.

III
GÂNDIREA
Hrisostom ca şi învăţător

Hrisostom a fost un scriitor dăruit cu un stil viu şi autoritativ. El avea temperamentul unui orator şi acesta este secretul puterii lui de persuasiune. Îi plăcea să predice: „mi-am pus sufletul să îşi i-a datoriile de predicator şi să împlinesc poruncile câtă vreme voi putea sufla şi câtă vreme Dumnezeu îmi v-a continua viaţa.” Hrisostom a înţeles lucrarea pastorală mai întâi ca un serviciu de convingere şi educaţie. Un pastor este o autoritate, dar jurisdicţia sa este realizată prin cuvinte care încearcă să convingă şi aceasta este principala definiţie între puterea duhovnicească şi cea seculară. „Împăratul forţează; predicatorul convinge.”

Importanţa libertăţii duhovniceşti

Un păstor trebuie să îşi centreze atenţia pe liberul arbitru al individului. „Ni s-a poruncit să aducem mântuire oamenilor prin tăria cuvântului, prin bunătate şi prin persuasiune,” a spus Hrisostom. El a văzut cel mai mare sens al vieţii unui creştin în libertate, care se exprimă pe sine în fapte bune şi disciplină ascetică. Libertatea individului şi motivaţia de sine sunt temele constante în predicile lui, căci el vede în liberul arbitru „nobilitatea” omului şi chipul lui Dumnezeu care i-a fost dat. Hrisostom a fost un voluntarist consistent şi a considerat moralitatea o problemă a voinţei. El a identificat sursa păcatului ca şi mişcarea voinţei, care este şi sursa virtuţii. Părerea lui a fost că „Hristos nu a  venit să distrugă natura, ci să corecteze voinţele.” Fiecare acţiune a harului lui Dumnezeu în om are loc într-un astfel de fel că nu aduce nici un rău puterii noastre de peste noi înşine.” În alte cuvinte, Dumnezeu acţionează nu prin obligaţie ci prin convingere. „El mângâie, sfătuieşte şi avertizează de relele posibile dar nu ne forţează să facem nimic.” Un păstor trebuie să urmeze acest exemplu.

Opoziţia lui faţă de orice formă de obligaţie

Prin temperament Hrisostom a fost un maximalist şi ocazional a fost aspru şi sever. Orişicum, el a fost întotdeauna un oponent al forţei şi obligaţiei de orice fel, chiar şi în lupta împotriva ereziei. El a fost împotriva folosirii de măsuri civice şi presiune politică în probleme de credinţă şi moralitate. El a spus, „că a fost interzis specific pentru creştini să îi corecteze pe cei care au căzut în păcat cu forţa.” „Nu ne luptăm să aducem moartea celor vii ci să aducem pe morţi la viaţă şi în lupta noastră trebuie să fim umili şi blânzi… Eu persecut nu prin fapte ci prin cuvinte şi nu vreau să izgonesc ereticii ci erezia… sunt obişnuit să suport opresiunea, dar să nu oprim şi să sufăr persecuţia dar să nu persecut. Hristos a fost victorios când a fost crucificat şi nu că i-a crucificat pe alţii. El nu a lovit ci a acceptat loviturile.” Hrisostom a îndurat condamnarea celor care nu au crezut ca el şi în acest sens predica sa Despre împăcare şi anatemă este o expresie tipică a acestei atitudini. El a văzut adevărata putere a creştinismului în blândeţe şi îndurare, nu în forţă. Omul trebuie să fie sever cu sine, nu cu alţii.

Idealurile morale extrase din dogme

Predicile lui Hrisostom au fost scrise pe teme morale dar nu avem nici un motiv să supra-accentuăm acestea sau să îl numim un învăţător al moralităţii şi nu al credinţei. Din contră, el a tratat frecvent probleme doctrinare, în special în primii ani în Antiohia şi chiar mai important, el şi-a tras idealurile morale din dogme. Acest lucru este cât se poate de evident în omiliile lui exegetice şi în special la comentariile lui la epistolele sfântului Pavel. Hrisostom a avut câteva teme dogmatice favorite la care s-a întors constant. În primul rând, învăţătura sa despre Biserică este legată inseparabil cu doctrina răscumpărării ca şi un sacrificiu al lui Hristos marele preot, care s-a urcat la cer prin cruce. Din aceasta el a dezvoltat învăţătura Bisericii ca şi sursă a noii fiinţe, nu ca şi o nouă viaţă. Hrisostom a vorbit frecvent de euharistie ca şi un sacrificiu şi ca şi o taină şi pentru acest motiv a fost numit „învăţătorul euharistiei.”

Hrisostom nu a elaborat niciodată un sistem de teologie şi există nici un motiv să căutăm la formulări dogmatice sau teologice în scrierile lui. Mariologia şi hristologia lui în particular nu sunt în întregime fără ambiguitate şi unilaterale care caracterizează limbajul teologiei antiohiene. Hrisostom a fost un martor al credinţei şi aceasta explică de ce lucrările lui au fost atât de semnificative în vremurile antice, în special în vest. Scrierile lui sunt pline de vocea tradiţiei Bisericii.

Hrisostom şi-a stabilit o datorie specifică. Activitatea lui ţintea nu la depăşirea opiniilor neortodoxe, ci a face pe cei care se credeau creştini să înţeleagă adevărurile credinţei şi poruncile vieţii şi de acea ele trebuie puse în practica actuală de individ. În acele vremuri mulţii oameni au uitat de acestea. Hrisostom a cerut ca oamenii să trăiască în conformitate cu acestea şi a presupus că adevărurile credinţei erau cunoscute audienţei. Nu exista nici un motiv să mergem mai departe dacă inimile oamenilor erau indiferente şi dacă seminţele nu au fost încă însămânţate în sufletele lor. Este adevărat că Hrisostom nu a avut nici un interes anume în teologia speculativă, dar el nu a fost în nici un caz un moralist exclusiv fără nici un interes în dogme. Propriile crezuri teologice se bazau mai întâi pe scrierile sfântului Pavel, a cărui învăţătură se centra pe Hristos şi mântuire, nu pe moralitate. Chiar şi „evanghelismul” lui Hrisostom a avut o semnificaţie doctrinară fiindcă pentru el toată viaţa era legată de chipul lui Hristos nu ca şi profet ci mai important ca şi Mare Preot şi Miel. Aceasta se leagă de atitudinea mistică spre taine.

Trebuie adăugat că pentru Hrisostom este numai o viaţă pură cea care mărturiseşte credinţa adevărată. Mai mult, numai printr-o viaţă curată este posibilă adevărata viaţă, căci o viaţă necurată dă naştere învăţăturilor false. Credinţa este realizată şi împlinită numai în iubire şi fără iubire este imposibil să dobândim credinţă sau contemplaţie sau cunoaşterea tainelor. Fără iubire, teologia raţională nu este nimic altceva decât un labirint nesfârşit.

Hrisostom a văzut în faţa lui oameni care se luptau dar care nu s-au deşteptat deplin şi voit să îi ridice la viaţa şi iubirea duhovnicească. În acest sens a fost un individualist. El a avut puţine sentimente pentru legăturile lumeşti sau societate dar s-a centrat întotdeauna pe persoane individuale, care pentru el erau unite numai în Biserică. Acest individualism este motivul senzitivităţii şi perceptivităţii lui Hrisostom. El nu recurge niciodată la abstracţii sau lucruri obişnuite ci este întotdeauna concret şi grafic, învăţând prin exemple şi punând în practică materialul său la lucruri specifice. El foloseşte câteva procedee retorice convenţionale, depăşindu-l în acest sens pe Grigorie Teologul. El nu uită niciodată că este un păstor duhovnicesc, nu un orator şi că ţelul lui este de a dezvolta sau clarifica o temă particulară obiectivă, pentru a atinge inimile oamenilor şi a le influenţa voinţele şi intelectele. Pentru acest motiv structura logică şi formală a omiliilor lui  sunt de o importanţă secundară dar care sunt ţinute împreună de o integritate lăuntrică. Omiliile lui Hrisostom sunt un dialog unic cu un interlocutor tăcut căruia predicatorul îi dă ocazional anumite informaţii. Ele nu sunt niciodată monologuri şi ele sunt direcţionate întotdeauna către o audienţă.

Despre sărăcie şi bogăţie

Hrisostom a vorbit frecvent despre sărăcie şi bogăţie, teme abordate de el în oraşele mari şi zgomotoase. Pentru el aceste teme aveau o semnificaţie morală şi le-a tratat în legătură cu regulile comportamentului creştin. El judeca viaţa din jurul său pe baza moralităţii. Pretutindeni el a văzut nedreptate, cruzime, suferinţă şi mizerie şi a înţeles că acestea erau cauzate de duhul lăcomiei şi de inegalitatea socială.

El a avertizat împotriva luxului nefolositor şi împotriva bogăţiei ca şi sursă a bogăţiei, din moment ce banii ameninţă să îl corupă pe cel care îi posedă. Bogăţia prin sine nu are nici o valoare ci este numai o mască teatrală care acoperă adevăratul chip al omului. Orişicum, bogatul îşi apreciază foarte bine bogăţiile. El începe să se amăgească pe sine şi devine ataşat numai de ceva care este bun numai în aparenţă. În opinia lui Hrisostom nu numai bogăţia dobândită prin mijloace necurate este rea ci şi toate formele de proprietate personală.

Acestea nu sunt rele în sine dar ele pot stimula voinţa la lucruri trecătoare şi pierzătoare. „Iubirea de bogăţie este o patimă lipsită de naturalitate,” scrie Hrisostom. „Dorinţa de bogăţie este o patimă nenaturală şi ne-necesară.. Este superfluă.” Această mişcare a voinţei este periculoasă şi bogăţiile sunt o greutate periculoasă. „Bogăţia este rea pentru voi fiindcă întrarmează hoţii împotriva voastră, nu fiindcă întunecă complet mintea ci fiindcă vă face captivi posesiunilor lipsite de suflet şi vă distrage de la slujirea lui Dumnezeu.”

Posesiunea bogăţiilor implică o contradicţie de neevitat. Prin duhul lăcomiei oamenii sunt traşi către lucrurile materiale, dar Dumnezeu ne învaţă să urâm aceste lucruri şi să renunţăm la ele. „Există pagube nu numai în încercarea de a câştiga bogăţii ci şi în interesul excesiv cu cele mai necesare lucruri,” scrie Hrisostom. „Hristos a demonstrat ce fel de vătămare poate ieşii din patima după bani dar porunca lui trece de aceasta. Nu numai că ne porunceşte să dispreţuim bogăţia, dar ne interzice să fim interesaţi cu mâncarea pe care o mâncăm: „nu vă îngrijiţi ce veţi mânca.” Aceasta nu epuizează subiectul. „Nu este destul să urâm bogăţia, ci trebuie să hrănim pe cei săraci şi cel mai important trebuie să îi urmăm lui Hristos.” Astfel se descoperă o altă contradicţie: tendinţa lumească a lăcomiei şi dorinţa de a acumula şi păstra bunurile materiale se opune poruncii Evangheliei „de a da tot ceea ce avem săracilor.” Împotriva acestui trecut putem vedea cu o mai mare claritate nedreptatea inegalităţii sociale în lume. În faţă sărăciei şi mizeriei, toată bogăţia este un lucru nedrept şi mort. Ea mărturiseşte învârtoşarea inimii şi absenţa iubirii.

Din acest punct de vedere Hrisostom nu este de acord cu decorarea magnifică a bisericilor. El scrie: „o biserică nu este un loc în care să topeşti aur sau să forjezi argint.”  „Biserica este o adunare triumfală de îngeri. Prin urmare cerem ca sufletele să se ofere lui Dumnezeu fiindcă Dumnezeu acceptă oferirile noastre de dragul sufletelor. Hristos nu a oferit trupul şi sângele lui dintr-un vas de argint şi aur deşi totul era preţios şi plin de reverenţă, fiind pline de Duhul. Doriţi să cinstiţi trupul lui Hristos? Nu batjocoriţi pe Hristos gol. Ce bine vă face vouă dacă cinstiţi acoperămintele de mătase dacă afară din biserică continuaţi să toleraţi golătatea şi răceala altora? Ce bine vă face dacă altarul lui Hristos este acoperit cu vase de aur, în timp ce Hristos suferă de foame? Faceţi un potir de aur dar nu oferiţi apă. Hristos ca şi un pelerin fără casă călătoreşte şi cere acoperământ, dar voi îl loc să-l primiţi vă cinstiţi podelele, zidurile cu stâlpi şi puneţi acoperăminte de argint pe caii voştri. Iar Hristos rămâne afară şi voi nici nu vreţi să vă uitaţi la El.”

Lui Hrisostom i se părea că orice lucru pe care omul îl lasă la o parte este luat de cineva care are nevoie de el, fiindcă nu poate fi un om care este bogat fără un alt om care este sărac din cauza lui. El scrie că „sursa şi rădăcina bogăţiei trebuie să fie ascunsă într-un act de nedreptate.” Hrisostom nu a considerat că sărăcia prin sine este o virtute. Sărăcia i-a atras atenţia ca şi o formă de nevoie şi suferinţă şi a considerat că Hristos este prezent printre săraci, din moment ce El vine la noi în chipul unui cerşetor şi nu sub chipul unui om bogat. Mai departe când sărăcia este aleasă voluntar de dragul lui Dumnezeu şi acceptată cu bucurie, poate fi o cale către virtute. Aceasta este aşa fiindcă un om fără posesiuni este mai liber decât un om bogat şi are mai puţine ataşamente şi griji. Îi este mai uşor să trăiască şi să se sârguiască să se desăvârşească.

Hrisostom ştia că sărăcia poate fi o greutate grea nu numai în termenii lucrurilor materiale şi externe, ci intern, ca şi o sursă de invidie, necaz şi disperare. Pentru acest motiv el s-a străduit să lupte împotriva sărăciei, dar atenţia lui era ocupată cu implicaţiile morale. În acest sens el a funcţionat ca şi un pastor duhovnicesc, nu ca şi reformator social. Deşi este adevărat că el a avut o viziune ideală a unei societăţi, acest ideal era în primul rând moral. Era idealul egalităţii fiindcă inegalitatea face adevărata iubire imposibilă.
Premiza primară a gândirii lui Hrisostom este că strict vorbind nu poate exista un astfel de lucru ca şi „proprietate personală” fiindcă totul îi aparţine lui Dumnezeu şi numai Lui. Toate lucrurile sunt date de El în forma unui dar sau împrumut. Totul îi aparţine Lui şi tot ceea ce poate spune omul că sunt ale lui sunt faptele bune. Tot ceea ce dă omul este intenţionat pentru proprietatea comună. „Dacă lucrurile de care ne bucurăm aparţin Stăpânului, atunci ele aparţin egal fraţilor noştii sclavi. Ceea ce aparţine Stăpânului aparţine oricui în comun. Nu vedem un aranjament similar în marile case?”

„Posesiunile Împăratului, oraşele, pieţele şi străzile aparţin tuturor oamenilor şi toţi le folosim într-un fel egal. El a creat anumite lucruri care sunt pentru toţi ca aerul, soarele, apa, pământul, cerul, mările, lumina stelele şi le-a împărţit egal între oameni, ca şi cum ar fi fraţi. Aceasta ar trebui să ruşineze rasa umană. Împăratul a făcut alte lucruri comune tuturor, inclusiv băi, oraşe, pieţe şi străzi. Nu există nici cea mai mică neînţelegere despre această proprietate comună ci totul este împlinit în pace. Dacă cineva încearcă să ia ceva pretinzând că este posesiunea lui personală, atunci se ridică dispute. Ar fi ca şi cum forţele naturii s-ar plânge şi ca şi când în acel moment Dumnezeu le-ar aduna de pretutindeni de unde ar încerca cu toată puterea lor să se separeu între ele şi să îşi distingă fiecare propria proprietate individuală, să se izoleze unul de altul şi să îşi distingă proprietatea personală spunând rece că „aceasta este a ta şi aceasta este a mea.” „Dacă aceasta ar fi adevărat, s-ar ridica certuri şi amar, dar unde nu există aceste lucruri ele nu ar apărea. În acest fel putem vedea că pentru noi s-a orânduit o anumită proprietate a lucrurilor şi că aceasta este în conformitate cu natura. Nu este acestea motivul pentru care dacă cineva spune că posedă o piaţă din moment ce piaţa aparţine tuturor?”

Lui Hrisostom i se pare că cu privire la acest aspect chiar şi animalele sunt mai bune ca omul. „Ele au totul în comun, pământul, izvoarele, păşunile, munţii, pădurile şi nici una nu are mai mult decât restul. Dar tu, o omule cel mai gentil dintre animale, ai devenit mai fioros decât bestiile. Numai într-o singură casă ai adunat atât de mult că poţi hrănii mii şi mii de săraci. Cum poate fi aceasta din moment ce noi avem natura comună şi multe alte lucruri comune? Avem un singur cer, soare, lună, cor de stele, aer, apă, foc, mare, tinereţe, bătrâneţe, boli, sănătate şi nevoia de mâncare şi îmbrăcăminte. Bunurile noastre duhovniceşti sunt comune tuturor: sfântul altar, trupul Domnului, sângele Lui, Împărăţia promisă, baia renaşterii, curăţirea păcatelor, adevărul, sfinţenia, răscumpărarea şi extazul inefabil. Nu este oare nebunie pentru cei care împărtăşesc atât de mult în comun, natura lor, harul, legământul şi legile să aibă o astfel de patimă pentru bogăţie încât îşi uită de egalitate şi întrec sălbăticia fiarelor? Aceasta cu atât mai rău din moment ce ei lasă aceste lucruri în urma lor.”

Hrisostom vede sursa inegalităţii în liberul arbitru al omului şi dorinţa de proprietate privată. Liberul arbitru determină cum un individ îşi v-a administra darurile oferite şi Hrisostom consideră că aceasta este inima problemei. El nu recomandă sărăcia pentru toţi oamenii şi deşi denunţă luxul superfluu, el se opune mai întâi inegalităţii. Hrisostom cere egalitate şi dreptate. Bunurile materiale sunt oferite de Dumnezeu şi pentru acest motiv nu trebuie să le urâm. Orişicum, ele nu trebuie folosite spre avantajul personal al unui om într-un astfel de fel încât celălalt să nu sufere de lipsa lor. Hrisostom crede că problema poate fi rezolvată prin iubire fiindcă „iubirea nu caută nimic al său.” I se pare că această soluţie a fost rezolvată de primii membrii ai Bisericii în manierea descrisă în Faptele Apostolilor. „Ei au renunţat la proprietate şi s-au bucurat fiindcă în acest fel au câştigat binecuvântări şi mai mari. Recile cuvinte „al meu şi al tău” nu mai existau şi exista la altar bucurie…Expresia „al meu şi al tău,” care este atât de aspră şi care a cauzat atâtea războaie în lume a fost scoasă din Biserică şi oamenii pe pământ trăiau ca îngerii din cer. Săracii nu îi mai invidiau pe bogaţi, căci nu mai existau bogaţi şi bogaţii nu îi urau pe săraci fiindcă nu mai existau săraci. În acele vremuri lucrurile nu sunt cum sunt acum.

Acum cei care au proprietăţi oferă săracilor, dar în acelaşi timp sunt unii care nu o fac… toţi erau egali şi bogăţia era împărţită între ei în mod egal.” Acest exemplu a fost frecvent citat de susţinătorii monahismului comunal care resping absolut dreptul la proprietate personală.

Hrisostom a voit să realizeze exemplul oferit de comunităţile monahale din lume, având în vedere comparativ o societate mică din Antiohia sau Constantinopol. În omiliile lui el a încercat să demonstreze că renunţarea voluntară la proprietate şi distribuţia ei egală poate satisface nevoile tuturor. În acest fel a fost organizată proprietatea Bisericii în acele vremuri. Era ţinută în comun şi era distribuită de episcop. O parte a fost devotată administraţiei bisericilor şi ajutorării clericilor, dar majoritatea era „proprietatea săracilor.” Hrisostom a accentuat că o astfel de socializare a proprietăţii putea fi cu adevărat efectivă numai dacă era voluntară şi era expresia adevăratei renunţări de sine şi a iubirii.

Toate acestea presupun un mare standard de dezvoltare şi desăvârşire. Ar fi expresia ultimă şi ideală a milosteniei creştine. Hrisostom a fost mulţumit să limiteze cererile lui milosteniei şi generoase şi faptelor de caritate. Concepţia sa de caritate era foarte largă, extinzându-se de la contribuţiile materiale la consolare şi mângâiere. „Nu este oare o faptă de mare milostenie când un suflet, care este cuprins de tristeţe, ameninţat de un pericol extern şi ţinut în robie de flăcările (patimii) este eliberat de cineva de această întristare?”

Caritatea esenţială pentru viaţa creştină

Pentru Hrisostom era unanimitate, sentimentul apartenenţei la o comunitate şi responsabilitatea comună şi interesul erau vitale. Pentru acest motiv el a considerat că faptele de milostenie erau indispensabile şi esenţiale pentru viaţa creştină. „Dacă cineva nu arată milostenie, el rămâne afară de sărbătoarea nunţii şi v-a pierii. Nu ve-ţi fi auzit prin ridicarea mâinilor. Întindeţi-vă mâinile nu către cer, ci către mâinile săracilor.” Comentând despre cuvintele Mântuitorului despre Judecata de Apoi Hrisostom scrie: „nu există o altă virtute pe care a menţionat-o decât săvârşirea faptelor de caritate, căci caritatea vine din iubire şi iubirea este ţelul şi înţelesul creştinismului.”

Predicile lui Hrisostom despre milostenia creştină ajung pe piscurile adevăratei mistici. „Doreşti să vezi altarul sacrificial al Milostivului? A fost construit de Dumnezeu, nu din piatră, ci din material care este mai uşor decât cerul: din suflete raţionale… Acest altar a fost făcut din membrele lui Hristos şi Trupul Stăpânului slujeşte ca şi altar. Cinstiţi-l şi faceţi sacrificiul Trupului Stăpânului. Acest altar este mai minunat decât altarele noi şi cele antice… În acelaşi timp cinstiţi altarele fiindcă primiţi Trupul lui Hristos. Greşiţi să îi oferiţi atenţie când este ameninţat de distrugere. Un astfel de altar puteţi găsii oriunde, pe străzi şi în pieţele publice şi puteţi face sacrificii pe el în toate vremurile fiindcă aici sacrificiul este sfinţit.

Despre autoritatea civilă

Scrierile lui Hrisostom despre autoritatea civilă merită atenţie, din moment ce a fost necesar să vorbească despre acest subiect, în special în Constantinopol. În concepţia sa autoritatea implică inegalitate şi este o formă de înrobire. A fost stabilită de Dumnezeu, dar numai ca şi rezultat al păcatului. În rai nu a existat autoritate fiindcă nu exista neegalitate şi omul era liber, dar păcatul a făcut autoritatea indispensabilă pentru orânduirea vieţii societăţii căci fără ea nu ar fi ordine sau pace. Orişicum, cei care au puterea sunt păcătoşi la fel ca toată lumea şi pentru acest motiv autoritatea devine adesea aspră şi nedreaptă. Aceasta nu distrage de la legitimitatea acestei autorităţi şi toţi trebuie să îi rămână ascultători. Numai în Biserică autoritatea seculară are limitaţii, fiindcă ea nu poate intra în limitele Bisericii. Cei care slujesc Biserica sunt chemaţi să consoleze întristaţii şi necăjiţii. „Curţile imprimă frică, fie ca preoţii să mângâie. Autorităţile acţionează prin ameninţări, fie ca Biserica să încurajeze,” scrie Hrisostom. „Dumnezeu a aranjat mântuirea noastră prin intermediul amândoura. El a înarmat mântuirea noastră prin intermediul amândoura. El a înarmat autorităţile pentru ca ele să implementeze frică în cei îndrăzneţi şi a hirotonit preoţi care să mângâie pe cei care plâng.”

În acelaşi timp este datoria preoţimii să ilumineze pe cei cu autoritate şi când este necesar să le denunţe abuzurile. „Autoritatea ultimă a unui preot este mai mare decât cea a unui împărat,” scrie Hrisostom. „Prin urmare şi un împărat îşi pleacă capul în faţa unui preot. În Vechiul Testament preoţii erau cei care ungeau împăraţii. Orişicum, preotului i s-a dat numai dreptul de a vorbii fără frică şi nu i se permite să folosească forţa. În ochii lui Hrisostom autoritatea civilă rămâne întotdeauna inviolabilă, dar el consideră că ea se află sub jurisdicţia mai înaltă a Bisericii. În acest sens remarcabilele sale cuvântări Despre statui şi mijlocirea pentru Eutropie, sunt tipice. El a considerat acest incident o „victorie sclipitoare” pentru Biserică şi un „monument măreţ.” Ura şi ostilitatea sunt disipate pe pragul Bisericii şi violenţa era omisă.

Despre robie

Hrisostom nu a avut nici o schemă definită pentru reformarea externă a societăţii. El a recunoscut şi acceptat ordinea existentă şi nu a voit să reconstruiască societatea ci să schimbe oamenii. a crezut în tăria duhului şi acest lucru explică atitudinea lui faţă de sclavi. A recunoscut-o ca şi pe un stadiu nenatural dar nu a respins-o şi nici nu a cerut abolirea ei. Aceasta nu fiindcă o astfel de cerere nu ar fi împlinită: din contră, Hrisostom frecvent, în special în standardele lui severe ale comportamentului moral, a chemat lucruri care nu sunt posibil de realizat. El a văzut o cale mai rapidă şi mai directă în depăşirea sclaviei în apărarea blândeţii, interesului şi iubirii. El le-a amintit proprietarilor de sclavi despre demnitatea omului şi de egalitatea tuturor în faţa lui Hristos. El i-a chemat pe sclavi la o libertate mai înaltă şi i-a îndemnat să se spună de dragul lui Hristos, ca şi când aceasta ar uşura dependenţa lor pământească. Hrisostom a crezut că orice răsuflare primită în viaţa de pe pământ trebuie privită în legătură cu viaţa Duhului. Nici o condiţie externă nu poate afecta viaţa în Hristos şi aceasta este sursa extazului şi a bucuriei veşnice.

Hrisostom ca şi exeget

Scriptura ca şi sursă indispensabilă pentru instrucţia morală şi doctrinară

Lucrarea lui Hrisostom ca şi învăţător şi predicator se bazează mai întâi pe exegeză biblică. El insistă că Scriptura este sursa primară, indispensabilă şi complet potrivită pentru instrucţie doctrinară şi morală. „Cel care este in acord cu Scriptura este creştin,” scrie el şi cine nu este în acord cu ea este departe de adevăr.” Hrisostom îndeamnă constant fiecare om să citească Biblia cu atenţie. „Nu aşteptaţi un alt învăţător… vi s-a dat Cuvântul lui Dumnezeu şi nimeni nu vă v-a învăţa mai bine.” În special laicii trebuie să citească scrierile sfinte. „Monahii care sunt mutaţi din oraşe sunt într-o poziţie mai bună dar noi care locuim în marea dorinţelor şi ispitelor păcătoase avem nevoie de un medicament divin ca să ne putem vindeca de durerile care ne întristează şi să ne protejăm de necazuri mai mari. Cu Scriptura putem distruge arcurile înflăcărate al lui Satan. Tot ceea ce este conţinut în Scriptură ne oferă instrucţie şi vindecare” şi „într-un scurt pasaj din Scriptură putem găsii o bogăţie inefabilă de idei.” Un om care citeşte scriptura diligent v-a descoperii constant noi căi şi v-a auzii vocea lui Dumnezeu care vorbeşte cu autoritate în fiecare suflet uman. „Priveliştea Evangheliilor ne fac mai capabili să ne abţinem de la păcat,” scrie Hrisostom „şi dacă suplimentăm aceasta cu o citire atentă este ca şi cum sufletul ar intra într-un loc tainic şi sfânt. este curăţit şi devine mai bun, fiindcă prin aceste rânduri intră să converseze cu Dumnezeu.” Sfintele scrieri sunt un mesaj care a fost scris pentru oameni de Dumnezeu pentru veşnicie şi aceasta explică efectul care poate fi câştigat prin citirea Bibliei. Când Stăpânul a toate iubitor vede cât nerăbdători suntem să înţelegem adâncurile divinităţi Lui, el ne iluminează şi ne deschide minţile şi îşi descoperă adevărul sufletelor noastre.

Înţelegerea scripturii inspirate de Dumnezeu, include o listă de nume, saluturi şi date şi este literală. Scriptura nu conţine nimic superfluu sau ceva care nu are un scop definit, nici măcar o singură iotă sau un cuvânt şi de multe ori adăugarea unei singure litere îi poate altera înţelesul, după cum s-a demonstrat cu re-numirea lui Avraam. Hrisostom consideră că slăbiciunile umane ale autorilor scripturii este un semn al blândeţii lui Dumnezeu faţă de oameni şi acomodarea lor faţă de El. El încearcă să descopere semnificaţia greşelilor şi discrepanţelor, din moment ce „diferenţele între evanghelişti” sunt o parte intenţională din planul lui Dumnezeu.” Dacă ele sunt într-o armonie completă despre ceva, în legătură cu locul şi cuvintele vorbite, atunci nici unul din duşmanii lor nu ar crede că nu au scrise fără să se consulte între ei şi să ajungă la un acord mai înainte sau dacă argumentul lor este adevărat şi genuin. Acum faptul că Evangheliile conţin discrepanţe în detalii minore ar trebui să potolească orice suspiciune şi ar trebui să justifice triumfal credinţa noastră în cei care le-au scris.”

Autorii sacrii au scris „în Duh” sau Duhul a vorbit prin ei, dar Hrisostom distinge cu grijă inspiraţia Duhului de posesiunea Lui. Inspiraţia este o formă de iluminare. Conştiinţa şi intelectul rămân clare şi ceea ce este revelat este înţeles deplin. Aceasta este diferenţa esenţială între profeţie şi ghiciturile mantice şi pentru acest motiv Scriitorii sacrii nu îşi pierd propriile identităţi. Hrisostom accentuiază personalitatea individuală a fiecărui scriitor şi circumstanţele compoziţiei fiecărei scrieri individuale. Chipul lui Pavel este prezent clar în faţa lui. Toată Biblia formează un tot singur fiindcă este de la Dumnezeu. Scriitorii individuali sunt numai implementările unui singur mare autor.

Studiile scripturistice cu Diodor al Tarsului

În tinereţe Hrisostom nu a studiat numai cu Libaniu ci şi cu Diodor şi în şcoală şi-a format înţelegerea Bibliei şi a stilului lui exegetic. Hrisostom a vorbit despre Diodor al Tarsului cu mare admiraţie şi gratitudine. „El a dus o viaţă apostolică de sărăcie, rugăciune şi slujirea Cuvântului.” „Gura sa curgea cu miere şi lapte” şi era o trompetă şi o liră. Ca şi exeget Hrisostom nu a fost un inovator, ci a fost urmaşul unei tradiţii foarte bine stabilite.
Sunt multe lucruri din istoria teologiei antiohiene care sunt neclare. Antiohia a devenit un centru al creştinismului foarte de vreme dar putem distinge numai legături nelegate cu lanţul tradiţiei ei neîntrerupte. Ar trebui mai întâi să îl menţionam pe Teofil al Antiohiei, care a fost semnificativ ca şi scriitor şi gânditor. Mai târziu trebuie să îl numim pe prezbiterul Malchion care a condus şcoala elinică şi a fost unul din principalii denunţători a lui Pavel de Samosata.

Aceasta este aproximativ perioada în care a fost activ renumitul învăţător Lucian. În acest timp prezbiterul Dorotei învăţa în Antiohia. Eusebiu care a auzit interpretarea sa a scripturii în Biserică, l-a descris ca pe un om învăţat şi un specialist în ebraică care citea cărţi ebraice şi care a primit o educaţie elinică. Devine astfel evident că în secolul trei Antiohia a fost un centru major pentru studii biblice şi că stilul său exegetic unic  a fost deja format. Antiohienii erau caracterizaţi de o atitudine precaută şi frecvent ostilă faţă de alegorism în exegeză. Acest lucru este adevărat despre Eustaţiu al Antiohiei care a intrat în lupta împotriva discipolilor lui Lucian. În general, a fost nevoia polemică de a se opune doctrinelor false cea care a fost responsabilă pentru formarea şcolii de teologie al Antiohiei secolului al patrulea avându-l ca cel mai bun reprezentat pe Diodor al Tarsului. El a fost legat de Lucian prin ucenicul său Eusebiu de Emesa, care şi el a studiat în Edesa. Diodor a fost un ascet şi un apărător al ortodoxiei, mai întâi împotriva arienilor şi mai apoi împotriva apolinarienilor. El a scris pe o varietatea de teme dar a fost mai întâi un exeget. Din Vechiul Testament el a comentat la Pentateuh, Psalmi, cărţile lui Samuel şi la pasajele dificile din Cronici, Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor şi profeţi. Din Noul Testament a  scris la Evanghelii, Fapte şi prima scrisoare a lui Ioan. S-au păstrat numai câteva fragmente ale acestor scrisori. Mai avem şi scurtul său tratat Despre contemplaţie şi Alegorie, în care îşi afirmă principiile exegezei sale.

Diodor distinge între istorie, contemplaţie şi alegorie. În concepţia sa Biblia nu este o alegorie şi nici o parabolă. Povestirile şi declaraţiile biblice sunt realiste şi se leagă imediat de ceea ce a fost descris. Pentru acest motiv comentariile biblice nu trebuie să fie „istoric” şi „o expoziţie pură a ceea ce a avut loc.” Interpretările alegorice este mutată de la înţelesul direct a povestirii şi „schimbă subiectul” fiindcă presupune că ceea ce este intenţionat nu este la fel cu ceea ce este spus. Alegoria trebuie distinsă de „contemplare” care descoperă înţelesul mai înalt din istorie. Contemplaţia nu abrogă realismul istoric ci îl presupune. Aceasta este metoda prin care apostolul Pavel şi-a expus explicaţia textelor biblice.

Aparent Diodor a fost interesat de apărarea realismului bibliei ca şi un mijloc de a opune „elenismul” pe care l-a văzut latent în interpretarea alegorică. În acelaşi timp el a refuzat să accepte „iudaismul” sau un comentariu strict literar, care în viziunea sa nu penetrează mai departe de cuvintele individuale. Multe lucruri sunt exprimate în Biblie prin hiperbole. Locuţiunile şi naraţiunile depăşesc măsura timpului şi aceasta indică prezenţa unui înţeles secundar care este cel mai adesea profetic şi care spune ceva altceva. Ceea ce vrea să spună Diodor prin „contemplaţie” este mai întâi un tip de divinaţie exegetică, descoperirea prototipurilor. El este departe de raţionalismul literal  fiindcă pentru el Biblia este o carte sacră care descoperă un singur har divin în mai multe forme.
Este dificil să determinăm cum a aplicat Diodor aceste principii. Metoda istorică şi cea literală a interpretării nu a fost în cele din urmăm nimic mai mult decât un alegorism reprobabil. Despre acest subiect Bolotov a remarcat apt că „şcoala alexandrină a fost în pericolul de a crea propria ei scriptură, dar şcoala antiohiană, rămânând foarte aproape de litera scripturii a uitat că trebuie să fie o „teorie” care să urmeze „istoria.”

Influenţa adiţională a lui Eusebiu al Emesei şi a capadocienilor asupra exegezei lui Hrisostom

Acest pericol a fost realizat în lucrarea lui Teodor de Mopsuestia, care era un ucenic al lui Diodor. Hrisostom, aparent, a evitat excesul lui Teodor şi a fost mai aproape de Diodor. Este posibil că Hrisostom a încorporat comentariul învăţătorului său în propria lucrare exegetică şi nu este nici o îndoială că a fost influenţat de interpretările lui Eusebiu al Emesei. Pe de altă parte, el a folosit scrierile capadocienilor, care au fost mai aproape de exegeza alexandrină.

În general exegeza lui Hrisostom este consistent realistă. Evenimentele din Biblie fie că învaţă ceva sau profeţesc alte evenimente. Acest comentariu „tipologic” este cât se poate de diferit de alegorism şi doctrina „tipurilor” sau a chipurilor este esenţa înţelegerii Bibliei de către Hrisostom. Cărţile sfinte au o însemnătate religioasă pentru orice credincios şi pentru oricine le citeşte în toate vremurile şi locurile şi această diversitate de citire  trebuie să fie marcată de multiplicitatea înţelesurilor scripturii. Acest lucru este adevărat despre Vechiul Testament, unde interpretarea se întoarce inevitabil a fi „iudaism.” Aici conceptul de „tipologie” este foarte important. „Tipologia” genuină este posibilă numai pe baze realiste. Nu este surprinzător că în şcoala antiohiană doctrina prototipurilor şi a prefigurării a fost deplin dezvoltată. În Hrisostom această doctrină este parţial explicată de influenţa teologiei sfântului Pavel, care într-o oarecare măsură a fost instumentală în dezvoltarea teologiei antiohiene exegetice.

Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu şi conţine un fel de adâncime sau tri-dimesionalitate. Pentru acest motiv exegetul trebuie să pătrundă dincolo de suprafaţă şi să meargă dincolo de înţelesul literal. Motivaţia primară a lui Hrisostom în folosirea acestui mod de abordare este că nivelul literal al Bibliei este adesea incomplet şi neclar. Când Dumnezeu vorbeşte omului, „El trebuie să se adapteze şi trebuie să i-a în considerare slăbiciunea audienţei Sale,” scrie Hrisostom. Acesta este explicaţia antropormorfismului şi antropopatismului din Biblie. „Un tată nu îşi menţine propria demnitate când sporovăieşte cu copii.” Pentru aceasta Hrisostom mărturiseşte reticenţa ocazională a Noului Testament. Mântuitorul nu şi-a descoperit natura Sa divină lui Nicodim „fiindcă aceasta ar fi ceva prematur şi incomprehensibil cititorului.” Pentru acest motiv apostolii vorbesc frecvent despre Hristos ca şi om, reţinându-se să descopere aceasta numai până la timpul potrivit. Toate demonstrează că anumite pasaje scripturistice trebuie interpretate, în special în Vechiul Testament.  Aceasta este aşa fiindcă timpul nu a devenit pentru o revelaţie deplină. Acesta este principalul motiv pentru care obscuritatea Vechiului Testament este direcţionată spre viitor. Este o formă de profeţie.
Hrisostom foloseşte frecvent termenul chip sau tip, τύπος. Εl scrie: „nu aştepta să găsim o realitate completă în acest chip.” Uitaţi-vă la similaritatea pe care chipul o are în realitate şi la superioritatea realităţii din Noul şi prin urmare numai începând din Noul Testament putem recunoaşte „adevărul” sau înţelesul Vechiului. „Un chip nu trebuie să fie complet diferit de adevăr fiindcă în acest caz nu ar mai fi un chip. Nu trebuie să fie nici complet egal cu adevărul. Trebuie să fie conţinut în limitele adevărului, nu având tot adevărul în sine dar nefiind total diferit de el. Căci dacă ar avea totul, atunci nu ar mai fi adevăr, dar dacă nu are nimic (din adevăr), atunci nu ar mai fi un chip. Ar trebui să aibă ceva în sine şi ar trebui să lase ceva adevărului.”

Un prototip sau prefigurarea poate fi identificată ca şi incident individual care indică alte evenimente ale viitorului. „Tipologia” diferă de alegorie în acea că explică evenimentele, nu cuvintele. O abordare alegorică a Scripturii vede numai parabole sau simboluri pure din povestirea biblică. Ea desluşeşte nu numai două nivele de realitate, ci două înţelegeri a unuia şi aceluiaşi simbol. Pentru alegorişti, Noul şi vechiul Testament sunt două sisteme de interpretare sau două concepte ale lumii ci nu două nivele în iconomia istoriei. Metoda lor nu se bazează pe evenimente reale. Realismul istoric nu ţinteşte la transformarea Bibliei în istoria lumii şi chiar şi Teodor de Mopsuestia nu poate fi privit ca şi un pozitivist istoric. În înţelegerea, lui toată Biblia este o carte despre Mesia şi hristologie şi Vechiul Testament este o prefigurare şi o profeţie a adevărului. El vede Biblia plină de aluzii şi presentimente şi acest lucru este şi mai adevărat despre Hrisostom. Nu poate fi negat că există un anumit nivel de alegorism în interpretarea sa tipologică. Nu cuvintele sunt cele simbolice ci faptele. Astfel, sacrificiul lui Isaac semnifică crucea şi mielul Vechiului Testament îl prefigurează pe Hristos.

Migrarea în Egipt şi Exodul subsecvent prezice fuga lui Iosif cu copilul şi întoarcerea înapoi în Palestina. Acest fel de interpretare permite un anume fel de convenţionalism şi arbitralitate care se poate ivii în metoda alegorică.

Hrisostom discerne un alt sistem de prototipuri biblice în cuvintele şi înţelesurile expresiei, în special în cuvântări şi profeţi. Profeţii vorbesc în chipul limbilor care este practic, vorbind, simbolic. Profeţiile actuale conţin multe înţelesuri şi se leagă de o serie întreagă de evenimente, fiecare revelând altul. Ele se aplică lucrurilor care au luat deja parte în trecut. În acest fel Moise a profeţit când a descoperit natura  creaţiei cerului şi a pământului şi Iacob l-a prezis pe Iuda şi Hristos în acelaşi timp. Evangheliile sunt istorice, dar în adăugare, evenimentele povestite în ea sunt prefigurări ale soartei viitoare a sufletelor credincioşilor care vor venii la Hristos. Mai mult, Mântuitorul a vorbit în parabole şi aceasta justifică validitatea vederii Evangheliilor ca şi un ghid pentru comportament moral. Toate explică semnificaţia religioasă a metodei de exegeză „istorico-gramaticală.” Nu a fost doar o interpretare empirică şi intelectuală şi „natura ştiinţifică” a comentariului antiohian nu trebuie exagerată.

Erudiţia exegeţilor antiohieni nu a fost mai mare decât cea a alexandrinilor. Nici Hrisostom şi nici Teodor de Mopsuestia nu ştiau ebraică. Prin urmare ambii au urmat textul grec, pe care l-au privit ca autoritatea ultimă în timp ce problema discrepanţelor între recenziile ebraice şi greceşti a rămas nerezolvată în lucrările lor. Perspectiva istorică a lui Hrisostom cu privire la interpretarea Bibliei nu este suficent de clară. El se limitează la scurte referinţe la autorii cărţilor, la ţelurile lor şi la condiţiile în care au scris şi apoi începe imediat examinarea gândirii lor. Comentariile lui Hrisostom la Noul Testament sunt printre cele mai bune din scrierile lui, după cum a fost recunoscut chiar şi în timpurile antice şi motivul pentru aceasta este sensibilitatea extremă cu care el percepe chiar şi cea mai mică nuanţă în greacă. Orientarea lui Hrisostom ca şi filolog este aparentă atunci când întreabă astfel de întrebări de gelul cine vorbeşte, cui i se vorbeşte şi despre ce se vorbeşte? El examinează diferitele umbre de înţeles în sinonime şi exploră posibile locuţiuni alternative. El încearcă întotdeauna să scoată înţelesul Scripturilor din Scriptură şi referinţele lui la tradiţie sunt puţine. Pentru Hrisostom, la fel ca şi pentru Origen, Biblia este suficentă prin sine.

Atât alexandrinii cât şi antiohienii au încercat să prindă şi să interpreteze semnificaţia „lăuntrică” sau „duhovnicească” a Scripturii. Neînţelegerea lor a fost limitată la metodele lor şi nu s-a extins la ţelurile lor. Această divergenţă în metodologie poate fi explicată parţial de indiferenţa din tradiţiile filologice din care s-au dezvoltat. Distincţia şi lupta între abordările „alegorice” şi „istorico-gramatice” poate fi observată chiar şi dintre interpretatorii antici ai textelor clasice. Această divergenţă se leagă mai întâi cu diferenţa în felul în care semnificaţia religioasă a istoriei a fost percepută de ei. Este foarte indicativ că Diodor al Tarsului i-a acuzat pe alexandrinii alegorişti de a nu înţelege istoria. Ţelul lor ultim a rămas descoperirea şi explicaţia înţelesului Scripturii, fie că acest înţeles a fost descoperit în lume sau în evenimente.

În abordarea lor faţă de semnificaţia morală a Scripturii alexandrinii şi antiohienii au fost similari unii cu alţii. Din tradiţia alexandrină face parte Teodor de Mopsuestia, dar ca şi rezultat al punctelor sale de vedere despre teologie şi în special marca sa de umanism au făcut exegeza sa biblică lipsită de semnificaţie religioasă. Şcoala antiohiană a fost condamnată din cauza doctrinelor ei extreme. Orişicum, cel mai valabil aspect al realismului exegeţilor antiohieni, interpretarea Scripturii ca istorie, a fost reţinut. Aceasta este cea mai remarcabilă trăsătură a lucrării lui Hrisostom.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s