DESPRE IUBIRE

Din „Studii Teologice”, Nr. 2/2007, pp. 105-119
DIN SFINŢII PĂRINŢI AI BISERICII

Sf. Ioan Gură de Aur
DESPRE IUBIRE[1]

Între textele care alcătuiesc corpusul hrisostomic din ediţia lui J.-P. Migne, întâlnim patru omilii a căror temă centrală, exprimată în titlu, este iubirea. La acestea, se adaugă şi prima din cele 48 de Eclogae, o culegere de texte alese din opera Sf. Ioan Gură de Aur, alcătuită de către Teodor Dafnopates, un scriitor bizantin din sec. al XI-lea[2] .

Dintre cele patru omilii despre iubire, doar una a fost tradusă în limba română, de către pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, cu titlul „Despre dragostea desăvârşită, despre răsplata după merit a faptelor şi despre căinţă”[3] .

Pe celelalte trei le propunem acum publicului, tălmăcite pentru prima oară în limba română, venind să întregească, oarecum[4] , micul grupaj de scrieri despre iubire transmise sub numele Sf. Ioan Hrisostom.

Este de menţionat faptul că toate cele cinci texte pe care le-am pomenit nu beneficiază de ediţii critice; ba, mai mult, ele au fost incluse în corpusul „pseudo-hrisostomic”, între scrierile a căror paternitate este îndoielnică sau contestată (inter dubia et spuria).

Dacă aceste scrieri îi aparţin într-adevăr Sf. Ioan Gură de Aur, sau doar au fost puse pe seama lui, fie de către contemporanii săi, fie de către alţi scriitori bizantini următori anului 407, doar un studiu filologic cu temei o poate dovedi, după colaţionarea zecilor, sutelor, sau poate chiar miilor de manuscrise ce zac încă necercetate[5] .

Ceea ce ne interesează însă este măsura în care duhul Sfântului Ioan răzbate în aceste omilii despre iubire, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, pentru care şi oamenii – aflăm din traducerea de mai jos – sunt datori să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele.

Frumuseţea conţinutului este dublată de împodobirea retorică (vizibilă mai ales în primele două omilii), pe care am încercat să o păstrăm, pe cât posibil, şi în versiunea românească, în limitele binecunoscute ale oricărei traduceri, mai ales când limba-sursă depăşeşte cu mult posibilităţile de expresie ale limbii-ţintă.

Intâi de toate, am încercat să fim cât mai fideli textului originar, pentru a păstra proprietăţile fiecărei vocabule sau expresii, atât în literă, cât şi în duh, fără să căutăm „înfrumuseţarea” limbajului folosit de autor, prin corectarea lui în traducere, şi evitând orice aproximare de expresie care ar fi dus la devierea stilistică înspre un „aggiornamento” lingvistic hiperbolic, străin duhului bisericesc[6] .

Ţinând cont, aşadar, de nivelul stilistic al textului grecesc, plin de structuri retorice şi de poetisme, am socotit de cuviinţă să nu trădăm, sau, mai bine zis, să trădăm cât mai puţin limbajul – în sens larg – al Sf. Ioan Gură de Aur. De aceea, cititorul prezentei traduceri va întâlni, pe lângă suma consistentă a particularităţilor de limbă standard, şi trăsături morfologice şi, mai cu seamă, lexicale ale limbajului poetic arhaizant (de exemplu: „dănţuiesc”, „socot”, „a se sălăşlui”, „vistierie”, „a tocmi” etc), precum şi elemente lexicale ce ţin de limbajul bisericesc („a Se pogorî”, „inimă râvnitoare”, „prooroc”, „făţărnicie”, „a nădăjdui”, „a curaţi”, „a binevoi” etc).

La acestea, am pledat, în traducere, pentru respectarea figurilor de stil specifice genului omiletic, căutând să redăm, în limitele neputinţei, structurile retorice ale textului originar. Dar cel mai mult traducătorul s-a străduit să nu trădeze duhul Sf. Ioan Gură de Aur, astfel încât cititorul sau predicatorul să se simtă dăruit cu lucrarea iubirii dumnezeieşti în descoperirea de noi înţelesuri şi căi de urmat în atingerea desăvârşirii.

I. Despre iubire[7]

Niciun cuvânt nu este de-ajuns faptului de a vorbi despre iubire după vrednicie, pentru făptui că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer.

Dar socot că şi limba îngerilor cu greu poate[8] să o cerceteze întocmai, fiindcă ea purcede neîncetat din mărinimia lui Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce nici limba <îngerilor>[9], nici a oamenilor nu este potrivită pentru a o tâlcui cu deplină temeinicie, oare vom da şi noi înapoi? Nicidecum! Deoarece în faţa lui Dumnezeu sunt bine-primite şi jertfele cu totul bogate ale celor înstăriţi, dar şi jertfele celor lipsiţi de făţărnicie, <aduse> cu inimă veselă, chiar dacă se întâmplă să fie foarte mărunte, aşa cum jertfa acelei văduve care a aruncat doi bănuţi în cutia milei[10] a fost preferată <darurilor> celor care aduceau mult aur.

Astfel şi noi, punându-ne nădejdea în Domnul, sprijinitorul şi îndreptătorul celor rostite, să aruncăm, cu inimă râvnitoare, cei doi dinari ai iubirii în vistieria cugetului vostru. Căci socot că aceşti doi dinari sunt cele două porunci, „de care atârnă toată Legea şi proorocii”. Căci s-a spus de către Domnul în Evanghelii: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci <atârnă>[11] Legea şi proorocii”[12].

Iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele – două porunci strâns legate una de alta: cel ce o ţine pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n-o ţine, acela n-o are nici pe cea pe care pare că o ţine. Căci, după cum nu se numeşte om un suflet fără trup, şi nici invers: trup fără suflet, tot aşa nu există nici iubire faţă de Dumnezeu, dacă nu-i unită cu iubirea faţă de aproapele. Şi nici invers: iubirea faţă de aproapele nu se numeşte iubire, dacă n-ar fi şi cea faţă de Dumnezeu.

De aceea, arareori vei găsi iubire desăvârşită.

Păgânii[13] nu o cunosc, chiar dacă par a avea iubire unii pentru alţii. Necunoscându-L însă pe Dumnezeu, sunt străini şi de aceasta.

Iudeii, chiar dacă au iubire unii faţă de alţii, urându-L[14] pe Domnul Legii care zice „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!”[15], agonisindu-şi în inima lor ură în locul iubirii, L-au răstignit pe Domnul slavei, după cum zice proorocul: „Şi <m->au răsplătit cu ură în locul iubirii mele”[16].

Iubirea aceasta n-au dobândit-o nici cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este creatură sau făptură, deşi au iubire unii pentru alţii. Dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cum Îl va numi pe Acesta Creator şi Făcător al lui Hristos, şi nu Mai’nainte-Născător[17]?

Sau cum poate spune cineva că-L iubeşte pe Fiul, dacă zice că Acesta este creatură sau făptură? Chiar dacă spune cineva că-L iubeşte pe Tatăl, dar pe Fiul nu-L iubeşte, se află departe de iubirea faţă de Tatăl, după cum zice Apostolul: „Cine nu-L are pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl”[18].

Iubirea aceasta n-o au <nici> cei care zic că Duhul este creatură sau făptură, chiar dacă par că-L mărturisesc şi-L iubesc pe Tatăl. Căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

Aşadar, cei care cugetă cu dreaptă credinţă despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh, aceia şi-au agonisit plinătatea iubirii. Iubirea mărturiseşte pe Tatăl, I se închină Fiului şi Îl preaslăveşte pe Duhul Sfânt; Iubirea nu desparte armonia Treimii.

O, Iubire, care vieţuieşti împreună cu îngerii, te hrăneşti laolaltă cu părinţii, locuieşti împreună cu proorocii, te lupţi împreună cu mucenicii, cânţi într-un glas cu apostolii şi ţii Biserica laolaltă[19]!

Iubirea nu ştie de vrăjmaş, duşman nu are, aduce o cunună de pace; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere şi slăveşte mulţimile înţelegătoare; iubirea, care nu încape în lumea <întreagă>, dar care se sălăşluieşte în inima smerită; iubirea-i mai dulce decât mierea şi laptele, având dulceaţa nu numai în gură, ci şi în adâncul inimii; iubirea se armonizează cu toate, prin ea s-au întemeiat cele e pământeşti, prin ea sporesc cele cereşti; iubirea, pentru care Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume: „căci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”[20] în lume pentru noi; iubirea ne-a învăţat să îndurăm cele din primejdii şi pe uscat, şi pe mare; pe mucenici iubirea îi desăvârşeşte, îi fericeşte, îi încununează; iubirea îl priveşte pe aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le socoteşte comune tuturor; iubirea îşi asumă suferinţa aproapelui; iubirea găteşte masă de obşte tuturor, bogatului şi săracului, înţeleptului şi omului simplu; iubirea îndulceşte sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduieşte, iar pe cel umilit îl face să-nflorească; iubirea poartă flacăra nestinsă a fecioriei, iar pe cei apropiaţi îi cercetează cu grijă; iubirea deschide uşile împărăţiei, le aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună[21], iar pe cei ce au vieţuit în căsnicie curată nu-i opreşte să intre; iubirea îndrăgeşte mila, iar celui ce o lucrează îi găteşte cununi dăurite; iubirea nu cunoaşte îngâmfare, ci îi slăveşte pe cei smeriţi; iubirea fuge de blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbaţii şi pe femeile care se unesc în căsătorie iubirea îi sfătuieşte să vieţuiască într-un cuget şi nu voieşte nicicând să se depărteze unii de alţii; iubirea-i îndeamnă pe părinţi să-şi îndrăgească pruncii, iar pe copii să le slujească părinţilor ca unor stăpâni; iubirea-i sfătuieşte pe stăpâni să fie milostivi faţă de slujitori, iar pe slugi să-şi slujească stăpânii fără viclenie; iubirea aşează frica în afară şi aduce în inimi îndrăzneala către Dumnezeu; căci zice: „iubirea desăvârşită alungă frica”[22]; iubirea ne-a împletit nouă această cunună a părinţilor şi ne-a întemeiat dulce şi roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma în staulul Bisericii şi-i dă să pască hrana plină de verdeaţă a Raiului; iubirea ne-a îndreptat auzul tuturor către o singură ascultare şi limba ne-a deschis-o; iubirea educă trupul, înflăcărează duhul şi curăţeşte[23] sufletul; iubirea slăveşte chinurile pustnicilor şi le deschide acestora strălucitoare sânurile Fiului; de care să ne învrednicească şi pe noi Stăpânul a toate, în vecii vecilor. Amin!

II. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc
Traducere după textul grecesc din PG 61, 681-684

Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie.

Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi <cum> s-o preamărească după cuviinţă.

Dar faptul însuşi arată că iubirea este cârmuitoarea vieţuirii celei mai bune. Căci ea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte [25].

Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi s-au unit[26] cu El.

Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc <această> armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt[27], reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului[28].

Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh.

Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar pe cele înstrăinate şi le face prietene.

O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea!

O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Nâscut; căci, zice <Apostolul>, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”[29].

Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, o prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora: căci <zice>: „prin iubire slujiţi unul altuia!”[30]; bunurile personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale[31].

Întru puţine te vei mânia, iar pe cele mai multe le vei răbda. Prin iubire creşte E turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va <mai> ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să se războiască”[32].

De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce se va răpi luna”[33].

Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice!

O, iubire, întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor!

<O, iubire>, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor!

<O, iubire>, prin care noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice altă bucurie!

De bună seamă, Pavel spune că venirea lui Tit îi aduce mângâiere în necazuri[34]; iar când nu este lângă el, nu are tihnă în suflet.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de fraţi – două lucruri de nedespărţit Şi această poruncă avem de la Dumnezeu, zice Ioan, ca cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească şi fratele. Căci aceasta i-a spus-o şi lui Petru: „Dacă mă iubeşti, paşte oile Mele!”[35], adică: arată-ţi iubirea faţă de Păstor, purtând grijă de oi cu multă râvnă.

Aşadar, pe cât de neclintit este un zid întărit prin buna întocmire[36] a unor pietroaie făcând să se abată năvălirile vrăjmaşilor, tot aşa este şi obştea sfinţilor, bine închegată prin legăturile iubirii[37], <abătând> ispitele diavolului.

Şi <vezi> ce podoabă de preţ au plantele sădite în şiruri, sau ce rânduială este într-o oaste bine întocmită, care înaintează în ordine şi în linie de luptă! De bună seamă că acestea din urmă aduc[38] desfătare; dar mai fermecător şi mai plăcut decât toate este frumuseţea armoniei fireşti a celor care s-au închegat întru iubire. Căci însemnată se arată aceasta în ochii Domnului şi la mare cinste.

Ascultă-l pe David, sau mai degrabă harul Duhului Sfânt: „Iată, zice, ce este mai frumos şi mai plăcut..” – <nu zice> nimic altceva, nici un alt <cuvânt> de pe pământ ci: „… decât să locuiască fraţii laolaltă?”[39] – ca un mir vărsat deasupra capului. Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face bucurie în cer[40], după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a celor ce se mântuiesc.

Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului şi vânturătoare demonilor! -când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-ntr-un singur cuget spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea Heruvimilor, şi când vom urma pilda preaslăvitei <lor> cântări.

Căci precum aceia, urmând unul celuilalt aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească.

Celor din afară le stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere[41] dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări şi ale dezbinării.

Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi acelaşi lucru să-1 spunem[42]; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei îngerilor.

De aceea zice <Apostolul>: „Le rog pe Euodia şi pe Syntyche să aibă acelaşi cuget întru Domnul”[43].

Ne porunceşte ca fiecare să-l socotească pe celălalt mai presus decât el, ca să nu fim dezbinaţi <gonind> după onoruri sau, mai degrabă, după slavă deşartă, ci pentru ca, cinstindu-1 pe aproapele nostru, să fim uniţi si să ne socotim laolaltă.

De bună seamă, ale noastre sunt măreţe, dar, cu adevărat, cât de minunate[44] sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii iubiri!

Să vedem, dar, şi învăţăturile Legii, căci acestea învaţă cu folos. Să nu-1 dispreţuieşti[45] – zice <Domnul> – pe cel nevoiaş, ci dă-i de pomană e celui necăjit; să se bucure săracul de roadele tale[46] şi să-i fie lui spre hrană prinosul secerişului şi al recoltei; în al şaptelea an, şi robul să fie lăsat liber, iar în al cincizecilea an toată datoria să fie iertată; şi cei care şi-au vândut averile să le ia îndărăt, fără să plătească vreun preţ.

Dobândă să nu ceri[47], „să nu iei drept zălog nici moara, nici piatra ei de deasupra”[48], şi nici haina săracului[49], şi să nu dai năvală ca să-ţi iei zălogul cu de-a sila.

Să nu laşi de izbelişte boul aproapelui tău, chiar dac-ar fi să-ţi fie duşman; ba să-i duci înapoi şi animalul rătăcit, slujindu-i ca unui prieten şi dezlegând duşmănia atunci când ţi se oferă prilejul.

Iar toate aceste porunci pentru nimic altceva <n-au fost date> decât pentru iubirea cea sfântă şi de Dumnezeu mult-dorită, căci spre aceasta ţintesc[50] şi poruncile Evangheliei.

Deci, după ce <Domnul> a rostit multe <porunci> spre plinirea Legii, a adăugat: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce caută să vă vatăme”[51], sfărâmând duşmănia şi sădind iubirea întru toate.

Fie ca nevoia voastră de a vă iubi unii pe alţii să nu fie îndestulată niciodată!

Căci zice Pavel: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul!”[52].

Căci, aşa cum căutăm de mâncare în fiecare zi, iar îndestularea nu ne opreşte de la a căuta de mâncare în fiecare zi, ci, cerând aceasta de la natură, o simţim ca pe o necesitate – tot aşa, şi în privinţa iubirii, să păzim acelaşi model.

Zice <Ecleziastul>: „nu se va îndestula ochiul de privit, şi nici urechea de auzit”[53].

Dulce le este ochilor lumina şi nimeni <vreodată>, privind, n-a obosit la ochi, şi nici n-a obosit cineva la urechi auzind; tot aşa trebuie ca şi lucrarea cea râvnită a iubirii să o îndeplinim fără zăbavă şi să nu ne-o îndestulăm niciodată.

Căci apa multă nu va putea să stingă iubirea; căci zice <Apostolul>: „rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea”[54]. Căci precum era de la-nceput, aşa va fi păzită în veac. Pe aceasta urmând-o, fie să dobândim bunătăţile veşnice întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia <I se cuvin> slava şi puterea, în vecii vecilor! Amin!

III. Despre iubire
Traducere după textul grecesc din PG 62, 769-772

Bine a zis Domnul că „povara Mea este uşoară”[56].

Căci ce greutate sau ce osteneală este să-i ierţi fratelui tău greşelile uşoare şi neînsemnate, iar <păcatele lui> lui să-i fie îngăduite şi îndreptăţite pe dată?[57]

N-a zis: „Adu-mi averi, sau vite, sau ţapi, sau postire, sau priveghere”, ca să nu zici că „nu am, nu pot”, ci ceea ce este uşor şi lesne şi grabnic, aceasta a poruncit, zicând: „Iartă-i fratelui tău greşelile, iar Eu ţi le voi ierta pe ale tale! Tu ierţi păcate uşoare, pesemne oboli mărunţi, fie şi o sută de dinari; Eu îţi iert cei zece mii de talanţi[58].

Iar tu doar ierţi, fără să dăruieşti nimic; Eu însă dăruiesc iertare, dar adaug prin har[59] şi tămăduirea, şi împărăţia.

Iar darul tău atunci îl voi primi, când vei face pace cu vrăjmaşul tău, când nu vei avea vrajbă împotriva cuiva, când nu va apune soarele peste mânia ta[60], când vei avea pace şi iubire către toţi; atunci şi rugăciunea ta va bineprimită, şi casa ta va fi binecuvântată, şi tu vei fi fericit.

Dar, dacă tu nu te împaci cu fratele tău, cum ceri de la Mine iertare? Tu calci cuvintele Mele şi-Mi porunceşti iertare? Eu, Stăpânul, poruncesc şi tu nu iei aminte? Iar tu, robul, cum de cutezi să aduci rugăciune înaintea lui Dumnezeu, sau jertfă, sau pârgă din roade, câtă vreme eşti învrăjbit cu o cineva? Căci, după cum tu îţi întorci faţa de la fratele tău, aşa şi Dumnezeu îşi va întoarce ochii de la rugăciunea ta şi de la darul tău; de vreme ce Dumnezeu este iubire, nici cele săvârşite în afara iubirii nu-şi vor găsi bunăvoinţa în El.

Cum, dar, va primi Dumnezeu rugăciunea unui ucigaş, sau darul lui, sau pârga roadelor lui, dacă nu se va pocăi mai întâi, după poruncă?

Dar îmi vei zice, de bună seamă: «eu nu sunt ucigaş», iar Eu îţi voi arăta că eşti ucigaş, ba chiar Ioan Teologul te vădeşte, zicând: «Cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de frate[61]»”.

Aşadar, fraţii mei iubiţi, să nu socotim nimic mai de preţ decât iubirea, şi nici să nu ne străduim să dobândim ceva în afara ei!

Nimeni să nu aibă ceva împotriva cuiva, nici să nu răsplătească răul cu rău; „soarele să nu apună peste mânia voastră”[62]; ci să le iertăm datornicilor noştri toate greşelile[63].

Căci ce folos, copiii mei, dacă cineva le are pe toate, dar nu are iubirea mântuitoare?

De va face cineva ospăţ mare, ca să-1 cheme pe împărat şi pe căpetenii, şi va pregăti toate din belşug, ca să nu-i lipsească nimic, dar nu va avea sare, se va putea el înfrupta din acel ospăţ? Nu, de bună seamă, ba, la plecare, şi-a pierdut şi răsplata, iar ostenelile şi le-a risipit. Ba şi-a agonisit şi ocară din partea celor pe care i-a chemat.

La fel, deci, şi aici: ce folos să te trudeşti în vânt? Fără iubire, tot lucrul şi toată fapta este necurată, chiar dacă şi-ar agonisi cineva fecioria, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar priveghea, sau dacă se roagă, sau dacă face ospăţ săracilor, chiar dacă ar părea că aduce daruri sau pârgă de roade, chiar dacă ar ctitori o biserică, sau dacă ar face orice altceva, fără iubire, toate acelea vor fi socotite nimic în faţa lui Dumnezeu. Căci Domnul nu binevoieşte în ei[64].

Ascultă-l pe Apostol zicând: căci cel care are vrajbă împotriva fratelui său şi pare să-I aducă jertfă lui Dumnezeu[65] e ca cel ce jertfeşte un câine şi <aceste daruri> plata desfrânatei se vor socoti[66].

Să nu voieşti, aşadar, să faci ceva fără iubire, căci iubirea acoperă mulţimea păcatelor.

O, ce bunătate dispreţuim!

O, de câte bunuri ne lipsim, şi de câtă bucurie, fără să dobândim iubirea! Pe aceasta nevrând Iuda să o dobândească, a ieşit din ceata Apostolilor, părăsind lumina cea adevărată, şi, urându-şi învăţătorul şi pe propriii lui fraţi, umbla în întuneric. De aceea şi mai-marele[67] Petru zicea: „<apostolia din care> a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui”[68].

Şi iarăşi zice Ioan Teologul: „Cel ce-şi urăşte fratele este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii”[69]. Iar dacă ai zice: „Deşi pe fratele meu nu-1 iubesc, Îl iubesc e totuşi pe Dumnezeu”, te vădeşte Ioan, zicând: „Dacă cineva zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu!», dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Căci cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care 1-a văzut, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut?”[70].

Aşadar, cel ce are iubire pentru toţi fraţii şi nu are vrajbă împotriva cuiva, cel care împlineşte cuvântul Apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”[71], acela Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este ucenic al Celui Ce zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii”[72].

Este deci limpede că ucenicii lui Hristos după aceasta vor fi cunoscuţi: după adevărata iubire.

Cel ce are ură împotriva aproapelui său, chiar dacă pare că-L iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se înşeală pe sine însuşi[73]. Căci zice Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu să-1 iubească şi pe fratele său”[74]; şi iarăşi <zice> Domnul: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuti. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii”[75].

O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefăţarnică, împlineşte toată Legea. „Căci iubirea este plinirea Legii”[76], după cum zice Apostolul.

O, putere nespusă a iubirii!

O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu-i mai de cinste decât iubirea, nici în cer, nici pe pământ.

De aceea, Apostolul Pavel, învăţând că nimic nu-i pe măsura iubirii, a scris şi a trimis la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”[77] şi să vă puneţi viaţa unul pentru altul! Căci aceasta este iubirea: capul tuturor virtuţilor, sarea virtuţilor.

Iubirea-i „plinirea Legii”, iubirea-i mântuire negreşită.

Aceasta de la început a biruit în inima lui Abel, aceasta s-a făcut cârmuitoarea lui Noe, aceasta a lucrat împreună cu patriarhii, aceasta 1-a scăpat pe Moise, aceasta 1-a făcut pe David locaş al Sfântului Duh, aceasta s-a sălăşluit în prooroci, aceasta 1-a îmbărbătat pe Iov.

Şi de ce nu le spun pe cele mai de seamă? Aceasta L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Prin iubire, Cel fără de trup Se întrupează, Cel fără de început începe, Fiul lui Dumnezeu Fiu al Omului Se face; prin iubire se rânduiesc toate cele către mântuire; moartea a fost nimicită, diavolul a fost răpus, Adam a fost chemat, iar Eva a fost eliberată.

Prin iubire s-a făcut o singură turmă[78] a îngerilor şi a oamenilor; prin iubire blestemul s-a dezlegat, Raiul s-a deschis, viaţa s-a descoperit, împărăţia cerurilor s-a vestit. Aceasta, prinzându-i în mreje pe cei ce pescuiau peşti, i-a făcut pescari de oameni[79], aceasta i-a îmbărbătat pe martiri, luptând laolaltă cu ei, aceasta a arătat cetăţile pustii, aceasta a umplut munţii şi peşterile cu cântări de psalmi, aceasta i-a arătat una pe îngeri şi pe oameni, iar pe bărbaţi şi pe femei i-a făcut să păşească pe calea cea strâmtă şi îngustă. Dar, până să-L urmăm pe Cel necuprins …[aici se intrerupe textul grecesc al acestei omilii][80]
(traducere din lb. greacă de Octavian Gordon)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s