Omilia I – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

I

A celui între sfinţi,
Părintele nostru Ioan Gură de Aur,
arhiepiscop al Constantinopolului,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu[1],
împotriva anomeenilor[2], cuvântarea întâi,
rostită în timpul plecării episcopului[3]

Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu tărie în cea mai desăvârşită ordine? Izbân¬da păstorului chiar aceasta este, ca turma să-şi arate deplina străduinţă nu numai când el este de fată, dar şi când el este plecat, în privinţa anima¬lelor lipsite de raţiune, când nu este prezent cel care le mână la păşune, este necesar să fie închise în staul, căci altfel, fără călăuză, vor fi gata să iasă spre a se lăsa pierdute într-o lungă rătăcire. Însă nimic asemănător în ce vă priveşte, de vreme ce, fără să fie prezent păstorul, aţi sosit în ordine desăvârşită la păşunile rânduite vouă.

Mai mult decât atât, este prezent şi păstorul, chiar dacă nu în carne şi oase, ci prin rodul lucrării sale şi chiar dacă nu vă este în preajmă cu trupul, este aici prin buna ordine în care se află turma sa. De aceea şi eu cu atât mai mult îl admir şi mă bucur că a avut puterea să vă insufle o asemenea străduinţă. Căci şi pe un comandant de oşti îl preţuim cel mai  mult când, fără să fie prezent, trupele sale se găsesc in ordine, în acelaşi chip se referea şi Pavel la ucenicii săi când spunea:

„Drept aceea, iubiţii mei, după cum m-aţi ascultat întotdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult în absenţa mea” (Fil. 2, 12).

De ce „cu atât mai mult în absenţă”? Deoarece, câtă vreme păstorul este prezent, dacă lupul [4] s-ar năpusti asupra turmei, ar fi alungat cu uşurinţă din preajma oilor, în schimb, când nu este nimeni să le apere, turmele vor fi cuprinse de cumplitul zbucium al spaimei. Mai mult decât atât, cel ce se află cu turma va împărţi cu ea răsplătirile pentru străduinţă, însă nefiind acolo, lasă să se arate limpede propria lor izbândă. Aceste cuvinte vi le rosteşte deopotrivă şi învăţătorul vostru acum plecat, fiindcă nu îi vede pe însoţitorii lui de acolo care îi stau în preajmă la fel de bine cum vă are în faţa ochilor săi pe voi, chiar dacă sunteţi departe de el.

Îi cunosc iubirea sa mistuitoare, înflăcărată, caldă şi de nestăvilit, care îşi are rădăcinile în cea mai mare profunzime a cugetului său şi de care se îngrijeşte cu cea mai aprinsă străduinţă, într-adevăr, el ştie cu temeinicie că iubirea este rădăcina, izvorul şi maica oricărui bine şi că fără ea nimic din celelalte nu ne este de vreun folos. Iubirea este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuţi apos¬tolii: „întru aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi uce¬nicii mei”. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morţilor, despre vindecarea leproşilor ori despre alungarea demonilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acelea:

„Întru aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi uce¬nicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 35).

Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda străduinţei omeneşti. Şi, îndeobşte, nobleţea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obţinute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii săi nu sunt recu¬noscuţi după minunile înfăptuite, ci după dragoste. Dacă iubirea este prezentă, celui ce a dobândit-o nu îi lipseşte nici o parte din filosofie [5], ci deţine întreaga virtute, desăvârşită şi perfectă, în timp ce fără iubire omul este lipsit de orice bine. De aceea şi Pavel o înalţă şi o slăveşte prin cuvântul său; ba s-ar putea spune că nici măcar laudele sale nu ajung să fie pe măsura înălţimii proprie iubirii.

Căci ce ar putea să-i fie egal, câtă vreme iubirea cuprinde laolaltă profeţii şi întreaga Lege şi fără de care nici credinţa, nici cunoaşterea, nici ştiinţa misteriilor şi nici chiar martiriul sau orice altceva nu-l va putea mântui pe cel care le va fi dobândit? Şi pentru că

„de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (I Cor. 13, 3).

Şi altundeva iarăşi, urmărind să dea de înţeles că dragostea este mai mare decât orice şi că este cel mai de seamă bine, [acelaşi] a spus:

„Cât despre proorocii – vor dispărea, darul limbi¬lor va înceta, cât despre cunoaştere – va dispărea; rămân însă acestea trei: credinţa, nădejdea şi dra¬gostea, iar mai mare decât toate este dragostea.” (I Cor. 13, 8 şi 13).

Nu este o simplă întâmplare că cercetarea noastră s-a oprit şi asupra acestui cuvânt despre iubire[6]. Nu-i greu de înţeles că profeţiile vor dispărea şi darul limbilor va înceta. Cu siguranţă, nu va putea sta cu nimic în calea predicării învăţăturii noastre faptul că nişte haruri oferite nouă numai pentru un timp spre folosire se vor sfârşi cândva. Iată, bunăoară acum, când nu există vreo profeţie şi nici vreun dar al lim¬bilor, predicarea credinţei nu este pusă în încurcă¬tură, în schimb, încetarea cunoaşterii este într-adevăr un lucru care ne solicită cercetarea. După ce s-a spus: „cât despre profeţii vor dispărea, darul limbilor va înceta” este adăugat: „cât despre cunoaştere va dis¬părea”. Şi dacă se cuvine să înceteze cunoaşterea, atunci starea noastră tinde să devină nu mai bună, ci mai rea, fiindcă, o dată lipsiţi de cunoaştere, am pierde până şi putinţa de a fi oameni pe de-a-ntregul. Se spune:

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte toate poruncile Lui, căci acesta-i chipul în care devii în întregime om” (Ecc. 12, 13).

Dacă e adevărat că omul este om în acest chip, al temerii de Dumnezeu, iar teama provine din cunoaş¬tere, atunci, câtă vreme cunoaşterea se cuvine să dispară, după cum spune Pavel, urmează că, în cazul în care nu va exista cunoaştere, vom pieri cu totul şi nu ne vom afla într-o condiţie mai bună decât cea a fiinţelor lipsite de cunoaştere, dimpotrivă, într-una cu mult mai rea. Căci numai în această privinţă le suntem superiori, în timp ce sub toate celelalte aspec¬te care ţin de trup ne biruiesc, fiindu-ne cu mult dea¬supra. Care să fie, aşadar, lucrul gândit de Pavel în legătură cu care spune: „cunoaşterea va dispărea”[7]?

El nu spune aceasta despre cunoaşterea totală, ci despre cea parţială, vorbind despre apariţia unui moment de oprire a înaintării către o stare mai bună, în aşa fel încât cunoaşterea parţială o dată dispărută să nu mai fie parţială, ci deplină. După cum vârsta copilăriei sfârşeşte fără ca fiinţa să treacă în neant, ci prin creşterea în vârstă şi atingerea stării de bărbat desăvârşit, tot astfel se petrec lucrurile şi în privinţa cunoaşterii.

Pavel vrea de fapt să spună că această cunoaştere mică nu va mai fi mică îndată ce va deveni mare. Acesta este înţelesul cuvântului „a dispărea” şi în continuare ni-l va înfăţişa mai precis. Pentru a se înţelege că dispariţia nu înseamnă pieire totală, ci sporirea şi creşterea cunoaşterii către un bine mai mare, după ce a spus „va dispărea”, adaugă:

„pentru că în parte cunoaştem şi în parte profe¬ţim; dar când va veni desăvârşirea, atunci ceea ce este în parte va dispărea” (I Cor. 13, 9-10),

astfel încât să nu mai fie în parte, ci desăvârşit. Dis¬pare, aşadar, nedesăvârşirea cunoaşterii pentru a nu mai fi nedesăvârşită, ci desăvârşită. Dispariţia este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună.

Şi să se cerceteze laolaltă cu mine înţelepciunea lui Pavel. Nu spune cunoaştem o parte, ci „cunoaş¬tem în parte”, adică deţinem o parte a unei părţi. Probabil că doriţi să ştiţi şi cât de mare este partea de cunoaştere pe care o avem, şi cât de mare cea care ne-a rămas de dobândit, precum şi dacă deţinem par¬tea mai mare ori pe cea mai mică. Pentru a pricepe ca tu ai partea cea mai mică, ba încă nici măcar mai mică, ci a suta ori a mia parte din cunoaştere, ia aminte la cele ce urmează.

Dar, mai bine, înainte să vă citesc glasul aposto¬lic, vă voi rosti o pildă menită să vă facă să intuiţi, în măsura în care o pildă e în stare de aşa ceva, cât de multă cunoaştere ne scapă şi cât de puţină deţinem acum. Ei, bine, cât de mare este distanţa dintre cu¬noaşterea care urmează să ne fie dată şi cea prezentă acum? Pe cât de mare este deosebirea dintre bărbatul ajuns la deplină maturitate şi pruncii hrăniţi la sân. Da, la fel de mare este şi superioritatea cunoaşterii viitoare faţă de cea prezentă. Că acesta-i adevărul şi că pe atât este de mare cunoaşterea aceea faţă de cea prezentă ne-o spune iarăşi Pavel însuşi. Deoarece, după ce a spus „cunoaştem în parte”, dorind să explice şi în cât de mare parte cunoaştem şi că acum deţinem cât se poate de puţin, a adăugat:

„când eram prunc, vorbeam ca un prunc, sim¬ţeam ca un prunc, judecam ca un prunc; dar când m-am făcut bărbat am lepădat cele ale pruncului.” (I Cor. 13,11).

Compară, aşadar, cunoaşterea prezentă cu starea de prunc, iar cunoaşterea viitoare cu starea de bărbat desăvârşit. Şi nu a spus „când eram copil” – deoarece i se spune copil şi celui de doisprezece ani -, a spus „când eram prunc”, arătându-ne că este vorba despre copilul hrănit încă la sân cu lapte. Pentru a băga de seamă că Scriptura înţelege la fel cuvântul „prunc”, ascultă psalmul care spune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” (Ps. 8, 2-3).

Vezi că peste tot i se spune pruncului sugar?[8] Apoi, prevăzându-i în duh pe viitorii bărbaţi lipsiţi de ruşine[9], nu s-a mulţumit numai cu această compa¬raţie, ci ne-a oferit şi o a doua şi o a treia comparaţie spre a ne întări învăţătura despre cunoaştere. Când a fost trimis înaintea iudeilor, Moise a primit puterea de a le arăta trei semne pentru ca, în cazul în care nu se vor încrede în primul, să asculte de glasul celui de-al doilea şi, dacă şi pe acesta îl vor respinge, ruşinaţi înaintea celui de-al treilea, să-l recunoască până la urmă drept profet.[10] Tot astfel, a înfăţişat şi Pavel trei comparaţii: prima este aceea cu pruncul, când spune: „când eram ca un prunc, simţeam ca un prunc”, a doua este cea cu oglinda, iar a treia este cea cu ghicitura. După ce a spus: „când eram prunc”, a adăugat:

„căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”  (I Cor. 13, 12).

Iat-o şi pe cea de-a doua comparaţie făcută în privinţa slăbiciunii prezente şi a nedesăvârşirii cu¬noaşterii, cea de-a treia fiind oferită de expresia „în ghicitură”. Căci şi copilaşul vede, aude şi exprimă multe, însă nu vede, nu aude, nici nu exprimă limpede vreun lucru; gândeşte, însă nu în chip logic.

Asemenea, şi eu ştiu multe, însă nu cunosc modul lor de a fi. Ştiu că Dumnezeu este peste tot şi că este în întregime peste tot, dar nu ştiu cum; că este fără de început şi nevăzut, dar nu ştiu cum. Căci raţiunea refuză să priceapă cum se poate ca ceva să fie o substanţă (ousia)[11] fără să aibă fiinţă nici de la sine, nici de la altul. Ştiu că l-a născut pe Fiul, dar nu cunosc cum. Ştiu că Duhul este de la el, dar cum este la el nu cunosc.

Mănânc, dar nu cunosc cum se împarte hrana spre a deveni umoare, sânge, limfă, ori bilă. Câtă vreme nu cunoaştem [nici măcar] lucrul acesta, deşi, de fiecare dată când mâncăm, avem zi de zi hrana înaintea ochilor, cum de îndrăznim să iscodim esenţa lui Dumnezeu?

Unde să-şi mai afle locul, prin urmare, cei care pretind că vor fi primit întreaga cunoaştere, cei care au căzut în prăpastia necunoaşterii? Căci cei ce susţin că o vor fi primit acum întreagă se lipsesc pe ei înşişi de viitoarea cunoaştere desăvârşită. Când susţin că eu cunosc în parte, chiar dacă spun că această cunoaş¬tere se va sfârşi, străbat calea către ceva mai bun şi mai desăvârşit, câtă vreme cunoaşterea în parte sfâr¬şeşte spre a deveni mai desăvârşită; în schimb, cel care susţine că deţine întreaga cunoaştere, în toată desăvârşirea şi perfecţiunea, iar apoi recunoaşte că aceasta va dispărea în viitor, se acuză pe el însuşi ca fiind lipsit de cunoaştere – cea de acum dispărând, iar pe cealaltă mai desăvârşită neluând-o în calcul, în cazul în care, potrivit lor, cea de acum este desăvâr¬şită.

Vedeţi cum cei ce se ceartă pentru faptul de a avea totul aici, nici nu vor avea totul aici, iar în lumea de dincolo vor pierde totul? Într-atât este de rău să nu rămâi în limitele pe care ni le-a rânduit Dumnezeu dintru început. Asemenea şi Adam, nădăj¬duind să obţină o slavă mai mare, a pierdut şi modul său propriu de a fi. La fel se petrece şi cu iubitorii de arginţi; deseori, mulţi dintre ei, dorind averi mai mari, le pierd şi pe cele pe care le deţin în prezent. Tot astfel, cei care se aşteaptă să aibă totul aici au lăsat să le scape şi ceea ce este în parte.[12]

Aşadar, vă îndemn să vă feriţi de nebunia lor, căci, mărturisesc, este cu adevărat cea mai mare nebunie disputa legată de faptul de a şti ceea ce este Dumnezeu în esenţa sa. Şi pentru a pricepe că aceasta este cea mai mare nebunie, vă voi face limpede acest lucru prin cuvintele celor inspiraţi de Dumnezeu.[13] Cei inspiraţi nu numai că se arată lipsiţi de cunoaşterea referitoare la ceea ce este esenţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu nici măcar cât de mare este înţelepciunea Lui; aceasta, cu toate că nu esenţa provine din înţelep¬ciune, ci înţelepciunea din esenţă. De vreme ce aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu nu pot înţelege în chip precis înţelepciunea lui Dumnezeu, cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie spre folosinţă însăşi esenţa Lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente [14]? Vom asculta, aşadar, ce spune profetul în această privinţă:

„Minunată este pentru mine ştiinţa ta.” (Ps. 138,6).

Dar să ducem mai departe cuvântul său:

„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă”                           (Ps. 138,14).

Ce înseamnă „plin de teamă”? De multe lucruri numai ne minunăm, fără să fim cuprinşi de teamă, aşa cum ne minunăm de frumuseţea coloanelor [15], a frescelor, ori de trupurile aflate în floarea tinereţii. Iarăşi, ne minunăm de întinderea mării şi de adân¬cimea sa nemărginită, dar ne cuprinde teama când ne îndreptăm privirea către adâncurile ei.[16] În acelaşi chip, profetul şi-a îndreptat privirea către întinderea nemărginită şi atotcuprinzătoare a înţelepciunii lui Dumnezeu şi, cutremurându-se, s-a minunat cuprins de mare teamă, pentru ca apoi, revenindu-şi în fire, să prindă a exclama cuvintele:

„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă: minunate sunt lucrările tale.”(Ps. 138,14).[17]

Iar după aceasta:

„minunată este pentru mine ştiinţa ta, preaînaltă, şi nu o pot pricepe”                       (Ps. 138, 6).

Vezi de câtă chibzuinţă dă dovadă slujitorul? „Pentru aceasta îţi mulţumesc – pare el să spună – pentru că am un Domn cu neputinţă de înţeles”. Şi spunând acestea nu se referă la esenţă, lasă deoparte acest subiect, considerând ca de la sine înţeles faptul că esenţa sa este cu neputinţă de cunoscut, în schimb, rosteşte aceste cuvinte cu privire la atotprezenţa lui Dumnezeu, urmărind să arate că nici măcar acest lucru nu ştie, cum este cu putinţă ca Dumnezeu să fie prezent peste tot. Ca dovadă că acestea sunt într-adevăr lucrurile despre care vorbeşte, ascultă cele ce urmează:

„De mă voi sui la cer, acolo eşti, şi de mă voi coborî în iad, eşti şi acolo” (Ps. 138, 8).

Ţie îţi este cunoscut cum de este cu putinţă să fie prezent peste tot? Profetul însă nu o ştie; el, însă, se cutremură, se pierde şi este copleşit numai gândindu-se la aceasta. Cum să nu fie, aşadar, cea mai mare nebunie ca unii care se află aşa departe de harul aceluia să iscodească[18] însăşi esenţa lui Dumnezeu? Şi, bagă de seamă, avem de-a face cu acelaşi profet care spune:

„cele nevăzute şi cele ascunse ale înţelepciunii tale mi le-ai dezvăluit” (Ps. 50, 8).

Dar, cu toate că aflase cele nevăzute şi cele ascun¬se ale înţelepciunii sale, el susţine că înţelepciunea însăşi este cu neputinţă de atins (aprositos)[19] şi cu neputinţă de înţeles (akataleptos). Căci spune:

„Mare este Domnul şi mare este tăria Lui şi înţe¬lepciunea Lui este nemăsurată” (Ps. 138, 8)

adică nu poate fi înţeleasă. Ce zici? Înţelepciunea îi este profetului cu neputinţă de înţeles şi nouă să ne fie cu putinţă înţelegerea esenţei? Nu-i clar că e curată nebunie? Întinderea sa nu are hotar şi tu îi circumscrii esenţa?

Şi Isaia spune acestea, filosofând[20]:

„Cine va putea descrie natura Lui?” (Is. 53,8).

Nu a spus: „cine poate descrie?”, a spus însă „cine va putea descrie?”, pentru a nu exclude viitorul. David rosteşte „minunată este pentru mine ştiinţa ta”, în timp ce Isaia nu se referă la el însuşi, ci la întreaga fire umană, căreia i-a fost oprit accesul la descrierea naturii divine.

Dar să vedem dacă nu cumva ştia acest lucru Pavvel, ca unul care s-a bucurat de harul cel mai bogat. Ştim că Pavel este cel care afirmă: „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”. Şi nu numai în acest loc, dar şi în altele, nu se referă la esenţă, ci la înţe¬lepciunea pe care o manifestă providenţa. Nu vreau să se înţeleagă că vorbesc de providenţa generală [21] care are în grijă îngerii, arhanghelii, şi puterile de sus, căci Pavel cercetează acea providenţă particulară care se îngrijeşte de oamenii de pe pământ, ba încă şi aceasta este tratată în particular. Pentru că [Pavel] nu a cercetat providenţa particulară în întregul ei, aceea care face ca soarele să răsară, sufletele să prindă viaţă, corpurile să capete formă, oamenii de pe pământ să se hrănească, cea care stăpâneşte Universul şi dă roadele proprii fiecărui anotimp; pe toate acestea le lasă deoparte, oprindu-se să cerceteze acea mică parte a providenţei divine, în numele căreia iudeii au fost respinşi, iar neamurile primite.

Şi s-a cutremurat chiar şi înaintea acestei părţi mici a providenţei, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea unei întinderi nemărginite şi ar fi avut în faţă imensitatea adâncului. Apoi, retrăgându-se de îndată din această stare, îşi înălţă glasul şi rosti:

„O, adânc al bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetat judecăţile Lui.” (Rom. 11, 33).

Nu a spus cu neputinţă de înţeles, ci „de necerce¬tat”. Iar dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu este cu putinţă să fie înţelese. „Şi cât de nepătrunse căile Lui”. Căile Lui sunt nepătrunse, în timp ce El este cu putinţă de înţeles (kataleptos)? Răspunde-mi. Dar ce vorbesc eu de căile Sale? Premiile hărăzite nouă pentru luptă ne sunt şi ele cu neputinţă de înţeles (akatalepta), pentru că:

„cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

Chiar şi darul oferit de El este de negrăit, căci Pavel spune:

„mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15)

precum şi:

„pacea lui depăşeşte orice minte” (Fil. 4, 7).

Ce zici? Judecăţile Lui sunt de necercetat, căile Lui de nepătruns, pacea depăşeşte orice minte, darul este negrăit, cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc nu s-au suit la inima omului, măreţia Sa nu are margini, înţelepciunea Lui e nemăsurată, toate acestea sunt, aşadar, cu neputinţă de înţeles, iar El Însuşi să rămână singurul lucru care poate fi înţeles?

Şi cum ar fi cu putinţă să afirmi aşa ceva fără să ajungi la culmea nebuniei?

Ţine-l în loc pe eretic, să nu-l laşi să se întoarcă pe căile sale. Spune-i: ce zice Pavel? „În parte cunoaştem”. Ereticul are să spună: nu se referă la esenţă, ci la cele ce ţin de oikonomia divină. Ei bine, de-ar fi ca acest cuvânt să se refere Ini r adevăr la cele ce ţin de oikonomia divină, chiar şi aşa ne-am apropia mai tare de câştigarea trofeelor victoriei; căci, dacă cele ce ţin de oikonomie sunt de neînţeles, cu atât mai mult nu poate fi înţeles Dumnezeu Însuşi. Dar pentru a vedea că aici nu este vorba de cele ce ţin de oikonomie, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă următoarele; după ce a spus „în parte cunoaştem şi în parte profeţim”, a adăugat:

„astăzi cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum eu însumi sunt cunoscut” (I Cor. 13, 12).

De cine să fie, aşadar, cunoscut – de Dumnezeu,  ori de cele ce ţin de oikonomia Sa? Evident, de către Dumnezeu; prin urmare, pe Dumnezeu Îl cunoaşte în parte.

Şi nu spune „în parte” fiindcă ar cunoaşte numai o parte a esenţei, iar pe o alta nu – căci Dumnezeu este fără părţi – ci fiindcă ştie că Dumnezeu este, dar ce este în esenţa lui nu cunoaşte; fiindcă are ştiinţa faptului că Dumnezeu este înţelept, dar cât de înţelept este nu cunoaşte; fiindcă nu-i este necunoscut că Dumnezeu este mare, dar cum şi în ce fel este măreția sa, aceasta nu o ştie; fiindcă are ştiinţă de atotprezența sa, dar ştiinţa modului în care se realizează aceasta nu o are; fiindcă nu îi este necunoscut faptul că Dumnezeu le prevede, le susţine şi le stăpâneşte pe toate în amănunţime, dar modul în care face toate acestea nu-l cunoaşte.
Iată, de aceea spune: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”.

Dar, dacă tu vrei asta, să-i părăsim pe Pavel şi pe profeţi şi să ne înălţăm la ceruri, să vedem dacă nu cumva or fi acolo vreunii care să ştie ce este Dumnezeu în esenţa sa. Însă, în cel mai bun caz, dacă s-ar găsi unii care să ştie, n-ar avea nimic în comun cu noi, deoarece deosebirea dintre îngeri şi oameni este prea mare. Dar, numai pentru a şti cu prisosinţă că nu-i este dat nici unei puteri create să cunoască aceasta, îi vom asculta pe îngeri. Cum aşa? Stau ei acolo de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu şi o cercetează pornind de la ei înşişi? Nicidecum. Dar ce fac atunci? Preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cânturi de laudă şi imnuri mistice cu o adâncă înfri¬coşare. Şi unii rostesc:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Lc. 2,14); iar serafimii:
„Sfânt, sfânt, sfânt” (Is. 6, 3)
şi îşi pleacă ochii, neavând putere să îndure nici măcar coborârea lui Dumnezeu spre a fi laolaltă cu ei;24 iar heruvimii:
„Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el” (Iez. 3,12),
nu în sensul că ar exista un loc în care Dumnezeu ar sălăşlui, nicidecum, ci în sensul în care noi folosim în plan omenesc expresiile „oriunde ar fi” sau „oricum ar fi”, pe cât este de chibzuit să vorbim în acest chip despre Dumnezeu. Totuşi, facem acest lucru doar fiindcă limba de care noi ne folosim este numai omeneasca.25

Ai văzut câtă teamă este acolo sus şi cât orgoliu aici jos? Aceia preamăresc, aceştia caută să iscodească; 26 aceia îşi acoperă ochii, aceştia pun în discuţie posibilitatea de a-şi fixa cu neruşinare privirea asupra slavei negrăite. Cine n-ar ofta, cine nu i-ar deplânge pentru nebunia la care au ajuns şi pentru că sunt lipsiţi cu totul de minte?

Voiam să duc mai departe cuvântul despre cele de mai sus, dar, fiindcă am coborât acum în arena acestor lupte pentru întâia oară, socotesc că vă este de folos să vă mulţumiţi cu cele deja rostite, astfel încăt mulţimea celor viitoare de care m-am apropiat a vi le spune să nu vă smulgă în grabă până şi amintirea acestora de acum. În mod sigur, dacă Dumnezeu îngăduie asta, nu o să treacă mult timp până ce ne vom munci iarăşi cu acest subiect. Căci eu de multă vreme mă înfăţişam înaintea voastră gata să vă spun aceste cuvinte, însă amânam să o fac şi dădeam înapoi, pentru că mulţi dintre cei atinşi de boală27 ne ascultau cu plăcere.

Nevoind să-mi speriu fiara pândită, îmi reţineam limba de la intrarea în aceste lupte pentru ca, după ce ar fi ajuns cu totul în stăpânirea noastră, atunci să pornesc la atac. Dar pentru că prin harul lui Dumnezeu  am fost provocat şi strâmtorat de ei să intru în aceste lupte, nu mi-a mai rămas decât să atac la rândul meu plin de încredere şi, pentru aceasta, m-am încins cu armele care duc la pieire raţionamentele28

„şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10,4-5).

M-am încins cu aceste arme nu pentru a-i doborî pe duşmani, ci pentru a-i ridica pe cei căzuţi. Căci vir¬tutea acestor arme este chiar aceea de a fi în stare să îi învingă pe cei puşi pe ceartă, iar pe cei care ascultă cu bunăvoinţă să-i vindece cu multă grijă; nu rănesc, dimpotrivă, vindecă bolile.

Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vor¬bim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puter¬nic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând:
„un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând fată de toţi” (II Tim. 2, ,24),
Nu a spus „numai faţă de fraţi”, ci „faţă de toţi”. Şi iarăşi:
„Îngăduinţa voastră să se facă ştiută”, nu a spus fraţilor, ci „tuturor oamenilor” (II Filip. 4, 9).

La ce bun, stă scris, dacă-i iubeşti pe cei ce te iubesc? Dacă prietenia unora te-ar vătăma şi te-ar atrage către împărtăşirea lipsei de evlavie, îndepărtează-te de aceş¬tia, chiar de ţi-ar fi prieteni. Iar de-ar fi unul din ochii tăi, scoate-l. Căci este scris:

„dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l” (Mat. 5,29),

fără să se aibă în vedere corpul.29 Cum altfel? Căci dacă se referea la natura corpului, am fi avut de-a face cu o acuzaţie care îl privea în cele din urmă pe creatorul acestei naturi. De altminteri, nu se impune scoaterea unui ochi, indiferent care dintre ei, căci dacă cineva s-ar fi lipsit de ochiul stâng, tot s-ar fi găsit în sminteală. Dar tocmai pentru a pricepe că nu despre ochi este cuvântul, a adăugat că-i vorba de ochiul drept, spre a arăta că de ţi-ar fi cineva un prieten atât de apropiat pe cât de apropiată ţi-e folosirea ochiului drept, să-l alungi chiar şi pe acesta şi să-l desprinzi din legătura de prietenie pe care o are cu tine, dacă s-ar întâmpla să te smintească. Într-adevăr, la ce foloseşte să ai un ochi care duce la ruinarea res¬tului corpului?

Aşadar, dacă, aşa cum spuneam, prieteniile avute ne-ar dăuna, să fugim de acestea şi să ne lipsim de ele. În situaţia în care pe oricare dintre asemenea prieteni nici nu-l ajuţi şi capeţi în schimb din partea lui numai pagubă, câştigă putinţa de a rămâne fără pierdere în urma destrămării prieteniei; să fugi de prieteniile acestora, dacă îţi sunt dăunătoare. Doar fugi, nu te certa, nici nu purta război. La fel îndeamnă şi Pavel când spune:

„dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Rom. 12,18).

Eşti slujitorul Dumnezeului păcii: al aceluia care, in timp ce alunga demonii şi înfăptuia mii de bine¬faceri, când îl numiră posedat de diavol nu a trimis foc din cer asupra defăimătorilor lui, nu i-a spulbe¬rat, nu le-a mistuit limba lor atât de neruşinată şi de neştiutoare, deşi toate acestea îi stăteau în putere, ci doar a răspuns acuzaţiei, spunând:

„Eu nu am demon, ci îl cinstesc pe cel ce m-a trimis” (In. 8, 49).

Iar când slujitorul arhiereului l-a lovit, ce spune?

„Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (In. 18, 23).

Stăpânul îngerilor se apără şi dă socoteală unei slugi. Nu e nevoie de cuvântări care să cuprindă o mulţime de cuvinte. Zăboveşte numai asupra acestor vorbe în cugetul tău, meditează la ele fără întreru¬pere şi rosteşte: „dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?”. Şi ia seama la cel care vorbeşte, în faţa cui vorbeşte şi pricina pentru care vorbeşte, iar vorbele acestea îţi vor deveni un descântec divin nesfârşit, care va pu¬tea potoli orice răbufnire a spiritului tău. Ia seama la înălţimea celui jignit, la cât de joasă e condiţia celui care îl jigneşte şi la neasemuirea jignirii. Căci nu numai că l-a insultat, ba încă l-a şi lovit. Şi nu doar l-a lovit, l-a plesnit peste faţă, lovitură mai umilitoare decât oricare alta. Dar, cu toate acestea, le-a suportat pe toate pentru ca tu să ai din belşug de unde învăţa sa fii cumpătat. Să nu cugetăm la acele cuvinte numai în clipa de faţă, ci şi de fiecare dată când ne amintim de ele.

Mi-aţi încuviinţat cele pe care le-am rostit, dezvăluiţi-mi, însă, încuviinţarea prin faptele voastre.30 Atletul se pregăteşte în palestră cu gândul să dezvă¬luie mai apoi, în timpul luptelor, folosul pregătirii. La fel şi tu, cuprins acum de atenţia acordată ascul¬tării cuvintelor, pe viitor, când mânia se va apropia de tine, dezvăluie câştigul obţinut din ascultare şi rosteşte neîncetat vorba aceasta: „dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?”, înscrie-ţi vorba aceasta în cugetul tău. Vă reamintesc neîncetat aceste cuvinte pentru ca toate pe care vi le-am spus să vă pătrundă în suflet, pentru că amintirea cuvintelor şi folosul acestei amintiri să vă rămână de neşters. Căci dacă avem înscrise aceste cuvinte la temelia cugetului nostru, nici unul dintre noi nu va fi atât de împietrit, aşa lipsit de judecată şi de sensibilitate, încât să se lase vreodată purtat către mânie. În locul oricărui frâu şi al oricărui căpăstru, aceste cuvinte ne vor putea struni limba purtată la mânie dincolo de măsură şi dincolo de cât este îngăduit, ne vor putea potoli cugetul şi ni-l vor călăuzi cu moderaţie, pentru ca pacea31 să ne locuiască veşnic şi cu desăvârşire.

Fie ca această pace să ne bucure pentru totdeauna, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă I se cuvine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii Vecilor, Amin.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s