Tristeţea şi mâhnirea

din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Tristeţea şi mâhnirea

Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite, distrugându-ne astfel sănătatea sufletului şi a trupului, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie să ne întristăm atunci când păţim ceva rău, ci atunci când săvârşim ceva rău. Însă noi am făcut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar dacă am săvârşi nenumărate rele, nu ne întristăm, nici nu ne pare rău. Dar dacă păţim şi cel mai mic rău, cădem în cea mai adâncă mâhnire şi nu ne mai gândim că tristeţile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are faţă de noi.

Dar de ce vorbesc numai despre tristeţile acestei vieţi? Oare ameninţarea osândei veşnice nu este tot un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, mai mult chiar decât făgăduinţa bucuriei veşnice? Pentru că dacă n-ar exista ameninţarea chinurilor fără sfârşit, puţini ar fi aceia care ar câştiga mântuirea. Pentru noi, leneşii, nu ajunge făgăduinţa bunătăţilor cereşti. Trebuie să ne temem, ca să ne mişcăm spre virtute.

Aşadar, tristeţea şi mâhnirea nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercaţi de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să ne întristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuieşte aproapele, ci pentru păcatele noastre, cu care Îl întristăm pe Dumnezeu. Păcatele Îl alungă pe Dumnezeu, pe când supărările pe care ni le pricinuiesc ceilalţi Îl aduc aproape de noi, ca să ne apere.

Şi oricum ar fi, să ştii că de tristeţi, chinuri, ispite şi supărări nu scapi în viaţa de pe pământ. Trebuie să dai piept cu toate acestea fără teamă, înarmat fiind cu credinţă, nădejde şi răbdare. Să îţi doreşti să nu cazi niciodată în ispită. Dar când Dumnezeu îngăduie că cazi, să nu te superi, nici să nu te tulburi în inima ta. Fă în schimb tot ce poţi, ca un ostaş vrednic al lui Hristos.

Ostaşii viteji, atunci când aud trompeta că îi cheamă la bătălie, gândindu-se la victorie şi la izbânzile înaintaşilor lor, se aruncă în luptă cu mult curaj. La fel şi tu, atunci când eşti chemat la luptă duhovnicească,   să-ţi aduci aminte de izbânzile sfinţilor mucenici şi să te lupţi cu vitejie, entuziasm, credinţă şi bucurie.

Creştinul nu se poate întrista decât atunci când el sau aproapele său fac ceva împotriva voii lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să se întristeze cei care sunt vorbiţi de rău, ci cei care vorbesc de rău. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci mai devreme sau mai târziu vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor. De asemenea, cei care vorbesc de rău trebuie să se neliniştească şi pentru cât anume din ce au spus este adevărat.

Aşadar, oamenii păcătoşi sunt vrednici de milă, chiar dacă nici un om nu vorbeşte rău de ei. Dimpotrivă, vrednici de a fi invidiaţi sunt oamenii virtuoşi, chiar dacă lumea îi dispreţuieşte. Pentru că atunci când omul are conştiinţă curată, oricâte valuri s-ar ridica asupra sa, el va ajunge negreşit la un port liniştit. Însă atunci când are pe conştiinţă fapte murdare, chiar dacă toate i-ar merge din plin şi chiar dacă marea ar fi liniştită, în cele din urmă se va scufunda.

Cu stomacul nostru ce se petrece? Atunci când avem stomac sănătos, chiar dacă mâncăm ceva greu, mistuim până la capăt, fără greaţă sau arsuri. Pe când dacă stomacul nostru este vătămat în vreun fel, chiar şi cea mai uşoară hrană pe care o mâncăm este mistuită cu greutate, ca şi cum ar trebui să mistuim cea mai grea dintre mâncăruri.

Ce vreau să spun prin aceasta? Că sufletul care suferă de întristare şi mâhnire nici nu va putea să se folosească din cele ce îi spui, nici nu va putea să spună vreun lucru bun de la el. La fel cum un nor gros împiedică razele soarelui să ajungă pe pământ, şi tristeţea, ca un alt nor gros, acoperă sufletul şi nu îl lasă să fie luminat de razele raţiunii. De aceea, de obicei, omul adâncit în tristeţe, fie vorbeşte aiurea, fie se cufundă în tăcere. Vă aduceţi aminte de cei trei prieteni ai lui Iov? Atunci când l-au văzut plin de răni şi şezând pe necurăţii, au izbucnit în plâns şi şi-au rupt hainele de pe ei. După aceea, au stat cu el timp de şapte zile şi şapte nopţi. Dar văzând cât de mare era durerea lui, nici unul nu a deschis gura să spună ceva. Ştiau că pentru omul care suferă, cea mai bună este tăcerea şi liniştea (Iov 2, 11-13).

Dar noi să nu îngăduim să fim atât de trişti, încât fie să vorbim fără sens, fie să ne cufundăm cu totul în tăcere. S-a abătut asupra noastră vreo ispită sau vreo încercare? Dumnezeu, Care a îngăduit să fim ispitiţi, ştie şi când va înceta ispita. Fiind atotputernic, Dumnezeu poate să ne scape de orice rău atunci când vine vremea, mai ales dacă ne pocăim pentru păcatele noastre şi ne întoarcem aproape de El.

Sunt, cu adevărat, vrednici de admirat cei care primesc cu bucurie să ardă în focul ispitelor. Aceştia ne aduc aminte de cei trei tineri, Anania, Misail şi Azaria, pe care nu îi atingeau flăcările din cuptorul unde fuseseră aruncaţi de regele Babilonului Nabucodonosor, pentru faptul că nu voiau să se lepede de credinţa în adevăratul Dumnezeu (Dan. 3, 1-33). Cei trei tineri viteji nici nu s-au tulburat şi nici nu şi-au pierdut curajul atunci când au auzit de moartea înfricoşătoare care îi aştepta. Credinţa şi dragostea lor faţă de Dumnezeu erau atât de mari, încât au primit moartea cu bucurie. Iar în cuptor fiind, nu făceau nimic altceva decât să slăvească numele lui Dumnezeu. De aceea, El nu a îngăduit să fie atins nici un fir de păr de pe capul lor. Astfel, au ieşit din cuptor biruitori, iar această întâmplare minunată este pomenită şi astăzi de către oameni.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre sfinţi. Îi admirăm şi îi cinstim pentru că au îndurat cu bucurie primejdii, prigoane, vorbele rele, chinuri şi chiar moartea. I-au împresurat o mie de ispite, iar ei nu s-au întristat. Au trecut prin primejdii nenumărate şi au rămas cu sufletul senin. Au fost duşi la tăiere, iar ei se bucurau. Ceea ce pentru omul de rând este o mare nenorocire – vorbesc acum de pierderea vieţii –, pentru ei a fost cea mai mare binecuvântare, fiindcă au cunoscut că pentru robii credincioşi ai lui Dumnezeu moartea nu este decât eliberarea de chinurile pământeşti şi mutarea în veşnicia preadulcei Împărăţii cereşti. Au mai cunoscut, însă, că dacă este nevoie, omul este izbăvit în chip minunat de moartea trupească, atunci când crede şi nădăjduieşte fără să şovăie în pronia lui Dumnezeu.

Amintiţi-vă ce s-a întâmplat în timpul călătoriei Apostolului Pavel la Roma, ca prizonier. Pe când vaporul în care se aflau el şi soldaţii care îl însoţeau ajunsese în apropiere de ţărmurile Cretei, s-a pornit dintr-odată o furtună puternică pe mare. Furtuna a continuat mai multe zile, astfel încât călătorii îşi pierduseră nădejdea că îşi vor mai putea salva vieţile. Atunci Pavel, după ce a chemat la el echipajul şi pe călători, a spus: Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: „Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine”.

Mereu să-l avem în gândul nostru pe Apostolul Pavel, care a fost atât de încercat, dar care a şi primit nespuse binecuvântări de la Dumnezeu. Este foarte folositor să ne aducem aminte de binefacerile lui Dumnezeu asupra oamenilor. Este ca atunci când ne aducem aminte de binele pe care ni l-a făcut vreun prieten: dragostea noastră faţă de el sporeşte. De aceea, să ne amintim mereu de primejdiile din care ne-a izbăvit Dumnezeu, iar evlavia noastră faţă de El va creşte şi ne vom strădui mai mult să-I plăcem şi să dobândim virtuţile sfinte.

Prin câte încercări n-a trecut Pavel! El însuşi vorbeşte despre ele, pe scurt, într-o Epistolă adresată corintenilor: În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile (2 Cor. 11, 23-28).

Aţi văzut câte a îndurat fericitul Apostol pentru a propovădui Evanghelia? Un singur rău era de ajuns să-l mâhnească şi să-l întristeze peste măsură. Şi totuşi, nici una din aceste nenorociri nu l-a făcut să-şi piardă curajul şi nici să se întristeze în inima sa. Un singur lucru îl întrista. Iată ce scrie despre aceasta: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Cor. 11, 29). Nici nu-i păsa de slăbiciunile sale, ba chiar se lăuda cu ele: Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! (2 Cor. 11, 30). Pentru fraţii săi, însă, se întrista atunci când afla că nu le mergea bine sau că erau la vreme de mare ispită. Atunci, ardea şi el în focul durerii. Şi pentru că în Biserică mereu era cineva care suferea, nici suferinţa Apostolului Pavel nu se stingea niciodată. Iar durerea sa era cu atât mai mare, atunci când îi vedea pe fraţii săi iudei că rămân în necredinţa lor. Ajungea să spună: Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de
un neam cu mine, după trup (Rom. 9, 3). Cu alte cuvinte, ar fi preferat să cadă în focul iadului, decât să-i vadă pe evrei că rămân necredincioşi. Şi pentru că nu a izbutit să-i aducă pe calea credinţei în Hristos, se poate lesne înţelege cât a suferit pentru ei: a îndurat suferinţe mai mari decât ale celor osândiţi la iad.

Să ne amintim de un alt episod pilduitor din viaţa Sfântului Apostol Pavel. De ani de zile îl chinuia o boală. Şi de trei ori s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece. Dar răspunsul pe care l-a primit a fost: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (2 Cor 12, 9). De ce se vădeşte puterea lui Dumnezeu în slăbiciunea omenească? Pentru că omul, prin puterile sale, nu reuşeşte cine ştie ce, dar dacă este întărit de Dumnezeu, poate să înfăptuiască lucruri mari şi minunate: să scoale morţi din morminte, să vindece orbi, să cureţe leproşi şi multe alte minuni. Dar să nu ceară să scape de frică, de primejdii şi de boli. Pe acestea Dumnezeu le îngăduie, pentru ca omul să se smerească.

Sau poate suferi pentru că oamenii uneltesc împotriva ta, te prigonesc şi te lovesc? Să nu crezi că păţeşti toate acestea din cauza faptului că Dumnezeu nu are putere să te ajute, ci pentru ca în suferinţa pe care o înduri, să se arate, în fapt, puterea Sa: atunci când eşti prigonit şi izbuteşti să-ţi învingi duşmanul, când eşti chinuit şi te arăţi mai puternic decât cel care te chinuieşte, când eşti întemniţat şi schimbi inima celor care te păzesc, când eşti batjocorit şi ierţi, la fel cum a făcut Hristos.

Ştiu şi eu cât de înfricoşătoare şi greu de suferit sunt bătaia de joc, vorbirea de rău şi orice altă răutate din partea semenilor noştri. Iar atunci când ne face rău sau ne batjocoreşte un om pe care noi l-am ajutat, fapta devine cu atât mai greu se suportat. În asemenea împrejurări, dacă nu avem smerenie şi îndelungă-răb-dare, suntem copleşiţi de supărare şi de mânie.

Dar orice ni s-ar întâmpla, să nu se pese de vorbele celorlalţi, ci de dreptatea din cuvintele lor. Aşadar, dacă ne acuză cu dreptate, trebuie să plângem şi să ne pocăim. Iar dacă ne acuză pe nedrept, trebuie pe aceia să-i plângem, iar pe noi să ne fericim, aducându-ne aminte de cuvintele Domnului: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5, 11). În asemenea împrejurări să nu vă întristaţi, ci să vă bucuraţi, pentru că veţi primi multă răsplată în ceruri.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s