C u v â n t u l II

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles,
împotriva anomeilor

1. Haide să începem iarăşi lupta cu necredincioşii anomei! Iar dacă se supără pentru că-i numim necredincioşi, să fugă de necredinţă, şi eu ascund numele. Să părăsească (toate) gândurile cele necredincioase, şi părăsesc şi eu numele cel ocărâtor. Dar dacă ei prin fapte necinstesc credinţa şi nu le este ruşine să se facă singuri de ruşine, pentru ce se supără când îi învinuiesc prin cuvânt de ceea ce ei săvârşesc prin faptă? Mai înainte, când am coborât în stadiul cuvântărilor către anomei, după cum vă aduceţi aminte, şi când tocmai pornisem lupta, am început să vorbesc îndată către iudei, că nu era bine să-i trec cu vederea pe fraţii noştri cei bolnavi. Cuvântările către anomei puteau fi ţinute oricând; dacă atunci n-aş fi luat-o înainte ca să-i smulg de pe rugul iudaic pe aceia dintre fraţii noştri care sufereau de bolile iudaice, mai târziu n-ar fi avut nici un folos îndemnurile mele, deoarece păcatul pricinuit de postul iudaic ţinut de ei ar fi crescut. După luptele mele duse cu aceia, a urmat, iarăşi, venirea aici a multor părinţi duhovniceşti, sosiţi din diferite părţi, şi nici atunci n-a fost vreme potrivită să-mi îndrept cuvântul meu către anomei, căci toţi acei părinţi s-au revărsat ca nişte râuri în marea aceasta duhovnicească. Iar după plecarea lor, ne-au întâmpinat repetate şi necontenite pomeniri de mucenici, şi nu trebuie să nesocotim binecuvântarea luptătorilor acelora.

Spun acestea şi le număr, ca să nu socotiţi că din lene sau din trândăvie am tot amânat luptele cu anomeii. Acum deci, pentru că am terminat lupta cu iudeii, pentru că părinţii au plecat la locurile lor, pentru că ne-am bucurat din destul de binecuvântările mucenicilor, haide dar să pun capăt dorului celui îndelungat de predica mea. Ştiu bine că fiecare din voi, nu mai puţin decât mine, arde de dorinţa de a auzi cuvintele mele despre anomei. Pricina este că din vechime oraşul este iubitor de Hristos şi că aţi primit această moştenire părintească: să nu staţi nepăsători când se falsifică dogmele credinţei. De unde se vede asta? S-au pogorât odinioară unii din Iudeea, pe timpul strămoşilor voştri*, au tulburat dogmele curate ale învăţăturii apostolice şi au poruncit să se taie împrejur şi să păzească Legea lui Moise. Locuitorii de atunci ai oraşului vostru* n-au răbdat în tăcere această noutate; ci au sărit la ei ca nişte câini vrednici care văd lupii năpustindu-se şi vătămând toată turma. Şi nu s-au oprit de a-i alunga şi a-i fugări pretutindeni, până ce n-au făcut ca Apostolii să trimită în toată lumea dogme care să-i împiedice şi pe aceia, şi pe toţi cei de după ei de a mai porni un astfel de atac împotriva credincioşilor.

2. De unde dar să-mi încep cuvântul către anomei? De unde din altă parte decât de la învinuirea ce le-am adus-o că sunt necredincioşi? Căci fac şi răscolesc totul, ca să scoată credinţa din sufletul celor ce îi ascultă. Poate fi oare un păcat de necredinţă mai mare decât acesta? Când Dumnezeu hotărăşte ceva, trebuie primite spusele lui Dumnezeu cu credinţă, nu iscodite cu îndrăzneală.

Numească-mă necredincios oricine vrea dintre anomei! Nu mă supăr. De ce? Pentru că îmi arăt prin fapte numele.

Dar pentru ce spun eu: numească-mă necredincios? Numească-mă şi nebun în Hristos! Mă bucur şi de această numire ca şi de o cunună! Sunt părtaş cu Pavel în această numire. El a spus: „ Noi suntem nebuni pentru Hristos” . Nebunia aceasta este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea. Acelea pe care nu le-a putut descoperi înţelepciunea cea lumească, pe acelea le-a descoperit nebunia cea după Hristos. Ea a alungat întunericul din lume, ea a adus lumina cunoştinţei.

Dar ce este nebunia cea după Hristos?

Când potolim gândurile noastre care se înverşunează când nu trebuie, când facem goală şi pustie mintea noastră de învăţătura cea lumească, pentru ca, atunci când are să primească învăţăturile lui Hristos, să o dăm deşertată şi măturată pentru primirea dumnezeieştilor cuvinte. Iar când hotărăşte Dumnezeu ceva ce nu trebuie iscodit, trebuie primit cu credinţă. Numai un suflet obraznic, un suflet plin de cutezanţă iscodeşte pricinile hotărârilor lui Dumnezeu, cere socoteală, cercetează chipul. Şi adevărul acesta tot din Scripturi voi încerca să-l înfăţişez.

Zaharia era un bărbat minunat şi mare, cinstit cu arhieria, căruia Dumnezeu îi încredinţase apărarea întregului popor. Acest Zaharia intrând în Sfânta Sfintelor, chiar în cele de nepătruns, pe care dintre toţi oamenii numai el avea atunci îngăduinţa să le vadă – şi uită-te că el cântărea cât toată mulţimea şi-I aducea lui Dumnezeu rugăciuni pentru tot poporul, ca să-L facă milostiv pe Stăpân faţă de robi (ai văzut cât de mare-i era îndrăznirea?), fiind ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni -, deci intrând Zaharia în Sfânta Sfintelor, a văzut un înger stând înlăuntru. Şi pentru că vedenia l-a spăimântat pe om, îngerul a zis: „ Nu te teme, Zaharia, pentru că s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte fiu” . Dar ce înlănţuire este în aceste cuvinte? Făcea rugăciuni pentru popor, se ruga pentru păcate, cerea iertare pentru cei ce erau robi ca şi el, şi totuşi îngerul îi spune: „Nu te teme, Zaharia, a fost auzită ruga ta!” ? Şi dovada auzirii rugăciunii lui este că are să i se nască lui un copil, Ioan?

– Da! Pentru că se ruga pentru păcatele poporului, avea să nască un fiu care va striga: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Aşa că, pe bună dreptate i-a spus îngerul: „ A fost auzită rugăciunea ta şi vei naşte fiu” .

Ce a făcut dar Zaharia?

Ceea ce trebuie să căutăm noi să dovedim sunt următoarele: că nu este iertat acela care iscodeşte chipul descoperirilor dumnezeieşti şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la părul lui alb, la trupul lui cel istovit; s-a uitat la stârpiciunea sotiei sale şi n-a crezut cuvintelor îngerului; a căutat să afle chipul şi a spus: „ După ce voi cunoaşte aceasta?” . Zaharia întreabă: „ Cum va fi asta? Iată, eu am îmbătrânit şi am înălbit. Iar femeia mea este stearpă şi trecută în zilele ei; vârsta e trecută, firea nu mai e bună de nimic. Ce rost mai are făgăduinţa? Eu, semănătorul, neputincios; brazda, neroditoare” .

Oare nu pare unora că Zaharia e vrednic de iertare de vreme ce caută înlănţuirea faptelor, de vreme ce pare că grăieşte ceea ce se cuvine? Lui Dumnezeu însă nu I s-a părut vrednic de iertare. Când Dumnezeu hotărăşte, nu trebuie să te mai întrebi, nu trebuie să mai cauţi înlănţuirea faptelor, nu trebuie să mai pui înainte nevoile firii, nici altceva din unele ca acestea. Puterea hotărârii lui Dumnezeu e mai presus de toate acestea, căci ea nu e stânjenită de nici o piedică.

Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, şi tu îţi găseşti scăpare în vârstă, pui înainte bătrâneţea? Este oare mai tare bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Este oare mai puternică firea decât Ziditorul firii? Nu ştii că tari sunt faptele cuvintelor Lui? Cuvântul Lui a întemeiat Cerul, Cuvântul Lui a adus la fiinţă zidirea. Cuvântul Lui i-a făcut pe îngeri, şi tu pui la îndoială naşterea fiului tău?

Pentru aceasta s-a supărat îngerul şi n-a fost iertat (Zaharia), chiar dacă era preot; ba, dimpotrivă, tocmai pentru că era preot a fost pedepsit mai mult. Cel ce are o cinste mai mare decât ceilalţi trebuie să-i întreacă şi în credinţă pe ceilalţi.

– În ce chip a fost pedepsit?

–  „ Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi” . „ Limba ta, îi spune îngerul, limba care a slujit necredinţei cuvintelor, ea va primi pedeapsa pentru necredinţă” , „Iată, vei fi mut şi nu vei vorbi până ce vor fi acestea” . Gândeşte-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! „ N-ai crezut în ce ţi-am spus, îi spune îngerul. Acum primeşte pedeapsa! Când îţi voi da dovada prin fapte, atunci voi pune capăt şi mâniei. Când vei cunoaşte că pe bună dreptate ai fost pedepsit, atunci te voi scăpa de pedeapsă” .

Să audă anomeii cum Se supără Dumnezeu când este iscodit! Dacă Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut că are să i se nască un fiu muritor, spune-mi, te rog, cum vei scăpa de pedeapsă tu, care iscodeşti naşterea cea tainică, naşterea de Sus? Zaharia nu şi-a spus părerea sa! Nu, el a vrut să ştie, şi n-a dobândit iertare. Dar tu, care susţii cu tărie că le ştii pe cele nevăzute şi neînţelese de toţi, tu, ce cuvânt de apărare vei avea? Ce pedeapsă n-ai să atragi asupra ta?

3. Dar cuvintele despre naşterea de Sus să aştepte timpurile cuvenite! Deocamdată să ne întoarcem la subiectul nostru, pe care l-am întrerupt mai sus. Să încercăm să smulgem rădăcina pustiitoare, mama tuturor relelor, din care au odrăslit învăţăturile acestea greşite ale anomeilor.

Care este rădăcina tuturor relelor?

Mă credeţi? Frică mă cuprinde când am de gând să vorbesc despre ea! Preget să rostesc cu limba cele ce cugetă aceia necontenit cu mintea.

Care este dar rădăcina relelor?

A cutezat omul să spună: Cunosc pe Dumnezeu aşa cum Însuşi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine Însuşi. Cuvintele acestea mai au oare nevoie să fie combătute? Mai au ele nevoie de dovadă? Nu-i de-ajuns oare simpla rostire a acestor cuvinte, ca să arate toată păgânătatea lor? Sunt o curată nebunie, sunt o nesocotinţă de neiertat, sunt un chip mai nou de păgânătate. Nimeni n-a cutezat până acum niciodată aşa ceva, nici să o gândească, nici să o rostească cu limba.

Gândeşte-te, ticălosule şi nenorocitule, cine eşti şi pe Cine iscodeşti! Când tu eşti om, iscodeşti pe Dumnezeu? Numai aceste două nume, om şi Dumnezeu, sunt îndestulătoare ca să-ţi arate grozăvia nebuniei tale!

Omul? Pământ şi cenuşă, carne şi sânge, iarbă şi floare de iarbă, umbră şi fum şi deşertăciune, şi ceva mai slab şi mai de jos decât acestea, dacă e cu putinţă. Să nu socotiţi că aduc învinuiri firii prin cuvintele acestea! Nici nu spun eu aceste cuvinte, ci profeţii le-au cugetat! Nu pentru ca să necinstească neamul omenesc, ci pentru ca să smerească îngâmfarea proştilor. Nu pentru ca să dispreţuiască firea noastră, ci ca să umilească mândria nebunilor. Dacă totuşi s-au ivit unii care au întrecut mândria diavolului, cu toate că profeţii au spus atâtea şi atâtea, spune-mi, te rog, unde n-ar fi sărit din mândrie dacă nici un profet n-ar fi grăit aşa? Dacă au plasturele pus pe rană, şi încă se mai cred, cât de mare nu le-ar fi crescut semeţia şi trufia dacă profeţii n-ar fi spus atâtea şi atâtea despre firea omenească?

Ascultă ce spune dreptul patriarh despre el! „ Eu sunt pământ şi cenuşă” . Vorbea cu Dumnezeu, şi îndrăznirea nu l-a îngâmfat. Tocmai îndrăznirea, tocmai ea, l-a făcut să se smerească. Anomeii însă, cu toate că nu sunt vrednici nici de umbra lui Avraam, se socot mai mari chiar decât îngerii! Iar aceasta este dovada celei mai mari nebunii.

Spune-mi, te rog, iscodeşti pe Dumnezeu, pe Cel fără de început, pe Cel neschimbat, pe Cel netrupesc, pe Cel nestricăcios, pe Cel ce este pretutindeni, pe Cel ce depăşeşte toate şi este mai presus de toată zidirea? Ascultă ce filosofează profeţii despre El şi teme-te! „ Cel ce caută spre pământ şi-l face de se cutremură” . S-a uitat numai la pământ, şi a cutremurat pământul cel atât de mare şi atât de întins! „ Cel ce Se atinge de munţi, şi ei fumegă” . „ Cel ce clatină pe cel de sub cer din temelii, şi stâlpii lui se vor clătina” . „ Cel ce ameninţă marea şi o usucă” . „ Cel ce zice adâncului: Vei fi pustiit” . „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi; munţii au săltat ca berbecii şi dealurile, ca mieii oilor” .

Toată zidirea se clatină, se teme, tremură, şi numai ei, anomeii, nesocotesc şi dispreţuiesc mântuirea lor. Că n-aş vrea să spun că dispreţuiesc pe Stăpânul tuturor!

În predica de mai înainte am căutat să-i înţelepţesc dându-le ca pildă pe îngeri, pe arhangheli, pe heruvimi, pe serafimi. Acum caut să le dau ca pildă firea cea lipsită de simţire. Dar nici de aceasta nu se ruşinează.

Nu vezi cerul acesta cum e de frumos, cum e de mare, cum se încununează cu fel de fel de mănunchiuri de stele? De câtă vreme este el? Este de mai mult de cinci mii de ani, dar mulţimea anilor n-a adus peste el bătrâneţe! Ci, după cum un trup tânăr şi plin de viată este înfloritor şi în putere în floarea vârstei, tot astfel şi cerul şi-a păstrat frumuseţea pe care a căpătat-o de la început şi n-a ajuns deloc mai neputincios cu vremea. A făcut cerul acesta frumos, mare, strălucitor, înstelat, dăinuitor, care este de atâta vreme, cu atâta uşurinţă, aşa cum ar face cineva o colibă, jucându-se, Dumnezeul Acesta, pe Care tu Îl iscodeşti, pa Care-L supui îngrădirii gândurilor tale! Arătând lucrul acesta Isaia zicea: „Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ” .

Vrei să vezi şi pământul? Dar şi pe acesta l-a făcut ca pe o nimica. Despre cer Isaia spune: „ Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ”, iar despre pământ spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi a făcut pământul ca pe o nimica” . Vezi că a numit o „ nimica”  pământul cel atât de mare şi atât de întins?

4. Gândeşte-te acum cât de mare este mulţimea munţilor, cât de multe sunt neamurile oamenilor, cât de mare este felurimea şi mulţimea plantelor, cât de multe oraşe sunt, cât de mare este mulţimea caselor, şi cât de mare este mulţimea tuturor felurilor de animale cu patru picioare, de fiare şi de târâtoare, pe care pământul le poartă pe spatele lui! Cu toate acestea. Dumnezeu a făcut aşa de uşor pământul acesta atât de mare şi atât de întins, încât chiar Profetul, neputând găsi o pildă pentru această uşurinţă, a spus că l-a făcut „ ca pe o nimica” .

Dar pentru că profeţilor nu le era îndestulătoare măreţia şi frumuseţea celor văzute ca să înfăţişeze puterea Făcătorului, ci în mare măsură rămâneau departe de măreţia şi tăria Celui ce le-a făcut pe acestea, au găsit un alt chip prin care, după puterea lor, au putut să ne arate ceva mai mult din puterea lui Dumnezeu. Care-i acesta? N-au pus înainte numai măreţia făpturilor, ci au vorbit şi de chipul facerii lor, pentru ca şi din una şi din alta, şi din măreţia făpturilor şi din uşurinţa facerii lor, să ne putem face, după puterea noastră, o idee clară despre puterea lui Dumnezeu.

Nu cerceta dar numai măreţia făpturilor, ci şi uşurinţa cu care Făcătorul le-a făcut! Profetul n-a arătat asta numai cu privire la pământ, ci şi cu privire la însăşi firea oamenilor.

Uneori spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca pe nişte lăcuste” , alteori spune: „ Ca o picătură dintr-o găleată toate neamurile înaintea Lui” .

Să nu treci cu uşurinţă peste aceste cuvinte, ci desfă bine spusele şi le cercetează. Treci pe dinaintea minţii tale toate neamurile: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, pe toţi locuitorii Mării Negre, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Grecie, pe cei din insule, pe cei din Italia, pe cei de dincolo de pământul locuit de noi, pe cei din Insulele Britanice, pe sarmaţi, pe indieni, pe cei ce locuiesc pământul perşilor şi toate celelalte neamuri şi seminţii, pe care nici din nume nu le cunoaştem. Şi toate aceste neamuri sunt înaintea lui Dumnezeu, zice Profetul, „ ca o picătură” . Spune-mi, rogu-te, a câta parte din picătura aceasta eşti că iscodeşti pe Dumnezeu, în faţa Căruia toate neamurile sunt „ ca o picătură dintr-o găleată” ?

Dar pentru ce trebuie să vorbesc de cer, de pământ, de mare şi de firea oamenilor? Să ne suim prin cuvânt mai presus de cer, să ne ducem la îngeri. Ştiţi negreşit că un singur înger trage în cumpănă cât zidirea aceasta văzută, dar, mai bine spus, este chiar mai de preţ. Dacă întreaga lume nu este vrednică de un om drept, după cum o arată Pavel când zice: „ …de care nu este vrednică lumea aceasta”  , cu atât mai mult nu va fi nicicând vrednică de un înger! Cu mult mai mari sunt îngerii decât drepţii! Şi totuşi, sunt sus zeci de mii de zeci de mii de îngeri şi sunt mii de mii de Arhangheli şi Tronuri, Domnii, Începătorii, Stăpânii, popoare nenumărate de puteri netrupeşti şi seminţii de nepovestit! Pe toate aceste puteri le-a făcut Dumnezeu cu atât de mare uşurinţă, cu cât nici un cuvânt nu o poate înfăţişa.

A fost de-ajuns pentru Dumnezeu numai să voiască. Şi după cum nouă voinţa nu ne pricinuieşte nici o oboseală, tot astfel nici lui Dumnezeu, crearea a atâtea şi atâtea puteri. Vrând să arate aceasta, Profetul spune: „ Toate câte a voit a făcut în cer şi pe pământ”  . Vezi că I-a fost îndestulătoare numai voinţa, nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru zidirea puterilor celor de sus?

Spune-mi, nu te plângi pe sineţi când auzi acestea, nu te ascunzi sub pământ când te înalţi la atâta cutezanţă, încât pe Cel ce trebuie să-L slăveşti şi să I te închini, pe Acesta ai ambiţia să-L cercetezi şi să-L iscodeşti ca pe unul din lucrurile cele fără de niciun preţ? De aceea şi Pavel, cel plin de multă înţelepciune, văzând înălţimea fără de asemănare a lui Dumnezeu şi nimicnicia firii omeneşti şi supărându-se pe cei ce iscodesc planurile lui Dumnezeu, mâniindu-se, cu multă asprime le zicea: „ Dar, o, omule, tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Cine eşti? Gândeşte-te mai întâi la firea ta! Nu se poate găsi nici un nume în stare să-ţi înfăţişeze nimicnicia.

5. Îmi vei răspunde poate că eşti om, cinstit cu libertate! Ai fost însă cinstit cu libertate nu spre a sta împotriva lui Dumnezeu, ci ca să te foloseşti de această cinste spre ascultarea Celui ce te-a cinstit. Te-a cinstit Dumnezeu nu ca să-L ocărăşti, ci ca să-L slăveşti. Iar cel ce iscodeşte fiinţa lui Dumnezeu, acela Îl ocărăşte. Dacă a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a-L slăvi, atunci a cerceta şi a iscodi nu numai hotărârile Lui, ci chiar pe Cel ce dă aceste hotărâri, înseamnă a-L necinsti.

Iar că a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile Lui înseamnă a-L slăvi, ascultă ce spune Pavel despre Avraam, despre ascultarea lui şi despre credinţa lui în toate: „ Nu s-a uitat la trupul lui amorţit şi la amorţirea pântecelui Sarrei; dar de făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa” . Firea şi vârsta îl duceau la deznădejde, spune Pavel, dar credinţa îi dădea bune nădejdi. „ Ci s-a întărit cu credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, Fiind încredinţat că Dumnezeu are putere să şi facă ceea ce a făgăduit”  .

Vezi că cel ce este încredinţat de cele ce a hotărât Dumnezeu dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă dă slavă lui Dumnezeu cel ce crede în El, cel ce nu crede în El întoarce necinstirea lui Dumnezeu asupra capului său: „ Cine eşti tu, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Apoi, voind să arate cât de mare este deosebirea dintre om şi Dumnezeu, a arătat-o, dar nu pe cât trebuia; dar din pilda dată îţi poţi face o idee cu mult mai clară despre deosebire. Ce spune Pavel?: „ Va zice oare făptura Celui ce a făcut-o: Pentru ce m-ai făcut aşa? Au nu are putere olarul peste lut, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”  .

–  Ce spui? Aşa sunt dator să mă supun lui Dumnezeu cum se supune lutul olarului?

–  „ Da, răspunde Pavel. Atât de mare e deosebirea dintre om şi Dumnezeu cât este între lut şi olar” .

Dar, mai bine spus, nu numai atâta este deosebirea, ci cu mult mai mult. Într-adevăr, şi lutul şi olarul au aceeaşi fiinţă, după cum se spune şi în Iov: „ Las pe cei ce locuiesc în case de lut, din care şi noi suntem”  . Iar dacă omul pare mai bun şi mai frumos decât lutul, deosebirea dintre om şi lut n-a făcut-o schimbarea firii, ci înţelepciunea Meşterului, pentru că nu te deosebeşti întru nimic de lut. Dacă nu crezi, să te încredinţeze sicriele şi mormintele! Du-te la mormintele străbunilor tăi, şi vei cunoaşte că aşa este. Prin urmare, nu este nici o deosebire între lut şi olar. Dar între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa oamenilor este o atât de mare deosebire, încât nici cuvântul n-o poate înfăţişa, nici mintea n-o poate cuprinde. După cum lutul se lasă în mâinile olarului, acolo unde îl trag şi îl duc acelea, tot aşa şi tu, fii fără de glas, ca şi lutul, când Dumnezeu vrea să facă ceva cu tine. Pavel a spus acestea nu ca să ne ia stăpânia noastră – Doamne fereşte! -, nici ca să ne vatăme libera noastră voinţă, ci ca să astâmpere desăvârşit cutezanţa noastră.

Iar dacă vrei, să vedem şi asta. Ce voiau oare aceia să afle şi i-a astâmpărat Pavel cu atâta asprime? Iscodeau oare fiinţa lui Dumnezeu? Deloc! nimeni, niciodată, n-a îndrăznit acest lucru! Cu mult mai puţin! Cercetau planurile lui Dumnezeu. De pildă: pentru ce cutare este pedepsit, şi pentru ce cutare este miluit; pentru ce unul scapă de pedeapsă, iar altul se chinuieşte; pentru ce unul capătă iertare, iar altul nu capătă. Pe acestea şi altele ca acestea le cercetau. De unde se vede asta? Din cuvintele spuse mai sus de Pavel. După ce a zis: „ Deci, dar, pe cine voieşte miluieşte, şi pe cine voieşte împietreşte! Îmi vei spune dar: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” , a adăugat: „Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” .

Deci Pavel a închis gura acelora care cercetau planurile lui Dumnezeu. Atunci, acelora nici atât nu le-a îngăduit Pavel, iar tu nu te socoteşti oare vrednic de mii şi mii de trăsnete când iscodeşti fiinţa lui Dumnezeu, Care plănuieşte totul? Cum să nu fie acestea culmea nebuniei? Ascultă pe proorocul care spune, dar, mai bine, pe Dumnezeu, Care grăieşte prin el! „Dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă Eu sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” . Cel ce se teme de Dumnezeu nu cercetează, ci se închină, nu iscodeşte, ci laudă şi slăveşte.

Să te înveţe pe tine acestea şi puterile cele de sus, şi fericitul Pavel. Că Pavel nu-i mustră pe alţii pentru astfel de lucruri, iar el şi le îngăduie! Ascultă ce le spune filipenilor pentru a arăta că are o cunoştinţă parţială – aşa precum le spunea şi corintenilor, când a scris că: „ în parte cunoaştem”  – şi că nicidecum nu cunoaşte totul; acum spune: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” . Cum vrei cuvinte mai limpezi decât acestea? A strigat mai strălucit decât o trâmbiţa, învăţând întreaga lume să iubească şi să se mulţumească numai cu măsura cunoştinţei ce i s-a dat, şi să nu socotească vreodată că poate cuprinde totul.

– Spune-mi, Pavele, ce zici? Ai pe Hristos vorbind întru tine , şi spui că „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” ?

– Dar tocmai pentru aceasta am spus că am pe Hristos întru mine, răspunde Pavel. El m-a învăţat acestea.

Prin urmare şi anomeii, dacă n-ar fi cu totul lipsiţi de ajutorul Duhului Sfânt şi dacă n-ar fi îndepărtat din sufletul lor toată lucrarea Duhului, n-ar fi socotit că înţeleg totul, odată ce Pavel a spus: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” .

6. – Dar de unde se vede, mă întreabă un anomeu, că Pavel spune acestea despre credinţă, despre cunoştinţă şi despre dogme, şi nu despre viată şi purtare, ca şi cum ar fi zis: „ Mă socotesc nedesăvârşit în viaţă şi în purtare” ?

– Mai cu seamă aceasta a făcut-o cunoscut când a spus: „ Lupta cea bună m-am luptat călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”  . Un om care avea să ia cununa, un om care a săvârşit drumul n-ar fi spus: „ Nu mă socotesc că am înţeles” . De altfel, nici unui om nu-i sunt necunoscute cele pe care trebuie să le facă şi cele pe care nu trebuie să le facă; pe aceasta le cunosc şi le ştiu şi barbarii, şi perşii, şi tot neamul oamenilor.

Dar ca să fac mai lămurit ceea ce spun, să dau tot şirul spuselor lui Pavel. După ce a spus: „ Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi”  şi după ce a vorbit multe despre cei ce introduc învăţături iudaice, a adăugat, spunând: „ Dar cele ce îmi erau câştig, pe acestea le-am socotit pagubă pentru Hristos; dar le voi şi socoti pe toate pagubă, …ca să mă aflu nu având dreptatea cea de la Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” . Apoi arată despre ce fel de credinţă vorbeşte: „ Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu părtaş la patimile Lui”  .

– Ce înseamnă „ puterea învierii Lui” ?

– A fost arătat, spune Pavel, un chip nou de înviere. Şi înainte de El au înviat adeseori mulţi morţi; dar aşa ca Hristos, nici unul. Toţi ceilalţi morţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ; au scăpat pentru o vreme de tirania morţii, dar au fost duşi iarăşi sub stăpânirea ei. Trupul Domnului însă, după ce a înviat, nu s-a mai întors în pământ, ci s-a înălţat la ceruri, a surpat toată tirania duşmanului, împreună cu El a înviat toată lumea, iar acum stă pe tronul cel împărătesc.

Pavel s-a gândit la toate acestea; şi voind să arate că atâtea şi atâtea minuni nici un gând nu va fi în stare să le înfăţişeze, ci numai credinţa poate să le înveţe şi să le facă lămurite, a spus: „ …ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” . Dacă o înviere obişnuită gândul nu o poate înfăţişa – căci este mai mare decât firea omenească şi este mai presus de înlănţuirea lucrurilor -, ce gând va putea înfăţişa învierea lui Hristos, atât de mult deosebită de celelalte învieri? Nici unul! Ci avem nevoie numai de credinţă, care ne va convinge că un trup muritor a înviat şi a ajuns într-o viaţă nemuritoare, care nu are nici un sfârşit. Acest lucru arătându-l Pavel în altă parte, spunea: „ Hristos înviind, nu mai moare; moartea nu-L mai stăpâneşte”  . Prin urmare, aici avem o îndoită minune: una că a înviat, o a doua că a înviat aşa. De aceea spunea: „ ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” .

Dacă nu se poate înţelege cu mintea învierea Lui, cu atât mai mult naşterea cea de sus. După ce Pavel a vorbit de acestea, a vorbit şi de cruce şi de patimi, şi le-a încredinţat şi pe acestea puterii credinţei. Apoi, după ce a spus toate acestea, mergând mai departe, a zis: „ Fraţilor, eu nu mă socotesc că am înţeles” . N-a spus: „ Nu mă socotesc că ştiu” , ci: „ că am înţeles” ; a mărturisit deci despre el însuşi că nici nu este în desăvârşită necunoştintă, nici în desăvârşită cunoştinţă. Prin faptul că a spus „ nu socot că am înţeles” , ne arată că este deocamdată pe cale, că merge şi înaintează, dar că, negreşit, n-a ajuns la sfârşitul cunoştinţei. Asta îi îndeamnă şi pe alţii, grăind aşa: „ Câţi dar suntem desăvârşiţi, acestea să gândim; şi dacă gândiţi ceva altfel, aceea vă va descoperi-o Dumnezeu” .

Vezi dar că nu e vorba de viaţă şi de purtare, ci de dogme şi de credinţă? Purtarea şi viaţa nu au nevoie de descoperire; dogmele şi cunoştinţele, da. Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, zicea: „ Iar dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” , n-a spus doar: „ nimic n-a cunoscut” , ci: „ n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” . Are cunoştinţă, dar nu are o cunoştinţă deplină şi desăvârşită.

7. Şi ca să afli că acesta-i adevărul, să nu mai vorbim de cele de sus, ci, dacă vrei, să aducem cuvântul jos, la zidirea cea văzută. Nu vezi cerul acesta? Ştim că are chipul unei bolţi; iar această cunoştinţă n-o avem de pe urma gândirii noastre, ci am aflat-o din dumnezeiasca Scriptură. Că el cuprinde tot pământul, şi asta o ştim, dar am auzit-o tot din Scriptură. Dar care este fiinţa cerului, nu ştim. Iar dacă cineva s-ar încăpăţâna şi ar susţine că ştie, acela să-mi spună ce este fiinţa cerului! Este oare cristal întărit? Este oare nor îndesat? Este oare aer mai gros? Dar nimeni n-o poate spune lămurit. Spuneţi-mi, vă rog, acum mai aveţi nevoie de dovadă ca să înţelegeţi nebunia acelora care spun că Îl cunosc pe Dumnezeu? Nu poţi, omule, spune care este firea cerului, pe care-l vezi în fiecare zi, şi-mi declari că ştii cum nu se poate mai bine fiinţa nevăzutului Dumnezeu? Cine este oare atât de nesimţitor încât să nu osândească nebunia cumplită a celor ce grăiesc acestea?

De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor.

Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă.

Aşa a făcut şi Pavel! El se amestecă cu cei bolnavi şi zice: „ M-am făcut pentru iudei ca un iudeu, iar pentru cei fără de lege, ca unul fără de lege” ; dar pe ucenicii mai slabi în credinţă îi îndepărtează de astfel de oameni, sfătuindu-i şi învăţându-i aşa: „ Vorbele rele strică obiceiurile bune”  ; şi iarăşi: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul”  .

Doctorul este adeseori de folos şi bolnavului, şi lui, de se duce la bolnav. Cel nepriceput însă, de se amestecă cu bolnavii, se vatămă şi pe el, şi pe bolnav. Bolnavului nu-i poate fi de nici un folos, iar el se vatămă din pricina bolii celuilalt. Şi ceea ce păţesc cei ce se uită la cei bolnavi de ochi, că se molipsesc şi ei de boala acelora, tot aşa păţesc şi cei ce se amestecă cu hulitorii aceştia: dacă sunt mai slabi în credinţă, iau mare parte din necredinţa lor.

Aşadar, ca să nu ne vătămăm cumplit, să fugim de tovărăşia lor şi să-L rugăm numai pe Dumnezeu cel iubitor de oameni, „ Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” , să-i scape pe ei de rătăcire şi de cursa diavolului, să-i aducă din nou la lumina cunoştinţei, la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Făcătorul de viaţă şi Prea Sfântul Duh, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.