C u v â n t u l I

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007


Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles.
Cuvânt rostit când episcopul nu era de faţă.
Împotriva anomeilor 

1. Cum? Păstorul nu-i de faţă, şi oile stau cu multă bună rânduială? Dar asta-i tot isprava păstorului, căci oile arată toată râvna nu numai când e de faţă, ci şi când lipseşte! Despre oile cele necuvântătoare se ştie că, atunci când nu-i de faţă cel ce le scoate la păşunat, ele sau rămân în târlă, sau se rătăcesc dacă ies din târlă fără de păstor. Aici însă nimic asemănător; ci, chiar când lipseşte păstorul, vă duceţi cu multă bună rânduială spre păşunile cele obişnuite. Dar, mai bine spus, păstorul chiar este de faţă; dacă nu cu trupul, cu sufletul; dacă nu prin prezenţa trupului, prin buna rânduială a turmei. De aceea mai cu seamă îl fericesc şi mă minunez de el, că a avut puterea de a sădi în voi o atât de mare râvnă. Că şi pe general îl admirăm mai cu seamă atunci când oştile lui sunt în bună rânduială, chiar dacă el nu-i de faţă. Asta o cere şi Pavel ucenicilor, spunând: „ Astfel, fraţii mei, precum aţi ascultat totdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu mult mai mult în lipsa mea”  .

– Dar pentru ce: „ cu mult mai mult în lipsa mea” ?

– Pentru că atunci când păstorul e de faţă, lupul este alungat cu uşurinţă de la oi dacă năvăleşte asupra turmei; dar când lipseşte păstorul, oile neapărat sunt cu mult mai neliniştite, pentru că nu-i nimeni care să le apere. În afară de asta, când păstorul este de faţă, răsplata râvnei se împarte între păstor şi oi; dar când lipseşte păstorul, isprava se datorează numai oilor. Acestea vi le spune şi dascălul ; oriunde ar fi, mintea lui se îndreaptă spre voi şi spre adunarea voastră; nu se uită acum atât la cei ce stau acolo cu el şi înaintea lui, cât la voi, cei ce nu-i sunteţi de fată.

Cunosc clocotitoarea, înflăcărată, fierbintea şi neînfrânata lui dragoste! O are foarte adânc înrădăcinată în sufletul lui şi o îngrijeşte cu multă râvnă! Ştie că dragostea este capul tuturor bunătăţilor; ştie că este rădăcina, izvorul şi mama  lor; ştie că nu ne sunt de nici un folos celelalte bunătăţi dacă lipseşte dragostea. Ea e icoana ucenicilor Domnului, chipul robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaştere al apostolilor. „ Prin aceasta, spune Domnul, vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”  .

– Spune-mi, prin ce? Prin aceea că am înviat morţi, sau că am curăţit leproşi, sau că am izgonit demoni?

– Nu, răspunde Domnul. Trece peste toate celelalte şi spune: „ Prin aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul” .

Acelea sunt daruri numai ale harului de sus; aceasta, dragostea, este o faptă şi a voinţei omeneşti. Pe omul de ispravă nu-l caracterizează atât darurile date de sus, cât faptele ostenelilor sale. Din pricina aceasta Hristos spune că ucenicii Lui se cunosc după dragoste, şi nu după minuni. Când este dragoste, nu mai lipseşte nici o parte din înţelepciunea celui ce are dragoste; are întreaga virtute, neştirbită şi desăvârşită; după cum dacă lipseşte dragostea, este lipsit de toate bunătăţile. De aceea şi Pavel o laudă şi o înalţă prin cuvânt. Dar, mai bine zis, oricâte ar spune, niciodată nu va atinge vrednicia ei.

2.  Ce poate fi asemenea dragostei, care îi tine pe profeţi şi toată legea şi fără de care nici credinţa, nici cunoştinţa, nici cunoaşterea tainelor, nici chiar mucenicia şi nimic altceva nu va putea mântui pe cel ce le are pe toate acestea! Că spune Pavel: „ Chiar de mi-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” . Iar în altă parte, dând să înţeleagă că dragostea este mai mare decât toate şi culmea bunătăţilor, spunea: „ Fie de vor pieri profeţiile, fie de vor înceta limbile. Fie de se va sfârşi cunoştinţa”  ; „ rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar mal mare decât toate este dragostea” .

Cuvântul acesta al lui Pavel despre dragoste a ridicat o mare problemă, nu-i lucru cumplit că vor pieri profeţiile şi că au să înceteze limbile. Aceste harisme ne-au fost de folos la o vreme; încetarea lor însă nu va putea vătăma cu nimic cuvântul credinţei.

Că iată, acum nu mai sunt profeţii, nici harismele limbilor, şi totuşi cuvântul credinţei cu nimic n-a fost împiedicat. Dar se pune întrebarea: Ce e sfârşitul cunoştinţei? Pavel, după ce a spus: „ Fie de vor pieri profeţiile. Fie de vor înceta limbile” , a adăugat: „ fie de se va sfârşi cunoştinţa” . Dar dacă se va sfârşi cunoştinţa, viata noastră n-are să meargă spre mai bine, ci spre mai rău, căci fără cunoştinţă încetăm de a mai fi oameni. Scriptura spune: „ Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile, că asta înseamnă a fi om” .

Iar dacă a fi om înseamnă a avea temere de Dumnezeu, iar dacă temerea de Dumnezeu vine prin cunoştinţă şi dacă, după cum spune Pavel, cunoştinţa are să se sfârşească, atunci vom înceta de a mai fi oameni; căci odată ce nu va mai fi cunoştinţă, toate rosturile noastre vor pieri; nu vom fi întru nimic mai buni decât animalele, ci cu mult mai rău. Prin cunoştinţă întrecem animalele, căci în celelalte însuşiri trupeşti ne înving cu prisosinţă.

Aşadar, ce înţeles au cuvintele lui Pavel şi despre ce cunoştinţă a vorbit când a spus: „ Cunoştinţa se va sfârşi” ?

Pavel nu vorbeşte aici de cunoştinţa cea desăvârşită, ci de cunoştinţa cea în parte; iar prin sfârşitul acesteia înţelege tocmai înaintarea ei spre o stare mai bună; aşa că, sfârşindu-se cunoştinţa cea în parte, nu mai este în parte, ci desăvârşită, întocmai ca vârsta copilului; vârsta copilăriei se sfârşeşte, dar nu dispare fiinţa ei, ci, dimpotrivă, vârsta, creşte şi ajunge la starea de bărbat desăvârşit.

Tot astfel se petrec lucrurile şi în ceea ce priveşte cunoştinţa. Cunoştinţa aceasta mică, spune Pavel, nu va mai fi mică, odată ce, prin cele ce vor urma, ajunge mare. Acest înţeles îl au cuvintele „se va sfârşi”; iar aceasta ne-a arătat-o mai lămurit în cele spuse puţin mai jos. Deci, ca să nu socoteşti că e vorba de o pieire desăvârşită a cunoştinţei la auzul cuvintelor „se va sfârşi”, ci că e vorba despre o creştere a cunoştinţei şi o propăşire spre o mai bună cunoştinţă, Pavel, după ce a spus: „se va sfârşi”, a adăugat: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte profeţim; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va sfârşi” . Încât cunoştinţa nu mai este în parte, ci desăvârşită. Prin urmare, se sfârşeşte nedesăvârşirea ei, ca să nu mai fie nedesăvârşită, ci desăvârşită. Acest sfârşit al cunoştinţei este o plinire, o propăşire spre o mai mare cunoştinţă.

3. Uită-te te rog la înţelepciunea lui Pavel! N-a spus: „o parte cunoaştem”, ci „în parte cunoaştem”, ca să arate că noi cunoaştem o parte a părţii. Poate doriţi să auziţi şi câtă (parte de) cunoştinţă avem şi câtă rămâne necunoscută şi de cunoaştem mai mult sau mai puţin! Dar ca să afli că tu cunoşti mai puţin decât nu cunoşti, şi nu numai mai putin, ci doar a suta parte sau a mia parte, ascultă cele spuse de Pavel mai departe! Dar, mai bine, înainte de a aduce cuvintele Apostolului, voi spune o pildă în stare să vă înfăţişeze, atât cât e cu putinţă cu o pildă, câtă cunoştinţă ne lipseşte şi câtă avem acum.

–  Cât de mare este dar deosebirea între cunoştinţa viitoare ce ni se va da şi cea de acum?

– Atât de mare cât este deosebirea dintre un bărbat desăvârşit şi un copil de lapte. Atât de sus este cunoştinţa cea viitoare faţă de cea de acum. Şi că acesta-i adevărul şi că atât de mare este aceea faţă de aceasta, să o spună tot Pavel! Spunând: „în parte cunoaştem” şi vrând să arate din câtă parte, şi că avem acum o foarte scurtă cunoştinţă, a adăugat: „Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam; dar când am ajuns bărbat, am sfârşit cu cele al pruncului” . Pavel a comparat cunoştinţa de acum cu starea unui prunc, iar pe cea viitoare, cu starea unui bărbat desăvârşit. Şi n-a spus: „Când eram copil”, căci copil se numeşte şi cel de doisprezece ani, ci: „Când eram prunc”, vrând să ni-l arate prin acest cuvânt pe copilul de sân, pe copilul care se hrăneşte cu lapte, pe copilul care suge. Că Scriptura pe acesta îl numeşte prunc, ascultă psalmul care spune: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” . Vezi că pretutindeni îl numeşte prunc pe cel ce suge?

Apoi, văzând Pavel mai dinainte cu duhul neruşinarea oamenilor de mai târziu, nu s-a mulţumit numai cu această pildă, ci printr-o a doua şi a treia pildă ne-a întărit spusele sale. După cum Moise, când a fost trimis la iudei, a primit de la Dumnezeu dovada a trei semne, pentru ca, dacă nu vor crede în cel dintâi semn, să asculte de glasul celui de al doilea, iar dacă îl vor nesocoti şi pe acesta, să-l primească pe profet ruşinându-se de cel de al treilea semn , tot astfel şi Pavel a dat trei pilde: una, aceea cu pruncul, spunând: „Când eram prunc, ca un prunc gândeam”; a doua, aceea cu oglinda, şi a treia, aceea cu ghicitura. Într-adevăr, după ce a spus: „ Când eram prunc” , a adăugat: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitura”  . Iată că „ prin oglindă”  este a doua pildă a slăbiciunii noastre şi a nedesăvârşirii cunoştinţei noastre. A treia pildă:  „ în ghicitura” .

Copilul vede, aude şi rosteşte multe, dar nimic nu aude limpede, nici nu vede, nici nu rosteşte. Cugetă într-adevăr şi el, dar cugetarea lui nu-i precisă. Tot astfel şi eu: ştiu multe, dar nu cunosc modul lor (de a fi). Că Dumnezeu este pretutindeni ştiu, şi că este în întregime pretutindeni ştiu; dar cum, nu ştiu. Că este fără de început, nenăscut şi veşnic, ştiu; dar cum, nu ştiu. Mintea omenească nu-şi poate închipui cum este cu putinţă să existe o fiinţă care să nu-şi aibă existenta nici de la ea însăşi, nici de la altul. Ştiu că a născut pe Fiul, dar cum, nu ştiu. Ştiu că Duhul Sfânt este din El, dar cum (este) din El, nu cunosc. Mănânc mâncare, dar cum se împarte ea în flegmă, în sânge, în umoare, în fiere, nu ştiu. Nu le ştim pe acestea, pe care le vedem în fiecare zi când stăm la masă, şi iscodim fiinţa lui Dumnezeu?

4. Unde sunt, dar, cei ce spun că au dobândit toată cunoştinţa, când ei de fapt au căzut în prăpastia necunoştinţei? Cei ce spun că au dobândit acum toată cunoştinţa se lipsesc pe ei înşişi de cunoştinţa cea desăvârşită. Eu, care spun că în parte cunosc, chiar dacă spun că se sfârşeşte cunoştinţa aceasta, călătoresc spre o cunoştinţă mai bună şi mai desăvârşită, deoarece cunoştinţa cea în parte se sfârşeşte şi ajunge mai desăvârşită; pe când acela care spune că are o cunoştinţă neştirbită, întreagă şi desăvârşită, şi (despre care) mărturiseşte că se sfârşeşte în viitor, însuşi declară că va fi lipsit de cunoştinţă, deoarece sfârşindu-se aceasta, alta mai bună nu mai este pusă în loc, căci, după ei, aceasta de aici este cunoştinţa cea desăvârşită. Vedeţi dar că aceştia, pretinzând că au aici toată cunoştinţa, nici aici nu o au, iar dincolo se lipsesc pe ei înşişi de întreaga cunoştinţă?

Atât de mare este răul când nu rămâi în hotarele pe care ni le-a rânduit dintru început Dumnezeu! Tot astfel şi Adam, nădăjduind o cinste mai mare, a pierdut-o şi pe aceea pe care o avea. Aşa păţesc şi iubitorii de arginti. Mulţi oameni, adeseori dorind mai mult, le-au pierdut şi pe cele pe care le aveau. Tot astfel şi aceştia, crezând că au aici, pe pământ, toată cunoştinţa, au pierdut şi cunoştinţa cea din parte.

De aceea, vă rog să fugiţi de nebunia lor. Într-adevăr, este cea mai mare nebunie să pretinzi că ştii care este fiinţa lui Dumnezeu. Şi ca să afli că o astfel de pretenţie e cea mai mare nebunie, din profeţi vă voi arăta-o. Profeţii nu numai că par a nu şti ce este fiinţa lui Dumnezeu, dar sunt nedumeriţi şi în ceea ce priveşte înţelepciunea Lui, cât de mare este; şi totuşi, nu-i fiinţa din înţelepciune, ci înţelepciunea din fiinţă. Când, deci, profeţii nu pot înţelege cum trebuie nici înţelepciunea lui Dumnezeu, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care socot că poate fi înţeleasă de ei însăşi fiinţa lui Dumnezeu?!

Să auzim dar ce zice Profetul despre ea! „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine!” . Dar mai bine să iau cuvântul mai de sus. „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine!” .

Ce însemnează cuvintele „ cu frică” ? De multe ne minunăm acum, dar nu cu frică, de pildă de frumuseţea coloanelor, de chipurile tablourilor, de floarea trupurilor; ne minunăm de însăşi măreţia mării, de adâncul ei cel nesfârşit, dar cu frică, atunci când ne uităm la adâncimea ei.

Tot astfel dar şi Profetul, uitându-se la oceanul cel nesfârşit şi nemărginit al înţelepciunii lui Dumnezeu, a ameţit şi, cu frică multă minunându-se, a plecat strigând şi zicând: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale” . Şi iarăşi: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge” , lată recunoştinţă de rob» „ îţi mulţumesc, spune Profetul, pentru aceasta, că am Stăpân pe Care nu-L pot înţelege!” .

Profetul nu spune aceste cuvinte despre fiinţa lui Dumnezeu; pe aceasta a lăsat-o la o parte, ca una ce era recunoscută ca de neînţeles; le spune despre prezenţa pretutindeni a lui Dumnezeu, pentru a arăta că nici acest lucru nu îl ştie, cum este de faţă Dumnezeu pretutindeni. Că despre asta vorbeşte, ascultă cuvintele spuse puţin mai jos! „ De mă voi sui la cer. Tu acolo eşti! De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti!” .

Ai văzut că este de faţă pretutindeni? Dar Profetul n-o ştie; este nedumerit, ameţeşte şi se teme numai când se gândeşte la asta. Nu este oare cea mai mare nebunie să iscodească însăşi fiinţa lui Dumnezeu nişte oameni care stau atât de departe de harul acestui profet? Şi doar Profetul aceasta spusese: „ Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie” . Şi cu toate că a cunoscut cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Lui, totuşi spune despre ea că este nemărginită şi de neînţeles. „ Mare este Domnul, spune el, şi mare este tăria Lui şi înţelepciunii Lui nu-i este nici o margine” , adică este de neînţeles. Ce spui? Înţelepciunea lui Dumnezeu este de neînţeles Profetului, iar fiinţa Lui ne este de înţeles? Nu-i aceasta oare curată nebunie? Măreţia Lui nu are sfârşit, şi tu pui hotare fiinţei Lui?

5. Acestea le spune şi Isaia, filosofând: „ Neamul Lui cine-l va spune?” . N-a spus: „ Cine-l spune” , ci „ cine-l va spune” , cuprinzând în aceste cuvinte şi viitorul. David spusese: „ Minunată s-a făcut ştiinţa Ta, mai presus de mine” ; Isaia însă nu vorbeşte numai despre el, că nu poate spune neamul Lui, ci cuprinde tot neamul omenesc.

Dar să vedem, nu cumva ştie Pavel? Doar el s-a bucurat de un har mai mare!

Dar el este cel ce a spus: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim”. Şi n-o spune numai aici, ci şi în altă parte! Şi n-o spune despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre înţelepciunea Lui; vorbeşte şi el de înţelepciunea care se vede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar nu vorbeşte de toată purtarea Sa de grijă, potrivit căreia Se îngrijeşte de îngeri, de arhangheli şi de puterile cele de sus, ci cercetează numai acea parte a purtării Lui de grijă, potrivit căreia poartă grijă de oamenii de pe pământ; dar chiar din aceasta cercetează numai o mică parte.

Pavel nu cercetează toată purtarea de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia răsare soarele, potrivit căreia insuflă sufletele, potrivit căreia plăsmuieşte trupurile, potrivit căreia îi hrăneşte pe oamenii de pe pământ, potrivit căreia ţine lumea, potrivit căreia dă roade in fiecare an. Nu! Pe toate acestea le lasă la o parte şi cercetează numai o mică parte a purtării de grijă a lui Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeu i-a scos pe iudei şi a primit la El neamurile. Şi în faţa unei părţi atât de mici a purtării de grijă a lui Dumnezeu, a ameţit ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui ocean fără de margini!

Uitându-se la adâncul nesfârşit, a sărit îndată şi a strigat cu glas mare spunând: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui!” . N-a spus: „ de neînţeles” , ci: „ de necercetate” . Dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu pot fi înţelese! „ Şi de negăsit urma căilor Lui” . Spune-mi, te rog: Nu poţi găsi urma căilor Lui, şi-L poţi înţelege pe El? Dar pentru ce vorbesc de căile Lui? Sunt de neînţeles şi răsplăţile gătite nouă! „ Ochiul nu le-a văzut nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit acelea pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” . Dar nici darul Lui nu se poate spune. „ Mulţumire lui Dumnezeu pentru darul Lui cel de nespus”  ; şi: „ Pacea Lui care covârşeşte toată mintea” .

Ce spui? Judecăţile Lui sunt de necercetat, urma căilor Lui, de negăsit, pacea Lui covârşeşte toată mintea, darul Lui (e) de nespus, cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El nu s-au suit la inima omului, măreţia Lui nu are sfârşit, înţelepciunea Lui nu are margine, într-un cuvânt, toate sunt de neînţeles, şi numai El este de înţeles? Poate fi o nebunie mai mare ca aceasta?

Apucă-l de mână pe eretic! Nu-l lăsa să plece! Întreabă-l:

– Ce spune Pavel? „În parte cunoaştem” !

– Dar Pavel, răspunde ereticul, nu spune asta despre fiinţa lui Dumnezeu, ci despre planurile lui Dumnezeu .

Dar chiar dacă aici ar fi vorba numai de planurile lui Dumnezeu, şi nu de fiinţa lui Dumnezeu, şi aşa biruinţa noastră va fi lesnicioasă. Dacă planurile Lui sunt de neînţeles, cu atât mai mult Dumnezeu. Dar că aici Pavel nu vorbeşte despre planurile lui Dumnezeu, ci despre Dumnezeu Însuşi, ascultă ce spune puţin mai jos! După ce a spus: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” , a adăugat: „Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu” .

– De cine a fost cunoscut? De Dumnezeu sau de planurile lui Dumnezeu?

– Negreşit de Dumnezeu!

– Deci şi pe Acesta în parte Îl cunoaşte! Pavel a spus „ în parte”  nu pentru că el cunoaşte o parte a fiinţei Lui, iar pe alta n-o cunoaşte (căci Dumnezeu e simplu), ci pentru că, pe de o parte, ştie că este Dumnezeu, iar pe de altă parte, nu ştie ce este fiinţa lui Dumnezeu. Că este înţelept, o ştie: dar cât este de înţelept, nu! Că este mare, o ştie; dar cât e de mare sau care este măreţia Lui, nu ştie. Că este de faţă pretutindeni, o ştie; dar cum, nu o ştie. Că poartă de grijă, că ţine totul şi le cârmuieşte (pe toate) cum nu se poate mai bine, o ştie; dar chipul în care face astfel nu-l ştie. De aceea spune: „ În parte cunoaştem şi în parte profeţim” .

6. Dar, dacă vrei, să-l lăsăm pe Pavel şi pe profeţi şi să ne urcăm la ceruri. Poate că acolo va şti careva ce este fiinţa lui Dumnezeu. Dar chiar de-am găsi pe cineva care s-o ştie, aceasta nu are nici o legătură cu noi. Mare este deosebirea între îngeri şi oameni. Totuşi, ca să cunoşti pe deplin că nici acolo, în ceruri, nici o putere zidită nu ştie asta, să-i ascultăm pe îngeri.

– Ce vrei să spui? Vorbesc acolo în ceruri îngerii despre fiinţa lui Dumnezeu? Discută ei, îngerii, despre ea?

– Deloc!

– Dar atunci, ce vrei să spui?

– Vreau să spun că Îl slăvesc pe Dumnezeu, I se înalţă neîncetat cântări tainice de biruinţă, cu multă frică. Unii spun: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ; Serafimii spun: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt”  şi-şi întorc ochii, că nu pot suferi pogorământul lui Dumnezeu. Heruvimii spun: „ Binecuvântată este slava Lui unde este locul Lui”  – nu că Dumnezeu este într-un loc, Doamne fereşte!, ci că noi grăim aşa după cum obişnuim noi oamenii să grăim: unde este cineva sau cum este. Dacă totuşi este cu cale să grăim şi acestea despre Dumnezeu! Avem limbă omenească!

Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul! Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă feţele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?

Voiam să duc mai departe cuvântul meu! Dar pentru că n-am coborât acum pentru întâia oară în astfel de lupte cu ereticii, socot că vă este de folos să mă mulţumesc deocamdată cu cele spuse, pentru ca nu cumva mulţimea celor ce-am să spun să nu le scoată din minte prin iureşul lor şi pe cele spuse până acum. De altfel, dacă Dumnezeu va îngădui, voi vorbi mult timp despre acest subiect. De mult doream eu să vă ţin aceste cuvântări, dar am şovăit şi am amânat, pentru că vedeam că mulţi din cei care bolesc de această boală  îmi ascultă cu plăcere cuvântările; nu voiam să sperii vânatul; deocamdată îmi oprisem limba de la astfel de lupte, cu gândul de a porni bătălia atunci când îi voi avea bine în mână.

Şi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am auzit pe ei înşişi rugându-mă cu stăruinţă să încep această luptă, am prins curaj şi m-am pregătit de înfruntare; am luat armele acelea care doboară gândurile omeneşti şi toată mândria care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu. Am luat aceste arme nu ca să-i cobor pe cei potrivnici, ci ca să-i ridic pe cei căzuţi. Aşa este puterea acestor arme! Răneşte pe cei ce se încăpăţânează, dar pe cei care ascultă cu dragă inimă îi îngrijeşte cu multă luare-aminte. Nu face răni, ci vindecă rănile.

7. Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe. Nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea! De aceea şi Pavel ne-a poruncit să ne lipim sufletul cu multă sârguinţă de blândeţe şi de bunătate, spunând: „ Robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie bun cu toţi” . N-a spus: „ numai cu fraţii” , ci: „ cu toţi” . Şi iarăşi: „ Blândeţea voastră să fie cunoscută” ; şi n-a spus: „ fraţilor” , ci: „ tuturor oamenilor” . Căci ce folos este, spune Domnul, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc ?

Dacă însă prietenia cu ei, cu aceşti eretici, te vatămă, dacă te trage să fii părtaş necredinţei lor, fugi de ei, chiar de-ar fi părinţii tăi! Scoate-l, chiar de-ar fi ochiul tău! „ Dacă ochiul tău cel drept, spune Hristos, te sminteşte, scoate-l” . Domnul nu vorbeşte aici despre trup!

– Dar despre ce?

– Dacă ar vorbi despre trup, atunci vina ar trece asupra făcătorului firii. De altfel, n-ar trebui să-ţi scoţi numai un ochi, căci dacă-ţi rămâne cel stâng, te va sminti şi acela. Deci, ca să cunoşti că nu-i vorba de ochi, a dat ca pildă numai ochiul drept, voind să arate că dacă ai un prieten tot atât de scump ca şi ochiul drept, şi pe acesta aruncă-l de lângă tine şi curmă prietenia cu el dacă te sminteşte. Căci ce folos este să ai un ochi spre vătămarea întregului trup?

Deci dar, dacă prieteniile cu aceşti eretici ne vatămă, să fugim de ele, să le părăsim; dar dacă ei nu ne vatămă credinţa, să-i atragem spre noi. Dacă însă nici lor nu le eşti de folos, ba, dimpotrivă, te mai şi vatămă, caută să rămâi întreg tăind prietenia. Fugi de prietenia ereticilor dacă te va vătăma! Fugi numai! Nu te certa cu ei, nu te lupta cu ei! Tot astfel şi Pavel ne sfătuieşte, spunând: „ De este cu putinţă, cât ţine de voi, fiţi in pace cu toţi oamenii” .

Eşti rob al Dumnezeului păcii. Domnul, Cel care a scos duhurile rele din oameni, Care a făcut mii şi mii de binefaceri, când cărturarii şi fariseii L-au numit îndrăcit, n-a slobozit trăsnet, n-a zdrobit pe ocărâtori, n-a ars limba cea atât de neruşinată şi de nerecunoscătoare, deşi putea face toate acestea, ci a îndepărtat învinuirea lor, zicând numai: „ Eu demon nu am, ci cinstesc pe Tatăl Meu” .

Ce a spus când L-a lovit sluga arhiereului? „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Dacă Stăpânul îngerilor Se apără şi dă socoteală robului, nu am nevoie de mai multe cuvinte. Repetă numai cuvintele acestea în minte, cugetă mereu la ele şi zi: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău, dar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Gândeşte-te la Cel ce le-a spus, cui le-a spus, pentru ce le-a spus; şi-ti vor fi cuvintele acestea ca un veşnic cântec dumnezeiesc, în stare să-ţi potolească toată înverşunarea. Gândeşte-te la vrednicia Celui ocărât, la josnicia ocărâtorului, la grozăvia ocării! Ocărâtorul n-a ocărât numai, ci a şi lovit; şi nu numai că a lovit, dar a pălmuit; iar o ocară mai mare ca aceasta nu este! Şi totuşi, Domnul pe toate le-a răbdat ca tu cu prisosinţă să înveţi să fii înţelept.

Aceste lucruri să le gândim nu numai aici, ci să le avem în minte şi când va fi nevoie. Mi-aţi lăudat cuvintele! Arăta-ţi-mi însă cu faptele voastre că mă lăudaţi! Atletul se antrenează în locurile de antrenament, ca să arate în timpul luptelor folosul dobândit de pe urma exerciţiului de acolo. Şi tu dar, când te va cuprinde mânia, arată câştigul ce l-ai dobândit din predica de azi şi spune-ţi necontenit cuvintele acestea: „ Dacă am vorbit rău, mărturiseşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă baţi?” .

Aceste cuvinte scrie-ţi-le în minte. De aceea vă aduc necontenit aminte de aceste cuvinte, pentru ca să pătrundă toate cele spuse în sufletul vostru, pentru ca să rămână neştearsă aducerea-aminte şi folosul acestei aduceri-aminte. Nimeni nu-i atât de împietrit, atât de nesocotit, atât de nesimţitor ca să se mai mânie vreodată, când are înscrise aceste cuvinte pe latul inimii lui! Cuvintele acestea, ca un frâu şi ca nişte zăbale, vor putea opri limba noastră când se porneşte să grăiască dincolo de măsură şi de ce se cuvine, vor putea potoli mintea când se trufeşte, vor putea să o facă să se smerească necontenit şi să facă să se sălăşluiască în noi toată pacea, de care să dea Dumnezeu să ne bucurăm pururea, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh, slava şi puterea şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Reclame