Canon de rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

sf-ioan-gura-de-aur2

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmosul:

Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea Egiptului scăpând, israeliteanul striga: Mântuitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

De multe încercări fiind cuprins, alerg către tine căutând mântuire, Maica Cuvântului şi Fecioară, izbăveşte-mă de greutăţi şi de primejdii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Asupririle patimilor mă tulbură şi de multă întristare se umple sufletul meu; împacă-le, Fecioară, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, cu liniştea Fiului şi Dumnezeului tău.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine, Fecioară, care ai născut pe Mântuitorul Dumnezeu, te rog scapă-mă din nevoi, că la tine alerg acum, întinzând înaintea ta sufletul şi gândul meu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiind bolnav cu trupul şi cu sufletul, învredniceşte-mă de cercetarea cea Dumnezeiască şi de purtarea ta de grijă, Maica lui Dumnezeu, ca ceea ce eşti Singura Bună şi Născătoarea Celui bun.

 

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Doamne, Cel Ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta, că Tu eşti culmea doririlor şi credincioşilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, te punem Ocrotitoare şi Acoperământ vieţii noastre; tu pe noi ne îndreptează către limanul tău, Ceea ce eşti Pricina bunătăţilor şi credincioşilor Întărire, Însăţi întru tot Cântată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Te rog, Fecioară, risipeşte viforul mâhnirii mele şi tulburarea sufletului meu. Că tu, Mireasă Dumnezeiască, eşti Singură întru tot Cântată şi ai născut pe Hristos Începătorul liniştei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai născut pe Dătătorul de bine, Care este Pricina celor bune, izvorăşte tuturor bogăţia facerii de bine. Că toate le poţi, ca Ceea ce ai născut pe Hristos Cel Puternic întru tărie, de Dumnezeu Fericită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu boli cumplite şi cu chinuri pline de dureri fiind strâns, ajută-mi, Fecioară, pentru că tu eşti Comoară de tămăduiri Neîmpuţinată şi Necheltuită, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Auzit-am, Doamne, Taina iconomiei Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Îmblânzeşte tulburarea chinurilor şi viforul păcatelor mele, Maica lui Dumnezeu, Ceea ce ai născut pe Domnul Îndreptătorul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Chemând eu adâncul milostivirii tale dă-mi-l mie, Ceea ce ai născut pe Cel Milostiv, pe Mântuitorul tuturor celor ce te laudă pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nădejde şi Întărire şi Zid de mântuire Nemişcat câştigându-te pe tine, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, scăpăm de toate nevoile cele cumplite.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Îndulcindu-ne, Preacurată, cu darurile tale, ţie cântare de mulţumire cântăm, ştiindu-te pe tine Maica lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Celui ce zac în patul neputinţei şi al durerilor mele, ajută-mi, ca o Iubitoare de oameni, Născătoare de Dumnezeu, Una pururea Fecioară.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Luminează-ne pe noi, Doamne, cu poruncile Tale şi cu braţul Tău Cel Înalt, pacea Ta dă-ne-o nouă, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preacurată, umple de veselie inima mea, dăruindu-mi bucuria ta, Care ai născut Cauza veseliei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Izbăveşte-ne pe noi din nevoi, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, care ai născut Mântuirea Cea Veşnică şi pe Cel Ce întrece toată mintea lumii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Risipeşte întunericul păcatelor mele, Maica lui Dumnezeu, cu strălucirea luminii tale, Care ai născut Lumina Cea Dumnezeiască şi Veşnică.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tămăduieşte, Preacurată, neputinţa sufletului meu, învrednicindu-mă de cercetarea ta şi-mi dăruieşte sănătate cu rugăciunile tale.

 

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele, că s-a umplut sufletul meu de rele şi viaţa mea s-a apropiat de iad şi ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cum a mântuit de moarte şi de stricăciune firea mea care era ţinută de moarte şi de stricăciune, Însuşi pe Sine dându-Se spre moarte, Fecioară, roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu, să mă scape de răutăţile vrăjmaşilor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine te ştiu Ocrotitoare şi Păzitoare Preatare a vieţii mele, Fecioară, care risipeşti tulburarea încercărilor şi alungi înfricoşările demonilor. Ţie mă rog totdeauna, scapă-mă de pătimirile mele.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine, Fecioară, te-am dobândit ca pe un Zid de scăpare, sufletelor Mântuire Desăvârşită şi Uşurare în necazuri şi de lumina ta pururea ne bucurăm. O, Stăpână, scapă-ne şi acum din pătimiri şi din primejdii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Acum zac în patul durerilor şi nu este tămăduire trupului meu; dar mă rog ţie celei Bune, Care ai născut pe Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi Tămăduitorul bolilor, ridică-mă din stricăciunea suferinţelor.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Tinerii cei ce au mers din Iudeea în Babilon oarecând, cu credinţa Treimii văpaia cuptorului au călcat, cântând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Când ai vrut să orânduieşti mântuirea noastră, Mântuitorule, Te-ai Sălăşluit în pântecele Fecioarei, pe care ai arătat-o Folositoare lumii: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Maică Preacurată, roagă pe Voitorul milei pe Care L-ai născut, să mântuiască de păcate şi de întinăciunea sufletească pe cei ce strigă cu credinţă: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Comoară de mântuire şi Izvor de curăţie şi Turn de tărie şi Uşă de pocăinţă, pe Ceea ce Te-a născut pe Tine o ai arătat celor ce strigă: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

De neputinţele trupeşti şi de păcatele sufleteşti, pe cei ce vin cu dragoste către Acoperământul tău cel Dumnezeiesc, învredniceşte-i să se tămăduiască, Născătoare de Dumnezeu, care ai născut nouă pe Mântuitorul Hristos.

 

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Pe Împăratul Ceresc, pe Care Îl laudă Oştile îngereşti, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nu trece cu vederea pe cei cărora le trebuie ajutor de la tine, Fecioară şi te cântă şi te înalţă întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tămăduieşte neputinţa sufletului meu şi durerile chinurilor mele, Fecioară Curată, ca să te slăvesc în veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bogăţie de tămăduiri verşi, Fecioară, celor ce te laudă cu credinţă şi te preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tu alungi asupririle ispitelor şi năvala patimilor, Fecioară. Pentru aceea te lăudăm întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a.

Irmosul:

Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei mântuiţi prin tine, cu cetele celor fără de trup mărindu-te pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să nu te întorci de la izvorul lacrimilor mele, Fecioară, Care ai născut pe Hristos, Cel Ce a luat toată lacrima de la toată faţa.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Umple de bucurie inima mea, Fecioară, Ceea ce ai primit plinirea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu strălucirea luminii tale luminează, Fecioară, negura neştiinţei şi o alungă de la cei ce cu credinţă te mărturisesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Adăpostire şi Ocrotire fii, Fecioară, celor ce scapă la tine şi Zid Nemişcat, Scăpare şi Acoperământ şi Veselie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe mine, care zac de boală în locul cel de răutate, tămăduieşte-mă, Fecioară şi mă întoarce din boală la sănătate.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul…

De văpaia gheenei şi de arderi, de plângerea şi de tânguirea cea de acolo, de despărţirea cea mult ticăloasă şi preaamară, de moştenirea şi adunarea sfinţilor, aducându-ţi aminte, înfricoşează-te suflete al meu şi suspină şi zapisele datoriilor tale celor cu miile, nevoieşte-te a le şterge cu lacrimile umilinţei. Ajutătoare neruşinată având pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, că pentru dânsa se dă iertare de greşeli celor ce cu bună credinţă o slăvesc, Născătoare de Dumnezeu.

75. Ce-mi sunt mie şi ţie bunurile acestei lumi?

Când vedeţi pe un bogat, gândiţi-vă la unul mai bogat ca el – şi veţi vedea că el şi voi sunteţi totuna. Apoi, priviţi pe unul mai sărac decât voi, cugetaţi la toţi cei care s-au culcat înfometaţi, la cei care şi-au pierdut tot avutul, la cei care zac în închisoare, şi-şi cheamă necontenit moartea.

Şi nici sărăcia nu-i aceea care zămisleşte tristeţea, după cum nici bogăţia, bucuria. Strângătorul de gunoaie suferă şi geme fiindcă-i legat de o îndeletnicire, care-i pare ticăloasă şi ruşinoasă. De-l veţi dezrobi de ea şi de-1 veţi face să aibă ce-i trebuie, în îndestulare şi în toată siguranţa, el va suferi din nou că nu are încă mai mult peste nevoile lui. De-i daţi încă, el de două ori mai mult va vrea şi, neavând, nu va geme mai puţin ca înainte. Daţi-i de trei ori, de patru ori mai mult, el se va jelui că nu are nici o părtâşie la treburile obşteşti. Daţi-i această părtăşie, el se va socoti nefericit că nu-i în rândurile celor dintâi ale celor ce se îndeletnicesc cu aceasta. De va căpăta această învrednicire, se va plânge că nu-i el care conduce. De va conduce, se va jelui că nu conduce întreg poporul. Când va conduce întreg poporul, că nu conduce mai multe popoare. Iar când va conduce mai multe popoare, că nu le conduce pe toate. Păşind astfel până la nesfârşire, cugetul nu-i va îngădui să guste nici o bucurie. Vedeţi în felul acesta că urcând pe tron împărătesc pe un om de rând, pe un cerşetor, nu ucideţi deloc tristeţea din el, de nu-i veţi fi îndreptat mai înainte duhul lui doritor să aibă necontenit mai mult.

Vă voi arăta acum că, dimpotrivă, de veţi coborî pe cel înţelept de la locul cel mai înalt la cel mai de jos, nu veţi putea să-l aruncaţi în descurajare şi în mâhnire. Să coborâm, de vreţi, scara pe care am urcat-o adineaori. Să răsturnăm în gând pe înaltul dregător de pe jilţul lui şi să-l despuiem de învrednicirea ce i s-a încredinţat. Dacă va ţine socoteală de cele ce-i vom spune, el nu va afla în sine nici o mâhnire, căci nu va cugeta la aceea ce i-a fost luat, ci la aceea ce-i rămâne, la bine-meritata slăvire pentru felul cum şi-a împlinit sarcina. De-i veţi lua şi aceasta, el se va gândi la acei care niciodată n-au avut asemenea înalte însărcinări – şi această bogăţie îi va fi lui deajuns ca să-i dea o mângâiere deplină. Coborâţi-l şi din acest loc, el va cugeta la cei ce trăiesc în nevoie. Luaţi-i şi aceasta – şi lăsaţi-i numai ceea ce e trebuitor să trăiască, el va cugeta la cei care nu au nici chiar atât, dar luptă neîncetat cu foamea sau zac în temniţă. Trimiteţi-l în această tristă locuinţă, el îşi va aduce aminte de cei sfâşiaţi de boli fără leac, de dureri fără tămăduire, şi se va simţi într-o prea bună stare.

Adunătorul de gunoaie ajuns împărat, nu va gusta pacea sufletului; înţeleptul, chiar în închisoare, nu se va mâhni… Să avem aceste gânduri în duh – şi să purtăm privirile totdeauna spre cei mai de jos…

77. Nu vom posti cu prisosinţă,de nu ne vom feri de tot păcatul

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.

De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.

Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.

Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.

Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească.

A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. „Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.

La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?

Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.

Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: „Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: „E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”.

Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.

Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.

79. Rugăciunea

Să ne asemuim celor ce zidesc case. Când au de ridicat pereţi de cărămidă, ţinând socoteală de şubrezenia acestor materiale, ei întăresc clădirea cu bârne lungi de lemn. Şi nu le aşează departe unele de altele, ci la distanţă mică, pentru ca prin desimea lor să facă bună legătură între cărămizi.

Faceţi şi voi la fel. Intăriţi îndeletnicirile voastre lumeşti cu dese rugăciuni, care vor avea acelaşi rost ca acele bârne de lemn – şi daţi, astfel, vieţii voastre, de peste tot, o puternică armătură.

Atunci, fie că vor bate mulţime de furtuni, fie că vor veni ispite, descurajări, gânduri proaste şi orice altceva, casa ale cărei mădulare sunt ţinute laolaltă prin atâtea rugăciuni, nu se va prăbuşi.

Dar – veţi zice – cum e cu putinţă unui om de lume, legat de slujba lui, să se roage trei ceasuri pe zi şi să alerge la biserică?

Se poate, – şi-i foarte uşor. Dacă nu-i vine la îndemână să alerge la biserică, se poate ruga pe loc, acolo, la slujba lui. Căci ceea ce-i de trebuinţă, e mai puţin cuvântul decât gândul, e mai puţin întinsul mâinilor decât predarea sufletului, e mai puţin ţinuta trupului decât simţămintele.

Ana n-a fost ascultată pentru că strigase cu glas tare şi înalt, ci pentru că făcuse să izbucnească glasuri mari în inima ei. „Glasul ei – este scris – nu se auzea, şi cu toate acestea, Domnul îl auzi…” Faceţi ca ea.

Căiţi-vă cu amar, aduceţi-vă în faţă păcatele, ziceţi în voi înşivă: „Ai milă de mine, Doamne!” – şi rugăciunea voastră, va fi primită.

Să nu zicem, aşadar, că nu este în apropiere o casă de rugăciune. Noi înşine, de vom fi curaţi, suntem, prin harul Sfântului Duh, templele Domnului…

Oriunde veţi fi, puteţi ridica un altar, numai să vădiţi o voie curată. Nu este împiedicare în ce priveşte locul şi nici vremea.

Chiar fără să îngenunchem, fără să ne batem în piept, fară să întindem mâinile spre cer, ci numai arătând un cuget arzător, vom atinge desăvârşirea rugăciunii.

O femeie care lucrează la serviciu sau acasă, poate ridica la cer privirea sufletului ei şi să se roage fierbinte lui Dumnezeu.

Un bărbat care merge singuratic pe un drum, poate alcătui stăruitoare rugăciuni. Altul, stând în prăvălia lui, cosând piei, poate să-şi înalţe sufletul la Domnul. Un slujitor, făcând cumpărături, suind şi coborând, lucrând la bucătărie, când nu-i este cu putinţă să meargă la biserică, se poate ruga cu băgare de seamă, cu pietate. Dumnezeu nu vede nicăieri oprelişti. El nu cere decât un singur lucru: clocotul duhului şi curăţia inimii.

80. Cum izbândim cu rugăciunea

… Mai întâi, dacă suntem vrednici de a căpăta ceea ce cerem.

Al doilea, dacă ne rugăm după legile lui Dumnezeu.

Al treilea, dacă ne rugăm cu stăruinţă.

Al patrulea, dacă nu cerem nimic din bunurile acestei lumi.

Al cincilea, dacă ne cunoaştem adevăratul nostru interes.

Al şaselea, dacă aducem din partea noastră tot ceea ce putem aduce, în felul acesta, vedeţi câţi au fost ascultaţi: Corneliu, din pricina smereniei şi bunătăţii sale, cananeanca din pricina stăruinţei, Solomon din pricina cererii, „pentru că – zice Domnul – n-ai cerut bogăţii şi nici viaţa duşmanilor tăi…”, vameşul din pricina smereniei, alţii, din alte pricini.

Şi după cum pentru aceste pricini rugăciunile sunt ascultate, tot aşa pentru pricini potrivnice acestora, ele nu sunt ascultate chiar când cei care le fac sunt nişte drepţi. Cine a fost mai drept decât Moise? Dar nici el n-a fost ascultat, când Domnul îi zice: „Aceasta să-ţi fie de-ajuns!…”, el cerând să intre în pământul făgăduinţei. Dar cum aceasta era fară prisosinţă pentru el, Dumnezeu nu i-a încuviinţat-o.

Incă altceva poate împiedica primirea rugăciunii noastre: stăruinţa noastră în păcat, odată cu facerea ei. Este ceea ce voia să zică Dumnezeu iudeilor, vorbind către Ieremia: „Nu mă ruga pentru acest popor, nu vezi ce face?”, adică: „Ei nu s-au lepădat de necredincioşie, şi tu-mi faci cerere pentru ei. Nu vreau să te ascult”…

Asemenea, când noi cerem răul duşmanilor noştri, nu suntem ascultaţi, ci mai rău supărăm pe Domnul. Rugăciunea e un leac, şi de nu vom şti cum să-l luăm, nu vom culege nici o roadă…

Să nu arătăm noi lui Dumnezeu chipul în care trebuie să ajute. Avocaţilor, vorbitorilor care grăiesc în faţa tribunalelor veacului, le arătăm numai care sunt treburile noastre, lăsându-le lor alegerea felului în care să ne ajute şi libertatea de a ne îndruma aceste treburi cum vor crede mai bine. Cu atât mai mult cuvânt, tot aşa trebuie să facem cu Dumnezeu.

I-aţi arătat necazurile voastre? Nu-i arătaţi şi chipul în care trebuie să vă ajute. El ştie, prin El Insuşi, cu amănunţime ce vă trebuie.

Sunt unii care, sub chip de rugăciune, rostesc multe vorbe, ca acestea: „Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averea, răzbună-mă pe duşmanul meu…” Purtarea aceasta este plină de lipsă de minte.

Trebuie lăsate acestea deoparte – şi să rugăm, să invocăm pe Dumnezeu în felul vameşului: „Fii cu mine, Doamne, păcătosul…” Dumnezeu ştie cum trebuie să se învrednicească de noi… „Căutaţi mai întâi – scris este – împărăţia lui Dumnezeu -şi toate celelalte vi se vor da vouă…”

82. Cum să ne mărturisim păcatele

Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.

Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?

De asemenea, cel ce seamănă vorbe, lacrimi şi mărturisire, de nu va săvârşi aceasta cu bună nădejde, dacă se lasă mai departe pradă ticăloasei deznădejdi, nu se va putea dezrobi de păcate.

Nu aruncaţi aşadar păcatul vostru ocării, numai ca acuzator al vostru înşivă, ci cu gândul că va trebui să fiţi acoperiţi prin aceea că vă căiţi. Numai astfel veţi putea face ca sufletul vostru care se mărturiseşte, să nu mai cadă în aceleaşi greşeli.

A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc o viaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa, că voi spune că ei nu se mărturisesc.

Fără a simţi strângere de inimă, fără a vărsa lacrimi amare, fără a-şi schimba purtarea, aşa îşi strigă ei greşelile. Sunt dintre aceştia, care făcând astfel, nădăjduiesc să câştige prin cuvinte alese cinstirea celor care-i ascultă. Alţii, pe care izbirea deznădejdii i-a îmbrâncit în moleşeală şi care dispreţuiesc părerea oamenilor, îşi dau pe faţă, fără stinghereală, stricăciunile, ca şi cum ar fi vorba de ale altuia. Nu vreau să fiţi dintre aceştia, nici să vă mărturisiţi greşelile din deznădejde, ci în aşteptarea unei îmbunătăţiri.

84. Virtutea e cu putinţă, oricare ar fi starea cuiva

Unul străluceşte în sărăcie, altul în bogăţie.

Ilie în sărăcie, Avraam în bogăţie.

Mergeţi către starea care vi se pare mai lesnicioasă şi mai bine potrivită pentru voi. Unul străluceşte în căsătorie – Avraam, altul în feciorie, – Ilie.

Urmaţi calea pe care o vreţi – şi una şi alta duce la cer. Unul străluceşte în postire, ioan; altul fără postire, Iov – şi adăugăm că acesta avea grija unei neveste, a unor fii, a unor fiice, a unei case, şi că avea multe bogăţii, iar celălalt n-avea nimic, numai un biet veşmânt aspru.

Dar ce vorbesc eu de case şi de avuţii, atunci când, chiar rege fiind, poţi ajunge la virtute? Nicăieri nu se află casă mai prinsă de atâtea treburi ca palatul unui rege, şi iată că David străluci pe tron, tară ca purpura şi coroana să-l facă în stare de a fi virtuos.

Tot aşa cu alt om – vreau să zic de Moise – căruia i se dăduse împuternicire asupra unui întreg popor, ceea ce făcea ca starea lui să fie încă şi mai apăsătoare, căci, cu cât mai mare îi era puterea, cu atât mai mari se ridicau pentru el greutăţile.

Voi vedeţi: oamenii s-au acoperit de slavă în bogăţie şi în sărăcie, – în căsătorie şi în feciorie. Dimpotrivă, alţii s-au prăpădit însuraţi sau feciorelnici, bogaţi sau săraci. A fost aceasta cu mulţi oameni însuraţi ca, de pildă, Samson pe care-l pierdu nu căsătoria, ci însăşi voia lui, a fost, asemenea, cu mulţi care au trăit în feciorie, ca acele cinci fecioare neînţelepte din parabolă, cu mulţi bogaţi, de pildă acela care dispreţuia pe dreptul Lazăr… Iar în zilele noastre mulţime mare de oameni se prăpădesc, având starea sărăciei.

Voiţi acum să vedeţi pe unii care se mântuiră având îndeletnicirea armelor? Iată-l pe Corneliu!… Sau pe unii care îngrijeau de treburile unei case? Iată-l pe eunucul reginei din Etiopia. Toate acestea, dovezi sunt că, dacă ne îndrumăm pe noi înşine bine, fie chiar bogaţi, nimic nu ne va prilejui căderea. Ci dimpotrivă, orice cădere sau înălţare nu le aduce sărăcia, bogăţia, tronul, ci greşita lor întrebuinţare.

85. Sfaturi soţilor creştini

Spuneţi tinerei voastre soţii cu glasul cel mai gingaş din lume: „Te-am luat, scumpă copilă, ca tovarăşă a vieţii mele, te-am chemat să împărţi cu mine sarcinile cele mai cinstitoare şi mai trebuitoare, naşterea de copii, îndrumarea unei case. Ce-ţi voi cere, aşadar?”

Inainte de a-i spune, vorbeşte-i de dragostea ta, căci nimic nu sensibilizează mai mult pe cei care ascultă, în a primi ceea ce li se spune, decât să ştie că totul îi este insuflat de o dragostea arzătoare. Cum îi veţi arăta asemenea dragoste? îi veţi zice: „Aş fi putut lua alte femei, bogate şi de rang înalt, nu le-am ales; de tine m-am îndrăgostit, de felul tău de a fi, de onestitatea ta, de blajinătatea ta, de cumpătarea ta… Şi de ce? Nu fără cumpănire şi fără temei, ci fiindcă ştiu că bogăţia nu-i un bine în sine. Am lasat-o, aşadar, şi am venit spre tine, al cărei suflet plin de virtute nu-l dau pe tot aurul lumii. O tânără înţeleaptă şi cu inimă aleasă, îndeletnicindu-se cu pietatea, face cât toate comorile pământului. De aceea te-am ales, te iubesc şi ţin la tine mai mult ca la viaţa mea. Vieţuirea de aici, de pe pământ, nimic nu este cuprinsul rugăciunilor, cererilor şi al tuturor eforturilor mele este ca să merităm să petrecem în aşa fel încât în viaţa viitoare să putem fi împreună, fără să mai avem a ne mai teme de ceva. Vremea de acum e scurtă – şi moartea-i va pune sfârşit, – de vom merita s-o străbatem fiind plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi în veşnicie cu Hristos, şi noi unul cu altul, într-o desăvârşită fericire. Aşez dragostea ta mai presus de toate şi nimic nu mi-ar fi mai împovărător şi mai asupritor decât a fi în vreo împotrivire cu tine, vreodată. De ar fi să pierd totul, să ajung cel mai sărac dintre oameni, să am de înfruntat cele mai grele primejdii, să sufăr orice, totul voi putea să-l duc, atâta vreme cât dragostea mea pentru tine va fi fericită. Venirea copiilor îmi va umple cea mai mare dintre dorinţe, atâta vreme cât vei avea dragoste pentru mine. Asemenea fie şi simţirile tale…”

Adaugă apoi cuvintele apostolului, din care se arată că alcătuirea unei astfel de legături este după voia lui Dumnezeu: „Ascultaţi ce zice Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nimic să nu fie pricină de josnicii. Piară bogăţiile, slăvirile acestei lumi, ceea ce iubesc preţuieşte mai mult ca toate”.

Cât aur, ce bogăţii ar putea face atâta plăcere soţiei voastre, ca asemenea vorbe? Şi să nu vă temeţi că dragostea voastră îi va da trufie – spuneţi-i cu inimă deschisă că o iubiţi. Femeile stricate, care lasă pe unul şi iau pe altul, vor putea să-şi facă un laţ din asemenea vorbe, pentru amanţii lor – e şi firesc, – dar o femeie de bunăcuviinţă, o tânără de bun neam, nu ar putea să se trufească, ci, mai degrabă, s-ar face mai mlădioasă. Arătaţi-i că vieţuirea cu ea vă este nepreţuit, că din această pricină vă place mai bine să staţi acasă decât să ieşiţi în piaţa publică, daţi-i întâietate asupra prietenilor voştri, asupra copiilor voştri, iar aceştia să fie iubiţi din pricina ei.

De face binele, lăudaţi-o, admiraţi-o, dacă săvârşeşte vreo nepotrivire, aşa cum se poate întâmpla oricărei femei tinere, folosiţi sfaturile şi îndemnurile acoperite. Osândiţi cu putere bogăţia şi luxul, – învăţaţi-o să-şi facă podoabă din cinste şi din ruşine – şi cu orice prilej, arătaţi-i tot ceea ce poate fi spre binele ei. Rugaţi-vă împreună, duceţi-vă, fiecare, cum se cuvine, la biserică; bărbatul să ceară femeii să-i împărtăşească tot ceea ce s-a grăit sau s-a citit în faţa ei şi femeia, de asemenea, bărbatului.

De sunteţi săraci, aveţi în faţă pilda sfinţilor, a lui Petru, a lui Pavel, care au fost mai slăviţi decât toţi regii şi bogaţii. Aflaţi cum şi-au petrecut ei viaţa în foame şi în sete. Spuneţi nevestei voastre că nimic, în această lume, nu-i de temut, decât a-L supăra pe Dumnezeu.

Dacă cineva se căsătoreşte în felul acesta şi cu asemenea gânduri, nu va fi deloc mai prejos decât călugării – şi starea de căsătorie va fi mai de preţ decât necăsătoria.

Nu cercetaţi pe soţia voastră oricum, ci cu bunăvoinţă, cu gingăşie. Acordaţi-i multă atenţie şi ea nu va mai aştepta curtea altor bărbaţi. Aşezaţi-o mai presus de orice, din orice punct de vedere, frumuseţe, înţelepciune – şi lăudaţi-o. Veţi ajunge astfel, ca ea să nu-şi dorească atenţia străinului – ba chiar să nesocotească pe toată lumea, învăţaţi-o să se teamă de Domnul. Toate celelalte vor curge ca dintr-un izvor şi casa voastră va fi doldora de bunătăţi…

Să ne deprindem să fim buni şi blajini cu toată lumea, dar mai ales cu soţiile noastre. Să ne ferim cu grijă de a cerceta prea de-aproape dacă reproşurile pe care ni le fac ele, sunt drepte sau nu. Să nu ţinem decât la un lucru: depărtarea oricărui temei de întristare, aşezarea în casa noastră a unei păci desăvârşite, ca astfel femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se destăinuie ei, după alergăturile şi necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca acolo să găsească aproape de ea, mângâierile dorite.

Femeia dacă a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei să-i îngăduie a face faţă relelor care-l ameninţă. Dacă ea-i virtuoasă şi blajină, nu numai că va aduce bărbatului ei mângâierea tovărăşiei ei, ci, în orice împrejurare, îi va fi de un mare sprijin. Ca un pilot îndemânatic, ea va preface în înseninare, prin dibăcia înţelepciunii ei, furtunile sufletului – şi înţelepciunea ei va fi izvor de întărire.

Când soţii sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viaţa aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stăpânesc înţelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de netrecut şi vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu.

„Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine, în Domnul…” adică din pricina lui Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeşte această supunere nu către un stăpân, ci în supunerea care-şi are singurul temei în fire, în rânduiala cea de la Dumnezeu. „Bărbaţi, iubiţi-vă femeile voastre şi nu vă porniţi împotrivă-le!…”

Vedeţi, aşadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle şi ale unora şi-ale altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeşti. El zice aşadar: „Nu vă certaţi” – nimic nu-i mai supărător decât certurile dintre bărbat şi femeie, căci mai supărătoare între toate sunt certurile între cei ce se iubesc. Este o stare de mare amărăciune a te lupta, ca să zic aşa, cu unul din mădularele propriei tale fiinţe.

Datoria bărbaţilor este, aşadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă fiecare săvârşeşte ceea ce-i dator, atunci înţelegerea e de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. Băgaţi de seamă că-i după fire, ca unul să iubească şi altul să asculte. Când cel ce îndrumă iubeşte pe cel ce primeşte îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă aşa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere este ascultarea.

Dacă femeii îi este dată frumuseţea, iar bărbatului dorinţa, este tocmai ca să înlesnească apariţia dragostei. Nu fiţi, aşadar, poruncitori pentru că femeia vă este supusă – şi, voi, femeilor, nu zămisliţi trufie pentru că bărbatul vă iubeşte. Nici gingăşia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu deştepte trufie în sufletul soţului.

Dumnezeu v-a hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiţi din ce în ce mai mult – şi el a făcut aşa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea purta fără trudă îndatorirea de a fi supusă. Nu vă înspăimântaţi de această supunere. A fi supusă celui pe care-l iubeşti, nu-i lucru greu. Iar voi, nu vă temeţi să iubiţi, căci aceea pe care o iubiţi, vă este supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârşi altfel, voi aţi primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiţi, aşadar, legătura pe care o porunceşte dragostea.

Viaţa acestei lumi este alcătuită din două loturi: treburile obşteşti şi treburile casnice. Dumnezeu a făcut două părţi: femeii i-a dat îndrumarea casei, bărbatului, toate treburile Statului, cele privitoare le negustorie, judecăţile, treburile militare şi celelalte ranguri obşteşti. Femeia nu poate mânui arma – ea poate să ţină şi să chivernisească aşa cum se cuvine toate cele casnice. Ea nu-şi poate da întotdeauna părerea într-o problemă obştească, – ci numai în cămin, unde, de atâtea ori este mai bună decât bărbatul. Ea nu poate îndruma cum se cuvine treburile Statului, dar poate creşte, cuviincios, copiii. Poate vedea preluările servitorilor, le poate supraveghea treaba, dând bărbatului toată liniştea, despovărându-i de orice grijă dinlăuntru, – poate avea grija cămării, pregătirea meselor, întreţinerea veşmintelor şi toate celelalte treburi de care nu se cade a se îndeletnici bărbatul, încă un semn al înţelepciunii şi-a orânduirii dumnezeieşti este şi acesta că acela care-i în stare de a face lucrările însemnate, să nu ie poată face pe cele mai mici, în care se arată neîndemânatic, ca, în felul acesta, femeia să aibă un rost însemnat.

Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat îndemânatic în toate aspectele vieţii, femeia ar fi fost marginalizată. Dimpotrivă, dacă ar fi dat îndemânare femeilor la treburile cele mai însemnate şi mai folositoare, le-ar fi făcut să se trufească. Cugetând a întemeia pacea şi păstrând fiecăruia locul cuvenit, el a făcut din viaţa noastră o armonie, dând fiecăruia ce-i este de folos.

Bărbatul care-şi petrece cea mai mare parte din timp în viaţa publică, este prins de treburile obştei. Femeia, stând la ea acasă, ca într-o şcoală a înţelepciunii, reculegându-se în ea însăşi, are putinţa să se dedea rugăciunii, citirilor pioase şi alte înţelepte îndeletniciri. După cum cei ce sălăşluiesc în pustie, nu sunt tulburaţi de nimeni, tot asemenea femeia, trăind mereu în cămin, se poate bucura de o pace fără sfârşit. Ea poate aşadar, să săvârşească, pe socoteala ei, înţelepciunea.

Poate, când bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă liniştea, să-i depărteze din suflet grijile cele închipuite, cugetele de mânie, şi să-l trimită iarăşi la treburile lui despovărat de cele rele – ducând cu el cele bune câştigate acasă. Nimeni nu are o putere mai mare întru a desăvârşi un bărbat şi a-i mlădia sufletul cum vrea, decât o femeie pioasă şi înţeleaptă. Asemenea, de la nimeni altul: stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă un bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieşte. Aş putea arăta mulţi bărbaţi, aspri şi neprimitori de mustrări, care au fost, în felul acesta, mult îmbunătăţiţi de soţiile lor.

Femeia, care împarte cu bărbatul ei şi masa şi patul, care-i mama copiilor lor, care ştie treburile cele văzute şi cele tainice ale lui şi toate celelalte, care-i este alături întru toate, care ţine de el ca trupul de cap, dacă-i înţeleaptă şi ştie cum să se poarte, va veghea mult mai bine şi mai folositor decât oricine ar fi, asupra tovarăşului vieţii ei. Poftesc pe femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare…

Cel ce se căsătoreşte cu o femei bogată, îşi ia mai degrabă un stăpân decât o soţie. Dacă femeile, chiar fără prisosinţa avuţiilor, sunt pline de trufie şi înclinate spre slava cea deşartă, cum vor putea fi suferite de bărbaţii lor, dacă această prisosinţă e şi mai mare? Câţi bogaţi, care s-au căsătorit cu femei de asemenea bogate, nu şi-au mărit avuţia, jertfind bucuria de a trăi şi pacea, având a duce în fiecare zi adevărate bătălii şi trăind în certuri şi neînţelegeri! Şi câţi săraci căsătoriţi cu femei încă mai sărace decât ei, se bucură de linişte şi văd soarele cu o privire îmbucurată, în vreme ce bogaţii, împresuraţi de îmbuibări, îşi doresc adesea moartea, din pricina femeilor lor; şi să fie despovăraţi de vieţuirea pe care o duc! Ca să se adeverească tuturor că banul nu slujeşte la nimic, dacă nu slujeşte o cauză bună.

Dar ce să vorbesc de înţelegere şi de pace? Dar chiar vorbind numai despre avuţie, adesea-i lucru neînţelept să te căsătoreşti cu o femeie mai bogată ca tine… O femeie virtuoasă, înţelegătoare, modestă, chiar când e săracă, va şti să scoată mai mult din sărăcie decât din bogăţie; dimpotrivă, o femeie stricată, fără frâu, certăreaţă, chiar de va găsi la ea acasă mulţime de comori strânse, le împrăştie mai degrabă decât vântul praful. Şi pricinuind bărbatului o mulţime de necazuri, îi aduce şi repede ruinarea. Nu trebuie să căutăm aşadar, bogăţia, ci o femei vrednică să facă o bună folosire a ceea ce are…

Unul din temeiurile cele mai mari ale căsătoriei este dorinţa de a fugi de păcat, şi a da deoparte orice stricăciune.

Orice căsătorie trebuie făcută pentru a sluji şi cultiva bunele moravuri. Şi va fi aşa, de vei fi luat o femeie în stare de a aduce în casa ta înţelepciune, pietate, cumpătare. Frumuseţea trupească, dacă virtutea sufletească nu-i este tovarăşă, poate ţine în mreje pe bărbat douăzeci-treizeci de zile, mai mult nu; ea va lăsa să i se vădească stricăciunea şi vraja s-a risipit.

Dar femeia în care străluceşte frumuseţea sufletului, pe măsură ce vremea trece şi bărbatul cunoscându-i, treptat, sufletul ales, îi insuflă soţiei lui o dragoste din ce în ce mai arzătoare şi întăreşte legătura care-i uneşte. Aşa că, duioşia caldă şi sinceră care dăinuieşte între soţi, alungă orice pricină de alunecare spre stricăciune.

Bărbatul care-şi iubeşte soţia, n-are gânduri neruşinate, el preţuieşte necontenit femeia care-i a lui – şi în felul acesta, prin bunele lor moravuri, aduc ajutorul lui Dumnezeu asupra casei lor.

Mulţi părinţi ca să dăruiască fiului lor un dar frumos, o casă luxoasă, o moşie bogată, fac orice şi pun toate în mişcare. Dar ca sufletul să fie virtuos şi să fie aplecat spre pietate, aceasta nu o iau în calcul.

Iată ceea ce răstoarnă lumea: nu avem grijă de copiii noştri, ţinem seama de averea lor şi le dispreţuim sufletul, îngăduind astfel o purtare care-i curată nebunie. O avere mare, îndestulată, – dacă acel care o posedă, nu o poate chivernisi după virtute, se va prăpădi întreagă şi va pieri odată cu posesorul, dar un om cu suflet mărinimos şi plin de înţelepciune, chiar de nu are nimic acasă, va putea păstra cum se cuvine, bunurile tuturor.

La ceea ce trebuie, aşadar, să lucrăm noi, este nu a-i face pe copiii noştri bogaţi în bani, în aur, în prisosinţe de acest soi; ci trebuie aşa să facem, ca ei să fie bogaţi mai presus de toate în pietate, în înţelepciune, în comori de virtute, să aibă nevoie de puţin, să nu fie vrăjiţi de bunurile acestei lumi şi de dorinţele cele nemăsurate. („Fiecare – zice apostolul – să nu caute binele său, ci al aproapelui”).

Cu cât mai mult temei de grija pentru copiii noştri?

Nu ţi l-am încredinţat de cum s-a născut? va zice Domnul, şi nu te-am investit ca dascăl, protector, sprijinitor şi stăpân? Din mica lui copilărie nu ţi-am poruncit să-l îndreptezi şi să-l conduci?

Ce răsplată vei merita de te uiţi cu nepăsare cum alunecă? Ce-mi spui? Că-i încăpăţânat şi nesupus? De aceasta, trebuia de la început să te îngrijeşti; când era tânăr, trebuia să-l înfrânezi cu tărie, să-l obişnuieşti cu datoria, să-l înveţi, să-i îndrepţi nedesăvârşirile sufletului. Atunci când acest suflet era mai lesne de cultivat, trebuia să-i scoţi spinii, la vremea când, din pricina vârstei, aceşti spini puteau fi smulşi fără trudă. Numai aşa patimile înfrânate n-ar mai fi crescut şi n-ar fi ajuns să nu mai poată fi stăvilite…”

87. Despre voia liberă a omului

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.

De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.

Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.

Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?

Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară… Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.

Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.

Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm…

De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi – şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?

Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă…

88. Voia liberă şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu

De se va întreba cineva, dacă trebuie ca poticnirea să vină, cum fugi de ea? Răspunsul este acesta: chiar dacă poticnirea va fi să vină, să nu cădem cu orice chip. Asemeni un doctor poate zice: „E nevoie ca cutare boală să vină, dar nu ca să-ţi aducă numaidecât moartea, dacă vom fi cu băgare de seamă”.

Când Dumnezeu glăsuieşte despre „trebuinţă” nu înţelege, astfel glăsuind, să ne răpească neatârnarea lucrării noastre, nici slobozenia hotărârilor noastre, cum nici a supune viaţa omenească unei constrângeri dinafară. El numai prezice ceea ce nu se poate să nu vină; ceea ce, cu alte cuvinte, a arătat Luca, atunci când a zis: „Nu se poate ca scandalul să nu vină…” Nu prezicerea lui Dumnezeu îl aduce, departe de noi acest gând, – nu pentru că mai dinainte le-a vestit, ele vin, ci el le-a vestit pentru că nu se putea să nu vină.

Dacă oamenii care pricinuiesc aceste scandaluri n-ar fi avut voia răului, ele n-ar fi venit – şi dacă n-ar fi trebuit să se petreacă, n-ar fi fost vestite. (…)