CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS

Din Revista „Ortodoxia” 2/1982
SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS
Traducere de Pr. dr. GH. PASCHIA

Ziua în care urma să fie răstignit apropiindu-se, Domnul spunea: «Părinte, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul Tău» (loan XVII, 1). Proslăvirea Sa era crucea. Că proslăvirea Sa era crucea, Evanghelistul ne-o arată prin aceste cuvinte : «Nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus nu Se proslăvise» (loan VII, 39), cuvinte al căror sens este acesta: Harul nu fusese încă dat, pentru că vrăjmăşia la care oamenii erau hărăziţi nu fusese încă distrusă, fiindcă Hristos nu fusese încă ridicat pe cruce.

Da, crucea a risipit mînia lui Dumnezeu faţă de oameni, i-a împăcat cu El, a făcut din pământ un cer, a reunit pe muritori cu îngerii, a răsturnat fortăreaţa morţii, a distrus puterea diavolului, a nimicit influenţa păcatului, a izbăvit pământul de greşeală, a readus adevărul, a alungat diavolul, a răsturnat templele lor, a minat altarele lor, a oprit jertfele lor, a împlîntat virtutea, a puls temeliile Bisericii.

Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhului Sfînt.

Crucea este mîndria lui Pavel: «Să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos» (Gal. VI, 14).

Crucea depăşeşte soarele în strălucire, ca raze, ca splendoare, căci atunci cînd soarele se întunecă, atunci străluceşte crucea, şi soarele nu se întunecă, pentru că cel din urmă ceas al lui a sunat, ci pentru că este eclipsat de splendorile crucii.

Crucea a rupt zăgazurile osîndei noastre şi a sfărîmat lanţurile morţii.

Crucea, în sfîrşit, este monumentul iubirii lui Dumnezeu. «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară» (loan III, 16). «Fiind vrăjmaşi, scria Apostolul, ne-om împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său» (Rom. V, 10).

Crucea este parapet care nu poate fi străpuns, o armă nebiruită. Ea este siguranţa bogatului, comoara săracului, zidul care ne pune la adăpostul curselor duşmanului nostru, arma care ne apără contra atacurilor, biciul viciilor, gajul virtuţilor, un semn pe cît de nou pe atît de admirabil. «Neamul de acum cere un semn şi nu-i voi da alt semn decît acela al lui Iona» (Mat. XII, 39). «Iudeii cer semne, elinii înţelepciune, iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit» (I Cor. I, 22—23).

«Crucea pentru noi este Hristos Cel răstignit pe care Îl predicăm» (I Cor. I, 23).

Crucea a deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea, şi neamul omenesc hărăzit a pieri şi nevrednic chiar de pămînt, ea l-a adus de mînă în cereasca împărăţie.

Crucea ne-ar fi procurat şi ne-ar procura bunuri ca acestea — şi Domnul oare, ar fi refuzat să se sprijine de ea? Cine ar putea pretinde lucrul acesta ?

Dacă Hristos n-ar fi voit să sufere acest chin, cine ar fi putut să-L constrângă la aceasta ? Pentru ce ar fi însărcinat pe profeţi de a vesti răstignirea sa viitoare, dacă El nu ar fi trebuit şi nu ar fi vrut aha să fie răstignit ?

Pentru ce motiv ar fi denumit El crucea pahar, neavînd voinţa de a o suferi ?

Evident, El arată cu cîtă ardoare suspina după ea. O băutură răcoritoare nu este mai plăcută cerului gurii însetat, decît era crucea pentru Mântuitorul. Aşa se explică aceste cuvinte ale sale : «Mult am dorit să mănînc cu voi acest Paşte» (Luca XXII, 15). El nu vorbeşte în felul acesta fără raţiune, o face pentru motivul indicat acum, pentru că era spre seară, cînd trebuia să se urce pe cruce.

Cum, aşadar, El care numeşte crucea slava Sa, Care dojeneşte pe un ucenic, pentru că vrea să-L depărteze de ea, care caracterizează pe bunul păstor prin jertfa vieţii sale pentru oi, Care afirmă că doreşte viu ceasul patimii Sale şi Care se prezintă la ea cu deplina Sa voinţă, cum, zic, ar cere ca ea să nu aibă loc ? Dacă nu ar fi vrut să sufere, I-ar fi fost oare foarte greu de a opri pe cei care veneau să-L prindă ? Pe cînd ei se pregăteau să-L aresteze, El le zice : «Pe cine căutaţi ? Şi ei răspunseră: Pe Iisus. Eu sînt, răspunse Mîntuitorul, şi de îndată ei căzură la pămînt» (Ioan XVIII, 4—6).

Astfel, după ce a început prin a vorbi şi prin a Ie arăta cît Îi e de uşor să se dea deoparte de atingerea lor, El se lasă prins, învăţînd prin aceasta că, El nu cedează nici forţei, nici violenţei, că El nu-i silit să sufere contra voii Sale tirania asaltatorilor, ci că face aceasta cu o întreagă şi perfectă libertate şi după ce va fi pregătit acest eveniment cu mult timp înainte.

Şi într-adevăr, jertfa Lui Isaac nu era pentru noi decît o închipuire a crucii. De aici aceste cuvinte ale Mîntuitorului: «Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat» (Ioan VIII, 56). Patriarhul se va fi bucurat, aşadar, de o închipuire a crucii, şi Iisus Hristos să se dea în lături în faţa crucii însăşi ?

Moise, din parte-i, învinge pe Amalic, pentru că şi el arăta de asemenea figurativ crucea, în sfîrşit, vom găsi în Vechiul Testament mii de fapte prin care crucea a fost figurată. Şi pentru ce aceste evenimente figurative, dacă Acel Căruia crucea Îi era hărăzită nu voia s-o suporte?…

Hristos ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi El ne dă această învăţătură prin pilda Sa, căci urcat pe cruce, zice : «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac» (Luca XXIII, 34).

Tot aşa rugăciunea din care ne face o datorie, o practică El mai întîi şi El ne învaţă felul în care să ne rugăm, El care posedă puterea de a ierta.

EI ne porunceşte să facem bine celor care ne urăsc, şi să tratăm bine pe cei care ne vorbesc de rău, dîndu-ne pilda Sa Însuşi pentru aceste învăţături.

El izbăveşte pe iudeii posedaţi de diavol, cu toate că iudeii Îi zic demoniac. Prigonit de ei, El îi încarcă de binefaceri. Înconjurat de ei cu uneltiri, El are grijă de hrana lor. Este spînzurat pe cruce de ei şi El le deschide Împărăţia cerurilor.

Nimeni să nu se ruşineze de misterele glorioase ale mântuirii noastre, ale acestor simboluri, izvor pentru noi a tot felul de bunuri şi cărora, le datorăm existenţa şi viaţa creştină.

Să ducem în tot locul crucea lui Hristos ca şi cum am purta o cunună.

Oare, nu prin cruce toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit ?

Iată pentru ce noi păstrăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea, noastră şi în inima noastră. Ea este semnul mîntuirii noastre a tuturor, a libertăţii noastre a tuturor şi a bunătăţii Domnului «căci El a fost dus ca un miel la junghiere» (Fapte VIII, 32).

Aşadar, cînd veţi face acest semn, aduceţi-vă aminte de misterul crucii şi potoliţi în voi ura şi toate celelalte patimi.

Cînd vă veţi închina, voi veţi da frunţii voastre o îndrăzneală francă, inspiraţi sentimente generoase sufletului vostru , nu am nevoie să vă spun ceea ce va face sufletul vostru cu adevărat liber. Astfel Pavel constrîngîndu-ne de a cuceri libertatea, care se cuvine demnităţii noastre, ne aminteşte de crucea şi sîngele Domnului prin care am fost răscumpăraţi, spre a nu mai deveni sclavi oamenilor.

Gîndiţi-vă la preţul care a fost dat pentru voi şi niciodată nu veţi deveni sclavi oamenilor. Preţul, despre care ne vorbeşte el, este crucea. Nu numai cu mîna trebuie să formăm semnul, trebuie să-i adăugăm voinţa, cum şi o credinţă profundă.

Faceţi-o în felul acesta pe faţa voastră şi nici unul din spiritele necurate nu va putea să vă reziste, pentru că va vedea în el sabia care l-a rănit mortal, pumnalul care i-a străpuns pieptul. Nu am putea să vedem locul în care sînt daţi morţii cei osîndiţi, fără să ne cutremurăm de oroare.

Ce trebuie, aşadar, să simtă diavolii în prezenţa acestei arme cu care Mîntuitorul i-a despuiat de toată puterea lor şi a tăiat capul dragonului ? Nu vă ruşinaţi de o atît de mare binefacere, ca nu cumva Hristos să se ruşineze de voi, cînd va veni în slava Sa, cînd acest semn va preceda pe Fiul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină superioară aceleia a razelor soarelui. Căci atunci, crucea va apărea şi prin prezenţa sa elocventă va apăra contra universului întreg cauza Domnului, ea va dovedi că providenţa n-a lipsit niciodată.

Astăzi, ca şi în timpul strămoşilor noştri, acest semn a deschis porţile închise. El a neutralizat veninul mătrăgunei, a vindecat rănile cauzate de muşcătura fiarelor sălbatice. Este adevărat că, deschizând porţile iadului, a uşurat intrarea cerurilor, a răsturnat  barierele răului, a lipsit pe diavol de puterea sa, nu e nimic surprinzător că a biruit băuturile otrăvitoare şi fiarele sălbatice.

Iată semnul pe care trebuie să-l săpaţi în inima voastră alipiţi-vă strîns de acesta mântuire a sufletelor voastre.

Crucea a salvat lumea, ea a schimbat-o, a alungat eroarea, a readus adevărul, a făcut din pămînt un cer, a transformat oameni în îngeri.

Graţie crucii, departe de a ne teme de diavoli, noi trebuie să-i dispreţuim ; graţie crucii, moartea nu mai este moarte, ci este un semn ; graţie crucii, toate puterile duşmane zac la pămînt şi sînt călcate în picioare.

Dacă sînteţi întrebaţi: Adoraţi, aşadar, pe Cel Răstignit? Răspundeţi cu un glas şi cu o faţă care să exprime bucuria : Da, Îl ador şi-L voi adora mereu. Dacă sînteţi luaţi în rîs, deplîngeţi cu lacrimi o asemenea nebunie. Mulţumiţi Domnului pentru binefacerile minunate cu care El ne-a încărcat şi pe care nu am putea să le cunoaştem decît printr-o descoperire a cerului.

De aceea, dacă cineva va rîde, este pentru că «omul neduhovnicesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu» (I Cor. II, 14).

Aşa este cu copiii, în prezenţa lucrurilor mai serioase şi celor mai uimitoare. Întroduceţi pe un copil în mijlocul misterelor şi el va rîde. Aşa sînt păgînii, asemenea unor copii şi uneori chiar mai uşuratici, dar ei comit aceste copilării la vîrsta matură. Aşadar, sînt mai nefericiţi şi mai puţin scuzabili. Nouă ne este a striga cu glas tare şi răsunător, fie de ar fi prezenţi toţi păgînii de faţă, să răspundem cu mai multă hotărâre : Slava noastră, începătura a tot binele, cununa şi garanţia încrederii noastre este crucea.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
DESPRE CRUCE CA OBIECT DE VENERAŢIE
[Tratatul: Hristos este Dumnezeu, 9-10]

În timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom : «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom XXI, 23).

Acum acest lemn infam, acest lemn blestemat, acest spăimîntător simbol al morţii celor sceleraţi, este obiect de veneraţie şi de iubire. Crucea, acest giuvaier mai preţios decît lumea, înfrumuseţează coroana imperială mai mult decît orice obiect. Ea, care odinioară era universal obiect de oroare, azi îi vedem imaginea pretutindeni, la principi şi la supuşi, la femei şi la bărbaţi, la fecioare şi la persoanele căsătorite, la nobili şi la sclavi.

Fiecare face, în orice clipă, acest glorios semn pe partea cea mai nobilă a trupului său, este purtată, statornic, pe frunte ca un trofeu pe o coloană.

Am mai spus, acest semn se înalţă pe sfînta masă, el domină hirotonisirea preoţilor, el întovărăşeşte chiar trupul lui Hristos la cina mistică.

Crucea străluceşte peste tot, în interiorul caselor, pe pieţele publice, în pustie, pe drumuri, pe vîrful munţilor, în fundul podurilor, în mijlocul mărilor, pe năvi şi pe insule, pe paturi şi pe veşminte ; ea este gravată pe arbori, pe vasele de aur şi de argint, ea decorează sala ospăţului, ea străluceşte în mijlocul pietrelor preţioase şi al picturilor murale, este pusă pe vitele pe care un rău contagios le mistuie şi pe oamenii care sînt chinuiţi de diavoli, în război şi în pace, în vremea zilei şi a nopţii, în mijlocul sărbătorilor lumeşti şi al austerităţilor pocăinţei planează imaginea crucii, pentru că iubim mult acest semn de mîntuire, pentru că refugiindu-ne sub umbra ei simţim o fericire deosebită.

Toţi o îmbrăţişează cu iubire, nimeni nu mai roşeşte acum de această unealtă a morţii, de acest simbol al blestemului. Crucea este un giuvaier pe care toată lumea îl preferă cununilor, diademelor celor mai preţioase. Oroarea a făcut loc admiraţiei şi sila a făcut loc dorinţei. O vedeţi peste tot, încă o dată spun, pe vîrful edificiilor şi în interiorul caselor, în oraşe şi în singurătăţi, ea ornează pagina pe care o citiţi tot aşa de bine ca şi drumurile pe care vă purtaţi paşii. Aici bucuros aş întreba pe păgîni de unde vine că, unealta de anatemă şi de tortură a devenit un obiect de speranţă şi de iubire, dacă nu de la miraculoasa putere a Răstignitului ?

Dacă priviţi aceasta ca nimica, dacă rămîneţi încă în încăpăţînarea voastră, dacă respingeţi adevărul şi închideţi ochii la lumină, ascultaţi, am să vă demonstrez printr-un alt argument măreţia acestor lucruri.

Acest argument iată-l : Judecătorii au la dispoziţia lor multe feluri de unelte de chinuri : fiare, cruci, unghii de fier, bice cu plumbi, tot ceea ce poate sfîşia trupul şi să frîngă membrele. Cine ar vrea să ducă aceste unelte în casa sa ? Cine ar vrea să atingă mîna călăului, sau chiar să se apropie să vadă aparatul de tortură ? Nu le face oroare celor mai mulţi oameni acest lucru ? În loc de a le atinge sau chiar de a le vedea de aproape, toţi se depărtează îşi întorc privirea de la ele. Aşa era odinioară crucea. Ea avea chiar ceva mai respingător şi mai oribil, pentru că reamintea, cum am remarcat, nu numai ideea unei morţi violente, ci încă şi aceea a unei morţi blestemate, de unde vine aşadar, vă întreb, ca ea să fie înconjurată acum de atîtea mistere, să fie preferată tuturor comorilor, să fie aşezată deasupra tuturor distincţiilor pămîntului ? Pentru ce ne grăbim cu atîta ardoare şi încredere în jurul acestui lemn pe care a fost ţintuit trupul Preaslăvitei victime ? Pentru ce atîtea persoane, atît bărbaţi cît şi femei, încadrează în aur o bucăţică din acest lemn şi-l atîrnă la gîtul lor, ca cel mai frumos din ornamente ? Ce a devenit vechea semnificaţie a acestei unelte de răzbunare şi de moarte ? Este Creatorul a toate, Cel care le schimbă după placul Său, El singur care putea să înalţe deasupra cerurilor chiar simbolul ticăloşiei, celei mai ruşinoase dintre morţi. Profetul vedea toate acestea în viitor, cînd zicea : «Pacea mea fi-va cel, mai glorios triumf».

Această infamă cruce — revin încă şi nu aş obosi niciodată s-o repet — este de aici încolo un gaj de binecuvîntare, un zid tare şi sigur de apărare, o sabie morală contra diavolului, un frîu pentru turbarea diavolilor, flagelul puterilor duşmane.

Crucea a răsturnat domnia morţii, a sfărîmat porţile de aramă şi zăvoarele de fier ale infernalelor temniţe, a ruinat citadela spiritului răului, a smuls păcatului toată puterea lui, a scos lumea din osîndirea în care se afla, a vindecat rana pe care Însuşi Dumnezeu a făcut-o naturii umane. Ceea ce nu a putut face nici marea despărţită, nici stîncile sfărîmate, nici văzduhul învălmăşit, nici mana care a căzut în pustie vreme de patruzeci de ani şi a hrănit mii de oameni, nici legea dată poporului, nici semnele împlinite, fie în pustie, fie în Ţara sfîntă, singură crucea, acest lemn blestemat, care scîrbea pe toţi oamenii, obiectul unei dispreţuiri universale, a putut să împlinească deplin şi fără sforţări, odată ce-a fost scăldată în sîngele lui Hristos.

Pămîntul întreg, altădată atît de sterp în virtuţi, al cărui aspect era tot atît de dezolant ca şi acela al pustiului însuşi, incapabil cum era de a produce un bine, crucea l-a făcut dintr-o dată un rai, o mamă rodnică.

CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE

Din Revista „ Ortodoxia” 3/ 1983

CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE
de SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Migne 50, 779-786
Traducere de Pr. D. FECIORU

Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mîntuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate astea socot că trebuie neapărat să vorbesc după putere despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sînt cu luare aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvîntul meu să-i facă mai sîrguincioşi, iar pe cei care trăiesc în trîndăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o pînă acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mîntuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om, ce lucru mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu ; dar ca să înfăţişeze prin cuvînt cinstea aceasta, nimeni nu poate.

Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor , îngerii ştiu asta bine, că după cum se spune în profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpînului cîntări şi slujbe ; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin zborul şi prin neputinţa lor de a rămîne liniştiţi îşi arată frica lor mare.

Socot că prin asta ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că sîntem oameni; prinşi de rîvnă şi de frică să nu mai vedem nimic din cele de pe pămînt, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi săvîrşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea, şi în orice altceva ai mai putea spune ; în rugăciune, însă, facem o lucrare comună, şi îngerii şi oamenii.

Cînd e vorba de rugăciune nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenescă. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură de îngeri. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească.

Poate fi, oare, sfinţenie mai mare decît a altora ce stau de vorbă cu Dumnezeu ?

Poate fi, oare, cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept! Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi, ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem de cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui ?

De cîtă înţelepciune, de cîtă virtute, de cîtă pricepere, de cîtă frumuseţe morală, de cîtă cuminţenie, de cîtă bunăcuviinţă în moravuri nu se umple sufletul lor în urma rugăciunii şi rugăminţii lor !

Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi.

Nici un gînd sau faptă, care duce la dreapta credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş, care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mîna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul, care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat.

Mai întîi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie, cînd vede că sufletul e întărit cu rugăciuni ; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mîncărurile trupul ; apoi, cei care se roagă cu rîvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci ruşinîndu-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului ; ei singuri se gîndesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viaţă curată şi sfîntă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curînd l-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui dracilor să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului şi-a arătat marea sa iubire de oameni şi purtarea sa de grijă.

Şi ascultă acum ! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului ; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchele noastre, să ne rugăm şi să cerem.

Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decît a sta de vorbă cu oamenii; de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cît e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Deci, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu, şi că şi primeşti lucrarea Duhului cînd stai de vorbă cu Dumnezeu, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul, pe care ţi l-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătîi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui, nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu dracii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi pe urmele nebuniei lor calcă, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii.

Mi se pare că dacă cineva ar spune că rugăciunile sînt nervii sufletului, ar spune adevărul. După cum datorită nervilor, trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strîns unit, iar dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe.

Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu.

Cele ce-am spus sînt îndestulătoare să-şi arate puterea sfintei rugăciuni ; dar poate că e mai bine să mergem la dumnezeieştile Scripturi, ca să cunoaştem din cuvintele lui Hristos bogăţia pe care rugăciunea o agoniseşte pentru cei ce voiesc să se îndeletnicească cu ea.

«Le spunea, zice Evanghelia, şi pildă, că trebuie să se roage totdeauna : într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era şi o văduvă in cetatea aceea şi venea la dinsul zicînd: «Izbăveşte-mă de pirîşul meu !». Şi n-a vrut multă vreme. Iar după aceea a zis intru sine : «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea, ca nu pînă in sfîrşit venind să mă supere». Şi a zis Domnul: «Auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept ? Oare Dumnezeu nu va face izbăvire aleşilor Săi, care strigă către Dînsul ziua şi noaptea şi îndelung îi rabdă pe dînşii ? Zic vouă, că le va face lor izbăvire degrab» (Luca 18, 1-8).

Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetînd-o după puterea noastră, nu cîtă este ea, ci cît putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare coboară în adîncul mării şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ; şi eu, cercetînd noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborît, pe cît am putut, în adîncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decît coroanele cele bătute cu pietre capetele -împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici ; dar cel care-şi încununează sufletul cu cuvintele Duhului, îşi petrece acum timpul în toată siguranţa, iar după sfîrşitul vieţii se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos.

Ce comoară v-am adus, dar, din adîncul Scripturilor ? Asta nu înseamnă că am atins adîncul înţelepciunii, ci că m-am coborît atît cît am putut ! Hristos vrînd să ne facă să ne rugăm şi vrînd să ne înfăţişeze folosul ce-l aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi încăpăţînat, care aruncase din ochi toată ruşinea,- iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv şi să fi pus în comparaţie dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii.

Că dacă un om bun şi blînd primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe a îngerilor !

Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi urîtor de oameni; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blînd faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi.

De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii ! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-l arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvîntul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blînd, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel ce trece cu vederea fărădelegile, Cel ce iartă multe păcate, Cel ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe draci cinstiţi, pe El ocărît, iar pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse.

Deci, nu ne va milui El degrab, cu toate că-i hulit şi rabdă cu blîndeţe, dacă ne vede că ne închinăm Lui cu frica cuvenită? «Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: «Chiar dacă de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea». Ce spui? Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea? Nici ameninţarea, nici aşteptarea pedepsei nu l-a făcut pe acest om să facă dreptate; văduva, însă, cu rugăciunea ei, a îmblînzit fiara.

Ce se cuvine să presupunem, oare, de iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atît de crud l-a îmblînzit văduva rugîndu-se lui ?

Cîtă bunătate, cîtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată, El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne cinsteşte cu mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi!

Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu.

Dacă omul, care niciodată n-a vrut să facă vreun bine, s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, cîtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre ?

Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni, dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni, ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui şi a stelelor şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi ?(Matei 5, 45)

Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-i cer, aşa îi miluieşte şi-i mîngîe în fiecare zi, cîte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri ?

Haide să vă spun cîtor din drepţi le-a dat să mîntuie cu rugăciunile lor şi neamuri şi oraşe şi lumea toată. Iar cînd vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel.

Pavel care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, tatăl obştesc, Pavel, străbunul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii, a mîntuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunîndu-ne mereu : «Pentru aceea îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care se trage tot neamul părintesc în cer şi pe pămînt, ca să vă dea după bogăţia harului Lui, ca să vă întărească cu putere prin Duhul Lui, în omul cel dinăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre»(Efeseni 3, 14-17).

Vezi cîtă putere are rugăciunea şi cererea ? Face pe oameni temple ale lui Hristos.

Şi după cum palatele împărăteşti sînt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sînt făcute cu rugăciuni. «Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre». Poate fi, oare, o laudă mai mare a rugăciunii decît aceea că rugăciunea face temple ale lui Dumnezeu ?

Cel Care nu-i cuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune.

«Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pămîntul reazem picioarelor Mele. Sau care este locul odihnei Mele ?»(Isaia 66, 1).

Cu toate acestea Pavel îi zideşte casă prin sfintele rugăciuni:  «Îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre».

Poţi vedea puterea sfintelor rugăciuni şi de acolo că Pavel, care a străbătut întreaga lume ca un întraripat, care a stat la închisoare, care a fost bătut, care a purtat lanţuri, care a trăit vărsînd sînge, care a trăit în primejdii, care a izgonit demoni, care a înviat morţi, care a pus capăt bolilor, nu se încredea în nici una din aceste fapte mari pentru mîntuirea oamenilor, ci în rugăciuni: cu ele întărea pămîntul.

După ce făcea minuni, după ce învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet care aleargă după ce primeşte cununa la locul de exerciţiu.

Că rugăciunea este dătătoare puterii de a învia morţi şi de a face toate celelalte minuni. Puterea pe care apa o dă pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor.

În noaptea în care rugăciunea îi uda sufletul lui Pavel, Pavel îndura cu uşurinţă muncile, dînd spatele spre bătăi, ca o statuie. Prin rugăciune, a zguduit în Macedonia temniţa ; prin rugăciune, a sfărîmat lanţurile ca un leu ; prin rugăciune, a smuls din rătăcire pe paznicul temniţei; prin rugăciune, a zdrobit tirania demonilor (F.Ap. 16, 22-23).

Ştim apoi şi cuvintele pe care le-a scris tuturor oamenilor : «Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugîndu-vă totodată şi pentru mine, ca să-mi dea cuvînt întru deschiderea gurii mele, ca să grăiesc cu curaj taina Evangheliei» (Coloseni 4, 2-3).

Ce spui, Pavele ? Atîta îndrăznire ne dau rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru tine ? Care soldat îndrăzneşte să roage pe împărat pentru marele general ? Şi doar nici un general nu-i aşa de prieten cu împăratul, cît de prieten e Pavel cu Dumnezeu ! Cu toate acestea la atîta cinste ne ridică rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Pavel.

Tot aşa şi marele Petru, cel mai strălucit decît cerul, a scăpat din închisoare mai întîi prin virtutea lui, apoi prin rugăciunea Bisericii care pentru mântuirea obştească a oamenilor a deschis degrab porţile încuiate ale temniţei. Nu fără rost Luca a scris că se făcea de toată Biserica rugăciuni stăruitoare pentru Petru (F.Ap. 12, 5); s-a scris, ca să cunoaştem cîtă putere au în cer rugăciunile, ca să cunoaştem că pot scăpa de primejdii chiar pe Pavel şi Petru — stîlpii Bisericii, verhovnicii apostolilor — pe cei străluciţi în cer, zidul lumii, pavăza obştească a întregului pămînt şi a mării.

Spune-mi cum a scăpat Moisi pe Israil în războaie ? N-a dat ucenicului său arme şi oşteni, ci el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor !

Asta ne învaţă că rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decît armele, caii, banii şi oştirile. Din pricina asta toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau nădejdea mîntuirii lor în rugăciunile profetului. Cînd se ruga Moisi, biruiau iudeii, cînd înceta rugăciunea, biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 11).

Aşa şi noi cînd ne rugăm, biruim cu uşurinţă pe diavol; cînd ne trîndăvim, însă, aţîţăm pe viclean împotriva noastră. Da, numai prin rugăciune a mîntuit Moisi pe poporul cel necredincios ; numai prin rugăciune a avut parte de vedeniile cele dumnezeieşti şi a dobîndit mii şi mii de bunătăţi. Rugăciunea l-a ajutat să ducă o viaţă asemănătoare celor ce locuiesc în cer.

Rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblînzit leii , cei trei tineri, cu rugăciunea, au biruit puterea focului (Daniil 3, 8-28);  Daniil, cu, rugăciunea, a îmblînzit leii (Daniil 6, 16—23).

Prin faptele acestea, socot eu, Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că toţi care se roagă cînd sînt în primejdii, rugăciunea îi scapă din primejdiile ce-i ameninţă.

Rugăciunea este pricină de mîntuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mîntuitoare.

Rugăciunea a născut pe sfântul prooroc Samuil (1 Împăraţi 1, 10—20); pentru că firea trupului mamei era neputincioasă pentru naştere, a venit iute rugăciunea mamei şi a îndreptat cusurul firii.

De aşa fel este rodul rugăciunii ! Rugăciunea a zămislit un profet ca acela. Tot prin rugăciune a ajuns Samuil vestit în ceruri, rîvnitor îngerilor fiind mai mult decît era în puterea omului. Socot că aşa trebuia să fie Samuil, spicul rugăciunii mamei ! Să învingă pe ceilalţi prin frumuseţea sa morală, prin purtările lui pline de virtute ; trebuia să-i întreacă pe sfinţii de dinainte de el, cum în holde întrec spicele bine crescute pe celelalte.

Cu ajutorul rugăciunii a biruit David în atîtea şi atîtea războaie, nu mînuind arme, nici mişcînd lancea, nici scoţînd sabia, ci împrejurîndu-se cu rugăciunile.

Cu ajutorul rugăciunii Ezechia a pus iute pe fugă mulţimea perşilor. Perşii aduseseră la ziduri maşini de război; Ezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii ! Trîmbiţa n-a sunat, oştirea a stat liniştită, armele nu s-au mişcat şi pămîntul nu s-a înroşit de sînge. A fost de ajuns rugăciunea să bage frica în duşmani (4 Împăraţi 19, 1—37).
Rugăciunea a mîntuit şi pe niniviteni; a îndepărtat iute mînia venită din cer şi a îndreptat repede viaţa lor stricată. Atîta putere şi tărie are rugăciunea, încît ninivitenii, care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată cînd a intrat în oraş rugăciunea , şi a adus, odată cu ea, castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile (Iona 3, 6-10).

După cum, cînd intră într-un oraş o împărăteasă, trebuie neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi cînd intră într-un suflet rugăciunea, intră odată cu ea toată virtutea. Ceea ce-i temelia pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întîi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi, cu rîvnă, şi castitatea şi blîndeţea şi dreptatea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos, pentru ca trăind după ele să dobîndim bunătăţile cele din ceruri cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor, Amin.

Omilia 1 si 2 la Evanghelia Sfantului Ioan

Din Revista „Studii teologice”
Seria a III-a, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2006, pp. 177-l94

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Traducere si note de Asist. drd.  Sabin Preda

Omilia I

1. Cei ce se uită la întrecerile lumeşti, când află că vine vreun atlet viteaz şi plin de medalii, aleargă cu toţii să-i vadă schemele şi tehnica şi toată puterea lui. Şi poţi vedea o arenă întreagă cu mii de oameni care îşi aţintesc privirea, şi ochii trupului şi atenţia minţii, ca să nu le scape nimic din cele ce se întâmplă.

Iar dacă vine un cântăreţ vestit, la fel, aceştia iarăşi umplu teatrul şi, lăsând la o parte totul, uneori chiar şi pe cele foarte necesare şi urgente, cu mare grabă [mergând] pe drum se urcă să şadă şi să asculte sunetele şi să urmărească simfonia amândurora.

Şi acestea toate le fac mulţimile. Dar şi cei cărora le plac cuvintele fac acelaşi lucru cu sofiştii; căci există şi pentru aceştia teatre şi ascultători, spectatori care aplaudă, strigăte zgomotoase şi examinarea amănunţită a celor spuse la urmă. Deci dacă spectatorii retorilor, ai cântăreţilor şi ai atleţilor – pentru unii spectatori, pentru alţii privitori şi ascultători – stau cu atâta bunăvoinţă, cu cât oare noi n-ar trebui să arătăm mai multă râvnă şi bunăvoinţă, mai ales că nu e vorba acum de vreun cântăreţ sau de vreun sofist, ci de un bărbat care vorbeşte din cer şi care grăieşte mai răsunător decât un tunet? Căci el lumea întreagă a acoperit-o, a cucerit-o şi a umplu-o cu glasul lui, nu prin puterea strigătelor, ci prin limba sa mişcată de harul dumnezeiesc.

Şi lucru şi mai minunat este faptul că, aşa de mare fiind strigătul, nu este unul sălbatic (de fiară), nici neplăcut, ci este mai dulce şi mai dorit decât orice armonie muzicală şi ştie să atragă şi mai mult; şi, comparat cu toate acestea, [acest glas] este mai sfânt şi mai înfricoşător decât toate, şi este plin de atâtea taine şi poartă astfel de bunătăţi, pe care cei ce le primesc cu bunăvoinţă şi le păzesc cu atenţie nu mai pot rămâne pe pământ, ci sunt ridicaţi mai presus de toate lucrurile din lume şi, preschimbaţi în îngeri, locuiesc pe pământ ca în cer.

Pentru că fiul tunetului2, cel mult iubit de Hristos3, stâlpul Bisericilor din lumea întreagă4, cel ce are cheile cerului, cel ce a băut paharul lui Hristos şi s-a botezat cu botezul Lui5, cel ce s-a plecat pe pieptul Stăpânului cu multă îndrăzneală6, însuşi acesta intră acum la noi, fără să joace teatru, fără să îşi ascundă faţa cu o mască (că nu va spune astfel de lucruri), fără să urce pe scenă, fără să stea împodobit cu aur; ci vine la noi având o haină de o frumuseţe de nedescris. Pentru că ni se va arăta îmbrăcat în Hristos7, încălţat în picioarele sale cele frumoase, gata pentru Evanghelia păcii8, fără să aibă cureaua încinsă peste piept, ci împrejurul mijlocului9, [curea] nu din piele din Fenicia, nici învăluită cu aur pe deasupra, ci ţesută din adevăr şi lucrată din el.

Acesta ni se arată acum, fără să aibă vreo mască; căci nici nu este în el ceva prefăcut, nici plăsmuire sau mit, ci cu faţa descoperită el vesteşte adevărul descoperit pe de-a-ntregul. El nu se dă drept altcineva, încercând să-i convingă pe cei ce îl ascultă – fie prin prezenţa sa, prin privire şi prin glas – că este altcineva, pentru că nu are nevoie pentru vestirea [cuvintelor] de instrumente, cum ar fi chitara sau lira, sau altele dintre acestea, ci toate le lucrează cu limba, scoţând un grai mai dulce decât a oricărui cântăreţ la chitară şi mult mai folositor.

El are loc de închinare cerul întreg, teatru lumea întreagă, spectatori şi ascultători toţi îngerii şi pe acei oameni care au ajuns să fie ca îngerii sau care îşi doresc să fie. Fiindcă numai aceştia ar putea să asculte clar această armonie [a cuvintelor lui], să o arate în faptele lor şi să fie ascultători aşa cum trebuie, în timp ce toţi ceilalţi, ca nişte prunci, deşi ascultă, nu înţeleg cele pe care le ascultă, ci sunt impresionaţi de dulcegării şi de jucăriile de copii; tot aşa şi aceştia, trăind în râsete şi în desfătare care vin din bogăţie, de la putere si de la pântece, aud uneori cele pe care le spunem, dar nu arată nimic măreţ şi înalt în faptele lor, având întotdeauna privirea lor aţintită către glod şi către plăsmuirile lutului.

Acestui Apostol i-au stat alături puterile de sus, minunându-se de frumuseţea sufletului lui, de înţelepciunea şi de înălţimea virtuţii, prin care L-a fermecat şi pe Hristos şi a primit harul duhovnicesc. Pentru că, numai ce şi-a făcut sufletul ca pe o liră frumos răsunătoare şi împodobită cu pietre de mult preţ, liră care scoate sunete de aur, l-a dat Duhului ca prin el să se audă ceea ce este mare şi preaînalt.

2. Deci ca pe cel ce nu mai este pescar, nici fiu al lui Zevedeu, ci ca pe cel ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu, adică ale Duhului care loveşte această liră, aşa să îl ascultăm. Pentru că nimic omenesc nu o să ne spună, ci din adâncurile duhovniceşti sunt cele pe care ni le va spune, din acele taine pe care nici îngerii nu le-au ştiut mai înainte de a se întâmpla. Fiindcă şi ei împreună cu noi au aflat prin glasul lui Ioan şi prin noi cele pe care noi le-am cunoscut. Şi aceasta a arătat-o un alt Apostol, zicând: „Ca acum, prin Biserică, să fie făcută cunoscută începătoriilor şi stăpâniilor înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu”10.

Deci dacă acum şi începătoriile, şi Heruvimii, şi Serafimii prin Biserică au învăţat acestea, este clar că şi aceste cete s-au grăbit cu multă dorire spre ascultarea lor; fiindcă şi cinstea ce ni s-a făcut nu e deloc mică, ca îngerii să afle odată cu noi cele pe care nu le ştiau. Iar despre faptul că le-au aflat şi prin noi, de acesta nici nu mai spun.

Să facem şi noi multă linişte şi să ne împodobim, nu numai astăzi, nici numai în ziua în care auzim [aceste cuvinte], ci în toată vremea vieţii noastre; pentru că bine este să le ascultăm totdeauna. Căci dacă poftim să ştim cele ce se întâmplă în palatul împăratului (adică: ce a zis împăratul, ce a făcut şi ce se gândeşte să facă pentru cei din palat, chiar dacă de multe ori nu au nici o valoare pentru noi), cu atât mai mult e de dorit să ascultăm cele pe care Dumnezeu le-a spus, când toate ne interesează direct. Toate acestea cu acrivie ni le va spune acesta, fiind prieten al Împăratului Însuşi, şi mai ales, avându-L pe Acela înăuntrul lui vorbind şi auzind de la Acela toate câte El le-a auzit de la Tatăl: Fiindcă „pe voi v-am numit prieteni”, zice, „pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”11.

Deci aşa cum am alerga cu toţii dacă am vedea pe cineva arătându-se deodată din înălţimea cerului şi ne va făgădui că ne va spune cele de acolo cu exactitate, aşa să ne purtăm şi acum. Pentru că de acolo ne vorbeşte acest bărbat; căci nu este din lumea aceasta, după cum spune şi Hristos: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta”12, şi are în el vorbind pe Duhul, pe Cel ce pretutindeni este, pe Cel ce cunoaşte atât de bine cele ale lui Dumnezeu, aşa cum şi sufletul omului le cunoaşte pe cele ale sale, pe Duhul cel drept, stăpânitor, Cel ce duce în ceruri, pe Cel ce ne face alţi ochi şi ne pregăteşte să vedem cele viitoare ca pe cele prezente, pe Cel ce ne dă să privim îndeaproape cele din ceruri încă fiind în trup13.

Să dobândim acum liniştire prin toată viaţa noastră! Să nu rămână şi să stea aici nici un molatec, vreun adormit şi vreun întinat, ci să ne mutăm pe noi înşine în ceruri, pentru că acolo grăieşte [Ioan] acestea către cei ce acolo vieţuiesc. Că de rămânem pe pământ, nimic important nu o să câştigăm de-acolo. Fiindcă cuvintele lui Ioan nu înseamnă nimic pentru cei care nu voiesc să se elibereze de viaţa cea josnică14, precum nici acelora [nu le folosesc] cele de aici. Tunetul ne înspăimântă sufletul, fiind doar un sunet lipsit de importanţă, iar glasul lui nu numai că nu nelinişteşte pe nimeni, dar chiar potoleşte frica şi tulburarea, îi înfricoşează numai pe demoni şi pe cei ce le slujesc acelora.

Ca să vedem noi cum îi înfricoşează, să facem multă linişte şi în afară şi în cuget; şi mai ales în el. Pentru că ce folos avem dacă gura tace când sufletul este neliniştit şi este distras de multe lucruri? Acea linişte o cer eu, cea a cugetului, cea a sufletului, pentru că şi acelui auz mă adresez. Să nu o împiedice acum nici o dorinţă de bani, nici o iubire de slavă, nici tirania mâniei, nici restul mulţimii celorlalte patimi, fiindcă, dacă urechea nu se curăţeşte, nu este cu putinţă a vedea înălţimea celor spuse, aşa cum trebuie a le vedea, nici a cunoaşte precum trebuie ceea ce este înfricoşător şi tainic din aceste taine, şi cealaltă virtute întreagă care există în aceste dumnezeieşti ziceri. Căci dacă nu învaţă cineva bine melodia flautului şi tehnica chitării, dacă nu îşi încordează mintea deplin, cum va putea să se aşeze să asculte sunetele tainice cu sufletul plin de trândăvie?

3. De aceea şi Hristos ne sfătuia, zicând: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”15. Mărgăritare a numit aceste cuvinte, chiar dacă ele sunt mult mai de preţ decât acelea, pentru că nimic din cele materiale nu este pentru noi mai de preţ decât acelea. De aceea şi dulceaţa care vine din aceste cuvinte de multe ori o arată prin alăturarea cu mierea, nu pentru că numai atât este măsura lor, ci fiindcă pentru noi nu este nimic mai dulce decât mierea. Apoi, că ele depăşesc cu mult şi firea pietrelor preţioase şi toată dulceaţa mierii, ascultă ce spune Proorocul despre acestea, când arată această înălţime a lor: „Dorite sunt mai mult decât aurul, şi piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele”16 zice el, dar [vorbeşte] celor sănătoşi; de aceea a şi adăugat: „Că robul Tău le păzeşte pe ele”17.

Şi iarăşi, în alt loc, numindu-le pe acestea dulci, a adăugat: „gâtlejului18 meu”; Căci zice „cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale”19. Şi iarăşi spune folosind comparaţia zicând: „mai mult decât mierea şi fagurele în gura mea”20, pentru că se însănătoşise deplin.

Să nu venim către acestea acum ca nişte bolnavi, ci, vindecându-ne sufletul, aşa să primim hrana duhovnicească. Fiindcă de aceea am spus atâtea mai înainte fără să mai amintesc vreunul din cuvintele acelea, ca fiecare [din voi], după ce se va fi depărtat de toate cele ce îl îmbolnăvesc, aşa să intre, ca şi cum ar intra în cer, curat şi de mânie, şi de grijă, şi de zbaterea pentru viaţă, şi scăpat de toate celelalte patimi. Pentru că nu se poate câştiga de aici ceva important în alt fel, dacă nu îţi cureţi sufletul mai întâi.

Şi să nu îmi spună cineva că este scurt timpul de la o întâlnire la alta. Căci ne stă în putere nu numai în cinci zile, dar chiar într-o singură clipă să ne schimbăm întreaga viaţă. Ia spune-mi, cine era mai rău decât tâlharul şi ucigaşul acela? Nu este acesta ultima formă a răului? Şi totuşi, el pe dată a ajuns pe vârful cel mai înalt al virtuţii şi a intrat în rai, fără să mai aibă nevoie de zile, nici de jumătăţi de zi, ci de o singură clipă. Că este în puterea noastră pe dată să ne schimbăm şi din lut să devenim de aur. Şi din cauză că lucrările virtuţii şi lucrările păcatului nu sunt din fire (nu ţin de firea omenească), schimbarea e uşoară, la fel şi eliberarea de toate nevoile [firii]. Că zice: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”21.

Vezi că e nevoie numai de voinţă?22  Dar nu numai de cea comună/ obişnuită, cea pe care o au cei mulţi, ci de cea care se străduieşte. Pentru că am cunoscut că acum toţi vor să zboare la cer, dar trebuie [mai întâi] să-şi arate voinţa prin faptele lor. Pentru că şi negustorul vrea să se îmbogăţească, dar nu îşi limitează voia numai la cuget, ci şi construieşte corabie, adună şi marinari, caută şi cârmaci, dotează şi corabia cu toate cele necesare, împrumută şi bani, străbate şi marea, călătoreşte în pământ străin, rabdă şi multe primejdii, şi toate celelalte pe care le ştiu cei ce navighează pe mare.

Aşa şi noi trebuie să ne arătăm voinţa. Pentru că şi noi navigam pe mare, nu de la un pământ la altul, ci de la pământ la cer. Să ne înzestrăm mintea cu cârmaci potrivit, care ne poartă către cele de sus, să o înzestrăm cu marinari de încredere şi cu corabie tare, ca nu cumva în vreo situaţie mai grea şi în descurajare să se afunde, nici să fie trasă încoace şi încolo de vântul trufiei, ci să fie stabilă şi uşoară. Dacă aşa vom avea corabia, cârmaciul şi marinarii, vom naviga cu succes şi vom dobândi pentru noi înşine pe Fiul lui Dumnezeu, Cârmaciul cel adevărat, Care nu va lăsa să se afunde corabia noastră, ci, chiar dacă mii de vânturi ar sufla, şi pe acelea le va potoli, şi marea, şi în locul furtunii va aduce pacea/liniştirea.

4. Dacă aşa vă veţi pregăti, veniţi în ziua următoare la Biserică să auziţi ceva mai de preţ decât banii pentru voi şi să aşezaţi cele spuse în sufletele voastre. Nimeni să nu fie drum (loc tare, bătătorit), nimeni piatră, nimeni loc plin de spini23. Să ne facem pe noi înşine pământ roditor, fiindcă aşa şi noi vom semăna cu bucurie seminţele, când vom vedea pământul curat. Iar dacă îl vedem pietros şi întărit, să ne iertaţi că nu voim să ne ostenim în zadar. Pentru că dacă lăsăm sămânţa şi începem să smulgem spinii, iarăşi va fi o nebunie şi mai mare să semănăm în pământ nelucrat.

Cel ce se îndulceşte de auzul acestor cuvinte nu trebuie să mai ia parte la mesele demonilor. Căci ce părtăşie este între dreptate şi nelegiuire? Stai să-l asculţi pe Ioan şi prin el să afli cele ale Duhului, şi după acestea mergi să asculţi femei desfrânate, care spun vorbe de ruşine şi joacă în piese şi mai ruşinoase, şi [să vezi] şi homosexuali care se masturbează singuri sau unii pe alţii? Cum vei putea să te curăţeşti cum trebuie, când tu te tăvăleşti într-o astfel de mocirlă?

De ce trebuie oare să amintesc de fiecare neruşinare în parte care se întâmplă acolo? Căci toate acolo sunt de râs, toate numai ruşine, toate sunt ofensă şi înjurături şi glume ruşinoase, toate sunt numai depravare, toate numai pierzare. Iată vă spun mai dinainte şi vă vestesc tuturor: nimeni din cei ce v-aţi desfătat de această masă să nu îşi strice sufletul cu otrava acelor imagini. Toate câte se spun şi se întâmplă acolo sunt alaiuri (însoţiri) satanice. Şi să ştiţi voi, cei botezaţi24, ce condiţii vi s-au pus de către noi (sau mai degrabă de Hristos, când Însuşi v-a introdus în taină), ce I-aţi spus, ce aţi vorbit cu El despre alaiurile (însoţirile) satanice, cum v-aţi lepădat de satana şi de îngerii lui şi aţi făgăduit că nici nu îi veţi mai urma, nici nu veţi mai fi atraşi acolo? Mi-e teamă, şi nu puţin, ca nu cumva cineva, fiind schimbător (inconsecvent) faţă de astfel de făgăduinţe, să ajungă nevrednic de aceste taine.

Nu vezi cum la curţile împărăteşti nu cei ce se împotrivesc, ci cei ce cinstesc sunt chemaţi să ia parte la bunăvoinţa aceea şi sunt număraţi între prietenii împăratului?

A venit la noi un ambasador din cer, trimis chiar de Dumnezeu ca să ne vorbească despre oarecare nevoi urgente, iar voi, în loc să ascultaţi ce vrea şi ce înţelegeri face cu noi, staţi şi ascultaţi mimi.

O, câte fulgere şi câte ciomege merită această atitudine a voastră! Fiindcă aşa cum nu trebuie să participaţi la masa demonilor, tot aşa nu trebuie nici să-i ascultaţi pe demoni, nici să mergeţi cu haina murdară la masa strălucită, plină de atâtea bunătăţi, pe care a gătit-o Dumnezeu.

Fiindcă atât de mare este puterea ei, încât poate chiar în cer să ne ridice, numai să luăm aminte cu cuget cumpătat. Căci nu este cu putinţă ca cel care ascultă continuu cuvintele dumnezeieşti să rămână la smerenia de acum (la chipul smerit al zilei de astăzi), ci e nevoie să prindă aripi imediat şi să zboare către cetele cele de sus şi să întâlnească vistieriile bunătăţilor, pe care să ni le dea şi nouă să le ajungem, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care [fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului celui preasfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Note:

OMILIA I

1 Pentru textul în limba greacă am folosit colecţia ΕΛΛΗΝΕΣ ΠΑΤΕΡΕΣ ΤΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ (ΕΠΕ), ΠΑΤΕΡΙΚΑΙ ΕΚΔΩΣΕΙΣ «ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ Ο ΠΑΛΑΜΑΣ», ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ, 1979, voi. 39, ρ. 418-469. De asemenea, am consultat şi traducerea în neogreacă din aceeaşi ediţie şi traducerea engleză electronică Early Church Fathers – Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XIV, URL: sf%20parinti%20engleza/CCEL/FATHERS2/npnfll4/toc.htm
2 Mc. 3, 17.
3 In. 20, 2.
4 Gal. 2, 9.
5 Mc. 10, 38-39.
6 In. 13, 25.
7 Gal. 3, 27.
8 Rom. 10, 15.
9 Le. 12, 35.
10Efes. 3,10.
11 In. 15, 15.
12 In. 15, 19.
13 în acest pasaj, Sf. Ioan Hrisostom arată lucrarea ermineutică a Duhului Sfânt: vorbeşte în  Sfinţi;  cunoaşte  cele  ale  lui  Dumnezeu  şi  le  descoperă;  face  active  simţirile duhovniceşti (ochi, urechi, gura) cu care „vedem cele viitoare ca prezente, privim de aproape pe cele din ceruri; are, de asemenea, şi funcţie anagogică (este drept/direct, stăpânitor, duce în ceruri).
14 Prima condiţie pentru înţelegerea cuvintelor Scripturii este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, curăţirea de patimi. Ea pune bazele drumului ascetic de dobândire a Duhului, Singurul care poate explica pe de-a-ntregul înţelesurile cuvintelor Sfintei Scripturi, ca Cel ce este autorul acesteia.
15 Mt. 7,6.
16 Ps. 18, 11.
17 Ps. 18,12.
18 în limba greacă apare cuvântul λάριγγος, iar în varianta sinodală folosită de noi este tradus cu limbă.
19 Ps. 118,103.
20 Ps. 118,103.
21 Is. 1, 19.
22  O altă premisă a actului ermineutic pentru Sfântul Ioan Gură de Aur este voinţa omului. Ea produce deschiderea omului spre primirea harului, fiind începutul drumului ascetic de curăţire în vederea împărtăşirii de har: la început prin cuvintele Scripturii şi prin contemplarea raţiunilor dumnezeieşti din făpturi, apoi prin contemplare luminii dumnezeieşti necreate.
23  Mt. 13,4-8.
24 Cei iniţiaţi în taina Botezului.

Omilia a II-a

Ioan 1, 1: „La început era cuvântul”
1. Dacă Ioan urma să ne grăiască şi să ne spună despre el însuşi, era necesar să vorbească şi despre neamul său, şi despre patria sa, şi despre educaţia sa. Dar pentru că nu el, ci Dumnezeu vorbeşte firii omeneşti prin el, mi se pare de prisos să mai cercetăm acestea. Sau poate că nu este prisos, ci foarte necesar. Pentru că dacă vei afla cine a fost, de unde [venea], din ce părinţi [se trăgea] şi de ce origine era, iar apoi vei auzi glasul lui şi întreaga lui filosofie, atunci vei şti cu siguranţă că toate acestea nu sunt ale lui, ci ale puterii dumnezeieşti care îi mişca sufletul.

Deci, care era patria lui? Nici una, un târg amărât al unui ţinut încă şi mai lipsit de cinste, care nu avea nimic bun de oferit. Pentru că despre Galileea vorbesc de rău şi cărturarii, zicând: „întreabă şi vezi, că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”25; o osândeşte şi israelitul cel adevărat26 atunci când zice: „Din Nazaret poate fi ceva bun”27. Şi fiind el dintr-astă ţară, nu era nici dintr-un sat important. Dar şi acolo nu era dintre oamenii importanţi, tatăl lui fiind un pescar sărac. Aşa de sărac era, că şi copiii şi-i ducea la această muncă. Ştiţi cu toţii că nimeni din cei care muncesc cu mâinile nu doreşte să-şi ia fiul şi să-l facă moştenitor al meşteşugului său, afară numai de cazul în care sărăcia îl apasă foarte tare; şi asta mai ales când meşteşugul este unul foarte dispreţuit, însă nimeni nu poate fi mai sărac, mai dispreţuit şi mai neînvăţat decât pescarii. Dar şi între aceştia, unii sunt mai de sus şi alţii mai de jos. Iar Apostolul nostru acesta şi în acestea este din clasa celor de jos28.

Pentru că nu pescuia în mare, ci într-un mic lac oarecare, unde stătea cu tatăl său şi cu Iacov, fratele său, dregându-şi mrejele rupte (care şi aceasta este o dovadă a sărăciei), din care vedem că nu avea nimic de-a face cu educaţia. La fel mărturiseşte şi Luca, scriind, că nu era numai un om simplu, ci şi neştiutor de carte. Şi pe drept cuvânt căci aşa de sărac cum era, nici măcar în piaţă nu obişnuia să meargă, nici nu şedea împreună cu oameni care să inspire încredere, ci, dedat cu totul pescuitului, rareori se întâlnea cu cineva, vorbind numai cu vânzătorii de peşte şi cu bucătarii. Cu ce era mai de preţ decât fiarele sălbatice? Nu ajungea oare să imite lipsa de grai a peştilor?

Să vedem, deci, ce spune şi despre ce lucruri ne vorbeşte acest pescar, care petrecea lângă lac şi lângă mreje şi peşti, care era din Betsaida Galileei, al cărui tată era sărac, şi sărac cu sărăcia cea mai cumplită, care era neînvăţatul cel mai lipsit de învăţătură, şi aceasta în ultima ei formă, care nu a învăţat literele nici în copilărie, nici mai târziu, după ce a fost împreună cu Hristos. Vorbeşte oare despre lucrurile din ţarini? Despre cele din râuri? Despre afacerile cu peşti? Căci despre astfel de lucruri s-ar aştepta cineva să-l audă pe un pescar vorbind. Dar nu vă speriaţi! Nimic din toate acestea nu o să auzim, ci despre cele din ceruri, despre care nimeni niciodată nu a mai aflat înainte de el. Fiindcă el vine să ne aducă aşa învăţături înalte şi vieţuire (petrecere, viaţă) grozavă şi filosofie prea bună, cum e şi normal [să fie] celui care vorbeşte insuflat din vistieriile Duhului, precum a venit la noi acum; şi mai mult, el [ne va vorbi] despre lucruri care nici celor ce sunt acolo (îngerilor, n.n.) nu le sunt cunoscute, aşa cum am spus mai înainte.

Sunt acestea ale pescarului? Spune-mi! Sau poate pe de-a-ntregul ale unui retor? Sau ale unui sofist sau filosof? Sau poate ale cuiva care s-a educat în înţelepciunea cea exterioară? Nicidecum. Căci acestea nu sunt filosofări ale unui simplu suflet omenesc despre firea aceea preacurată şi fericită, despre puterile ce sunt împreună cu ea, despre nemurire şi viaţa cea netrecătoare, despre firea trupurilor muritoare şi a celor ce apoi vor fi nemuritoare, despre iad, despre Judecata ce va să fie, despre răspunsul fiecăruia pentru cuvintele sale, pentru fapte, pentru gânduri şi cugete şi, pe de altă parte, să ştie ce este omul, ce este lumea, ce este omul adevărat şi ce este cel ce pare a fi [om] fără să fie însă, ce este răutatea şi ce este virtutea.

2. Unele dintre acestea le-au cercetat şi cei din jurul lui Platon şi a lui Pitagora. De ceilalţi filozofi nici măcar nu mai merită să amintim, devreme ce toţi au fost atât de ridicoli în abordarea acestor probleme. Iar ceilalţi care au fost fermecaţi cu totul de aceştia şi au crezut că aceştia sunt corifeii acestei ştiinţe, aceştia desigur sunt dintre ceilalţi, care au şi scris câte ceva de dragul vieţuirii în cetate şi au alcătuit şi legi, însă în toate au fost făcuţi de ruşine mai rău decât nişte copii. Pentru că făcând cu toţii cele ce sunt comune femeilor29 şi-au dat viaţa peste cap, au stricat cinstea nunţii, şi alte lucruri ridicole de felul acesta le-au dat ca legi, în felul acesta consumându-şi întreaga lor viaţă.

Iar în învăţăturile lor despre suflet nu s-au dat înapoi de la vreo grozăvie neruşinată, spunând că sufletele oamenilor devin muşte şi ţânţari, sau arbust, şi zicând că până şi Dumnezeu este suflet şi altele de acest fel susţinând cu neruşinare.

Dar nu numai acest lucru este vrednic de osândă, ci şi marea agitată30 a cuvintelor lor. Căci precum într-o mare curenţii se opun unul altuia, aşa şi aceştia nu se opresc niciodată la aceleaşi lucruri, devreme ce vorbesc bazându-se pe raţionamente ascunse şi şubrede. Acest pescar însă nu face aşa. Ci pe toate le spune cu siguranţă, şi, ca unul care stă pe piatră, nicidecum nu se abate. Şi pentru că a fost învrednicit să ajungă chiar în cele de nepătruns şi să îl aibă vorbind înlăuntrul său pe Domnul tuturor, nu a pătimit nimic din [greşelile] cele omeneşti. Aceia însă, ca unii care nici măcar în visurile lor nu au fost învredniciţi să calce în [palatele] împărăteşti, ci stau afară în piaţă împreună cu ceilalţi oameni şi cu mintea lor îşi închipuie cele nevăzute, aceia s-au rătăcit cu înşelare mare, vrând să grăiască despre cele negrăite, şi, ca nişte orbi şi beţi, s-au tras unul pe altul în această rătăcire a lor; dar nu numai unul pe altul, dar şi pe ei înşişi, schimbându-şi întotdeauna părerea despre cele [spuse] de ei.

Iar acest neştiutor de carte, omul simplu, cel din Betsaida, fiul lui Zevedeu, chiar dacă de mii de ori şi-ar râde elinii de aceste titluri ale sale de nimic, eu o voi spune cu mult mai multă îndrăzneală; chiar dacă neamul lui ar fi pentru aceştia un neam barbar şi că e departe de educaţia elină, prin aceasta mai luminoase se arată cele ale noastre. Pentru că barbarul şi neînvăţatul grăieşte unele ca acestea, pe care nimeni dintre oamenii de pe pământ nu le-a văzut vreodată. Şi nu numai că le grăieşte, dar şi convinge [despre ele] – cu toate că, doar aceasta31 să fi fost, mare minune ar fi. Acum însă ne aduce în acest sens şi o altă dovadă, şi mai mare, că cele pe care le spune el sunt inspirate de Dumnezeu, şi anume, faptul că el îi convinge pe toţi cei ce-l ascultă de-a lungul timpului. Deci cine nu se va minuna de această putere din lăuntru lui? Fiindcă şi aceasta, după cum am spus, este o dovadă suficient de mare că nu pune nici o lege cu de la el putere.

Deci acest barbar, care prin scrierea Evangheliei a cucerit toată lumea, prin trupul lui jumătate din Asia, unde odinioară filosofau toate găştile elineşti, fiind acolo înfricoşător demonilor, strălucind în mijlocul vrăjmaşilor şi nimicind întunecimea lor; care prin sufletul său a plecat către ţara aceea, care se potriveşte celui ce astfel de lucruri lucrează. Iar cele ale elinilor toate s-au stins şi au dispărut, în timp ce cele ale lui de fiecare dată devin şi mai strălucitoare. Pentru că de când au apărut acesta şi ceilalţi pescari, de atunci au tăcut învăţăturile lui Pitagora şi ale lui Platon, care la început au părut că vor rămâne, dar nici măcar după nume nu îi mai ştiu cei mulţi; şi deşi Platon a fost împreună petrecând cu regii cei tirani, după cum se spune, şi pe mulţi i-a avut prieteni, şi a mers pe mare şi în Sicilia, iar Pitagora a cucerit aproape întreaga Eladă şi a făcut acolo zeci de mii de feluri de vrăji. Fiindcă a vorbi cu boii (pentru că şi aceasta spun că ar fi făcut-o) nu este altceva decât vrăji¬torie. Şi este şi mai clar de aici; căci vorbirea cu animalele necuvântătoare nu a folosit cu nimic neamului omenesc, ba dimpotrivă, mai mare vătămare i-a adus.

Şi deşi firea oamenilor era mai potrivită pentru filosofie, totuşi el vorbea cu vulturii şi cu boii, după cum zic ei, făcând vrăji. Fiindcă nici firea necuvântătoare nu a făcut-o cuvântătoare (pentru că nici nu era în puterea omului să facă una ca asta), ci numai i-a înşelat pe cei lipsiţi de minte cu farse vrăjitoreşti şi, în loc să-i înveţe pe oameni cele folositoare lor, i-a învăţat că este acelaşi lucru să mănânce cineva fasole sau capetele celor ce l-au născut; şi apoi pe cei ce erau împreună cu el i-a convins că sufletul învăţătorului uneori a fost un tufiş, alteori o fată, iar alteori un peşte.

Oare nu pe drept toate acelea s-au stins şi au pierit cu desăvârşire? Şi pe drept cuvânt. Dar nu a fost aşa şi cu cele grăite de acest sărac şi neştiutor de carte. Pentru că şi sirienii, şi egiptenii, şi indienii şi persanii, şi etiopienii, şi nenumărate alte neamuri, după ce au tradus în limba lor cele spuse de acesta, oamenii barbari au învăţat să filozofeze.

3. Deci nu pe nedrept am zis că prin el lumea întreagă a devenit un teatru. Pentru că nu i-a lăsat pe cei de aceeaşi fire cu el, ca să se obosească în zadar cu firile necuvântătoarelor (care ar fi fost o încercare zadarnică şi ultima formă de nebunie), ci slobozindu-se de acestea32, ca şi de celelalte patimi, un singur lucru a căutat, ca lumea întreagă să afle ceva din lucrurile folositoare şi care pot să o mute de pe pământ la cer. De aceea, nu şi-a ascuns învăţătura în nici un fel de ceaţă sau întuneric, cum făceau aceia, care, punând înainte neclaritatea/nesiguranţa cuvintelor, ca pe un văl, încercau să ascundă răutăţile care zăceau în acestea, învăţăturile lui sunt mai limpezi decât razele soarelui. De-aceea s-au şi răspândit printre toţi cei de pe faţa pământului.

Pentru că nu a poruncit celor ce îl urmau să tacă timp de cinci ani, cum au făcut aceia, nici nu i-a învăţat aşa, să ajungă ca nişte pietre nesimţitoare, nici n-a spus poveşti cum că totul33 se află în numere, ci, lepădând această nebunie satanică şi stricătoare, a pus atâta simplitate în cuvintele sale, ca nu numai bărbaţilor şi savanţilor să le fie uşor să înţeleagă, ci şi femeilor şi copiilor să le fie toate clare. Fiindcă credea că acestea sunt şi adevărate şi folositoare tuturor celor ce ascultă; şi tot timpul de după el dă mărturie. Fiindcă a tras întreaga lume către el, şi viaţa noastră întreagă a eliberat-o de această ciudată tragedie, după auzirea cuvintelor acestora. De aceea noi care le ascultăm am prefera mai bine să fim lipsiţi de viaţă, decât de învăţăturile pe care acela ni le-a transmis.

Şi din acestea, ca şi de pretutindeni, este arătat acum că nimic omenesc nu este în învăţăturile lui, ci dumnezeieşti şi cereşti sunt aceste cuvinte, care au ajuns la noi prin acest suflet dumnezeiesc. Pentru că nu cuvinte izbitoare o să vedem, nici încâlceală de vorbe, nici vreo înfrumuseţare şi aranjare de nume şi predicate, care sunt de prisos şi fără de vreun folos (căci acestea sunt departe de orice filosofie), ci tărie neînvinsă şi dumnezeiască, şi putere nebiruită a învăţăturilor drepte, şi revărsare de nenumărate bunătăţi. Căci grija lor pentru modul expunerii era atât de excesivă şi demnă de sofişti, sau mai bine nu de sofişti, ci de băieţaşii fără de minte, încât chiar şi filosoful care era printre ei [primul] l-a introdus pe dascălul lor care se ruşina foarte tare de această artă şi care zicea judecătorilor că vor auzi de la el cuvinte spuse simplu şi fără premeditare, nu condimentate cu alte cuvinte, nici împodobite cu nume şi predicate. Fiindcă nu se cuvine, a zis, o, bărbaţi, la această vârstă să vin înaintea voastră şi să inventez discursuri ca un băieţandru.

Uită-te la această mare absurditate. Fiindcă acel lucru pe care învăţătorul lui, când a plecat, l-a caracterizat ca lucru de ruşine şi nevrednic de filosofie şi ca lucrul băieţandrilor, pe acesta l-a întrebuinţat mai mult decât toţi. Numai cinstea era aşa peste tot. Şi Platon nu are nimic de care să te minunezi, sau poate numai acest lucru (cinstea n.n.). Şi după cum atunci când dezveleşti mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dai înlăuntru numai de miros urât, de stricăciune multă şi oase goale, tot aşa şi învăţăturile filosofului, dacă le vei dezveli cuvânt cu cuvânt, vei vedea că sunt pline de urâciune, mai ales când filosofează despre suflet, pe care, pe de o parte, îl cinsteşte fără măsură şi, în acelaşi timp, îl huleşte.

Fiindcă aşa este această cursă diavolească, niciodată nu ţine calea de mijloc; ci prin excese către cele două extreme, îi face pe cei s-au prins în ea să ajungă la blasfemii. Pentru că numai ce zic că acesta (sufletul n.n.) aparţine fiinţei lui Dumnezeu, că imediat după aceea, după ce l-au înălţat fără măsură şi fără pic de respect, îl hulesc printr-o altă afirmaţie care depăşeşte limitele, băgându-l în porci şi în măgari şi în alte animale şi mai lipsite de cinste. Dar ajunge cu acestea! Sau mai degrabă şi acestea depăşesc măsura. Pentru că dacă ar fi fost să aflăm ceva folositor de la ei, trebuia să ne ocupăm mai mult cu ei: iar dacă vrem să observăm neruşinările şi absurdităţile lor, şi cele spuse de noi sunt prea destul.

De aceea, lăsând miturile acelora, să ne alipim de învăţăturile noastre, care ne-au venit de sus prin gura acestui pescar care nu are nimic omenesc. Haide, dar, să aducem în mijlocul nostru cuvintele acestea şi să ne amintim ceea ce v-am rugat la început, ca să luăm aminte cu grijă la cele ce sunt spuse.

Ce zice, aşadar, chiar de la început Evanghelistul acesta?

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”.

Vezi câtă îndrăzneală şi putere a cuvintelor? Vezi cum vorbeşte fără pic de îndoială, fără presupuneri, ci pronunţându-se categoric34? Aceasta este [o calitate] a dascălului, să nu fie schimbător în ceea ce spune. Fiindcă dacă cel care urmează să-i înveţe pe alţii are nevoie de altcineva care va putea să-l întărească cu siguranţă, nu printre învăţători trebuie socotit, ci în rândurile ucenicilor ar fi drept să fie. Iar dacă cineva ar întreba: „Pentru care pricină a lăsat Cauza Primă, şi ne vorbeşte întâi despre cea de-a doua?35″ noi vom evita să vorbim despre „prima” şi „a doua”. Pentru că Dumnezeirea este mai presus de numere şi de succesiunea timpului. De-aceea şi pe acestea le vom părăsi, când mărturisim că Tatăl nu este din nimeni, iar Fiul este născut din Tatăl.

4. Da, zice, dar de ce l-a lăsat deoparte pe Tatăl şi vorbeşte despre Fiul? Pentru că cel dintâi era arătat tuturor, şi dacă nu ca Tată, măcar ca Dumnezeu; în timp ce Unul Născut nu era cunoscut.  De-aceea pe drept cuvânt s-a grăbit să sădească numaidecât cunoştinţa despre El în cei ce nu-L cunoşteau. De altfel, nici despre Tatăl nu a rămas tăcut în cuvintele sale despre acestea. Şi priveşte numai, rogu-te, la priceperea sa duhovnicească. El ştie că la oameni fiinţa cea mai cinstită este cea mai bătrână şi care există mai înainte de toate, pe care îl primesc ca Dumnezeu. De aceea de la acestea pune el începutul, şi zice că este şi mai înainte existent şi Dumnezeu. Şi nu face ca Platon, care zice că uneori este minte36, alteori suflet, fiindcă acestea sunt străine de firea dumnezeiască şi neprihănită.

Şi [această fiinţă dumnezeiască] nu are nimic comun cu noi, ci este departe de orice părtăşie cu făptura – în ceea ce priveşte fiinţa, zic asta, nu în ceea ce priveşte relaţia. Exact din acest motiv L-a şi numit Cuvânt. Pentru ca urma să înveţe că Însuşi Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, ca să nu presupună cineva o naşterea pătimitoare37, anticipând şi eliminând prin numirea de Cuvânt orice presupoziţie rea şi arătând lămurit că Fiul este din El şi Se naşte în chip nepătimitor.

Vezi că, aşa cum am spus, nu a rămas tăcut despre Tatăl în cuvintele sale despre Cuvântul? Iar dacă aceste exemple nu sunt suficiente ca să acopere toată problema, să nu te miri. Doar vorbim aici despre Dumnezeu, care nu poate fi nici grăit, nici gândit în chip vrednic. De aceea şi acesta nicăieri nu a pus vreun nume fiinţei – fiindcă nu este cu putinţă să spunem ce este Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa -, ci întotdeauna ni-L arată din lucrările Lui.

Iar acest Cuvânt oricine poate vedea cum, puţin mai încolo, este numit şi Lumină, şi Lumina iarăşi este numită Viaţă. Dar nu numai pentru această pricină L-a numit aşa. Aceasta a fost prima. Iar a doua pricină a fost că urma să ne vestească cele ale Tatălui: „Toate”, zice, „câte am auzit de la Tatăl, vi le-am vestit”38. Şi Îl numeşte şi Viaţă şi Lumină, pentru că din lumina cunoştinţei ne-a dăruit şi viaţa care vine din aceasta.

Şi nu există un nume, nici două, nici trei, nici mai multe care să ajungă să înveţe despre Dumnezeu, ci obişnuieşte să folosească multe [numiri] ca să poată să arate, fie şi neclar, ceva din însuşirile Lui. Şi nu L-a numit simplu Cuvânt, ci împreună cu adăugarea articolului, deosebindu-L de celelalte cuvinte şi prin aceasta.

Ai văzut că nu degeaba spuneam că din cer ne vorbeşte acest Evanghelist? Vezi aşadar cum chiar de la început, după ce a întraripat sufletul, a ridicat şi mintea celor care ascultă. Căci aşezându-o mai presus de cele sensibile, deasupra pământului, deasupra mării, deasupra cerului, o călăuzeşte şi mai presus de îngeri, şi mai presus de Heruvimi şi de Serafimi, şi mai presus de Tronuri, şi mai presus de începătorii, şi mai presus de Stăpânii, şi în chip simplu o convinge să păşească dincolo de întreaga zidire.

Deci ce se întâmplă? Dacă ne-a ridicat la o aşa înălţime, ar putea să ne oprească acolo? Nicidecum. Ci precum acela care ia pe cineva de pe ţărm în largul mării şi acela vede cetăţi şi ţărmuri şi limanuri, când îl duce şi mai în mijlocul mărilor îl desparte de cele pe care le-a văzut mai înainte, dar privirea aceluia nu se opreşte nicăieri, ci o duce spre contemplarea în nemărginit, aşa şi Evanghelistul, ducându-ne mai presus de toată făptura şi trimiţându-ne mai presus de veacul acesta, ne lasă ochiul atârnat în aer, fără să ne dea îngăduinţa de a ajunge la vreun oarecare sfârşit întru cele de sus, pentru că nu este nicăieri.

Ducând aşadar cuvântul către început, el întreabă care început; apoi, găsindu-l pe „era”, ajunge totdeauna în acelaşi loc cu mintea, fără să aibă unde să îşi oprească gândirea, ci, privind fără încetare şi neputând să se oprească undeva, se întoarce fiind istovit iarăşi către cele de jos. Pentru că „la început era” nu înseamnă nimic altceva decât o expresie care arată39 că există veşnic şi este infinit.

Ai văzut filosofie adevărată şi învăţături dumnezeieşti? Nu ca cele ale elinilor care pun [deosebire de] ani [între dumnezeii lor], şi despre unii zei spun că sunt bătrâni, iar alţii mai tineri. Nimic din toate acestea nu există la noi. Căci dacă este Dumnezeu (precum şi este) nu există nimic înainte de El; dacă este Creatorul tuturor, [înseamnă] că El este primul; dacă este Stăpân şi Domn al tuturor, toate sunt sub El, şi făpturi şi veacuri. Eu aş vrea să mă cobor şi la celelalte lupte, dar poate v-am istovit deja mintea. De aceea, după ce vă voi sfătui cele ce vă sunt de folos să le ascultaţi, şi în ceea ce priveşte pe cele deja spuse, şi pe cele ce vor fi grăite, iarăşi voi tăcea.

Care sunt acelea aşadar? Am văzut că mulţi au ameţit deja de lungimea celor spuse. Acest lucru se întâmplă când sufletul este îngreunat de greutăţile cele multe ale vieţii.

Căci precum ochiul, când este curat şi limpede, are vederea ascuţită şi nu oboseşte uşor când priveşte de aproape cele mai mici corpuri, iar pe când se revarsă asupra lui vreun lichid vătămător de pe cap, sau când urcă vreun fum înecăcios cu flăcări, acela nu îl lasă să mai vadă bine nimic, nici măcar din corpurile mai mari, la fel se întâmplă şi cu sufletul. Fiindcă atunci când este curat şi nu are nici o patimă să îl împiedice, priveşte cu putere la cele la care trebuie să privească. Dar când, tulburat de multele patimi, îşi pierde virtutea sa, către nimic înalt nu se mai poate mişca, ci oboseşte repede şi cade înapoi; şi se întoarce către somn şi moleşeală, ignorând cu totul cele ce l-ar putea interesa pentru virtute şi viaţă, şi nu le gustă defel cu prea mare bunăvoinţă.

5. Astfel, pentru a nu pătimi şi voi aşa (că n-o să încetez să vă îndemn totdeauna aceste lucruri), întăriţi-vă mintea, ca să nu auziţi aceleaşi lucruri pe care le auzeau credincioşii evrei de la Pavel. Căci şi acelora le-a zis [Pavel] că mult a fost cuvântul şi greu înţeles, nu pentru că aşa era natura acelui cuvânt, ci pentru că, zice, voi „v-aţi făcut greoi la auzit”40. Fiindcă este în firea celui slab şi bolnav să fie ameţit/deranjat şi de cuvântul scurt ca şi de cel lung, şi să creadă că sunt dificile chiar şi cele clare sau uşor de înţeles.

Dar nimeni dintre voi nu trebuie să fie aşa. Ci îndepărtând toată grija lumească, aşa să asculte fiecare aceste învăţături. Fiindcă atunci când cel ce ascultă este cuprins de dorinţa banilor, nu poate fi cuprins în acelaşi fel şi de dorinţa de a asculta; pentru că un singur suflet nu este de ajuns pentru mai multe dorinţe, ci una este nimicită de cealaltă şi, astfel sfâşiindu-se [sufletul] devine şi mai slab, şi [dorinţa] care stăpâneşte consumă toată [puterea] celeilalte în sine.

Aceasta se întâmplă în mod obişnuit şi cu copiii. Când cineva are un singur copil îl iubeşte pe acela peste măsură. Dar când ajunge tată al mai multor copii, dispoziţia lui41 se împarte şi devine mai slabă. Iar dacă acest lucru se întâmplă acolo unde stăpânirea şi puterea [acestei purtări] ţin de fire, iar cele iubite sunt din neam cu noi, ce vom zice despre dorinţa şi dispoziţia care ţin de alegere, şi mai ales, când aceste dorinţe sunt potrivnice una alteia? Fiindcă iubirea de bani este potrivnică iubirii de a asculta astfel de cuvinte.

În cer intrăm când intrăm în aceasta. Nu vorbesc despre loc, ci despre dispoziţie. Fiindcă e posibil ca şi pe pământ fiind să fii în cer, să îţi închipui cele de acolo şi să auzi cele de acolo.

Nimeni aşadar să nu aducă în cer cele ale pământului!

Nimeni, în acest loc fiind, să nu se îngrijească de cele de acasă! Fiindcă [omul] ar trebui să aibă cu el şi să păstreze câştigurile de aici şi acasă şi la piaţă, nu să îngăduie ca, şezând aici, să se încarce cu greutăţile casei şi din piaţă. De aceea intrăm lângă tronul învăţăturii ca acolo să ne curăţim de orice întinare din afară. Şi chiar dacă nu vom fi murdăriţi în această mică şcoală de cele ce se spun şi se fac afară, tot este bine să nu intrăm încă de la început.

Nimeni aşadar să nu se îngrijească în biserică de cele de acasă, ci şi acasă să fie mişcat de cele [spuse] în biserică. Mai de preţ decât toate să ne fie acestea. Fiindcă acestea sunt ale sufletului, iar acelea ale trupului. Sau mai bine acestea sunt de folos sufletului şi trupului. De aceea acestea să ne fie ocupaţia principală, iar toate celelalte doar ca nişte lucruri în plus. Fiindcă acestea sunt şi pentru viaţa viitoare şi pentru cea prezentă, pe când celelalte nu folosesc nici uneia, decât dacă sunt făcute după legea care s-a pus pentru ele. Aici nu aflăm numai cum vom fi după aceea şi cum vom trăi atunci, ci cum să ne şi orânduim viaţa de acum. Fiindcă această casă este spital duhovnicesc ca să ne vindecăm în ea de rănile pe care le primim din afară, nu să primim altele noi aici şi să rămânem cu ele. Căci dacă nu luăm aminte când vorbeşte cu noi Duhul Sfânt, nu numai că nu vom fi vindecaţi de [rănile] cele dintâi, ba chiar şi altele vom dobândi.

Să luăm aminte acum cu multă grijă la această carte care ni se descoperă acum. Căci nici nu va trebui să facem mult efort dacă vom învăţa cu exactitate principiile şi ipotezele; dimpotrivă, puţin ostenindu-ne la început, vom putea mai departe — după cum zice Pavel — să îi povăţuim şi pe alţii. Fiindcă acest Apostol este foarte mare şi este plin de multe învăţături despre adevăr, şi stăruie asupra lor mai mult decât asupra altora.

Să nu îl ascultăm aşadar superficial. Aceasta este pricina, de altfel, pentru care şi noi vom tâlcui câte puţin, ca să vă fie uşor de înţeles şi să nu vă fugă din minte. Să ne temem aşadar ca nu cumva să nu fim vinovaţi de cuvântul acela: „De nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”42. Fiindcă ce vom avea în plus faţă de cei ce nu au ascultat, dacă după ascultarea cuvintelor acestora vom merge acasă fără să ducem nimic, sau poate numai minunându-ne de cele ce s-au spus?

Îngăduiţi-ne să semănăm în pământ bun! Îngăduiţi-ne să fiţi atraşi de noi şi mai mult!

Şi dacă cineva are spini, să îi atingă de focul Duhului;

dacă cineva are inimă împietrită şi împotrivitoare, să o facă moale şi domoală folosindu-se de acelaşi foc;

dacă cineva, aflându-se pe drumuri, este călcat de tot felul de gânduri, să intre în cele mai dinlăuntru43 şi să nu rămână expus puterii celor care vor să năvălească peste el ca să îl prade, ca să vedem lanurile voastre pline de roade.

Fiindcă, dacă ne vom îngriji în felul acesta de noi înşine şi vom fi harnici către această ascultare duhovnicească, poate nu de toate odată, dar puţin câte puţin ne vom elibera de toate grijile vieţii.

De aceea să luăm aminte ca să nu se zică şi despre noi că [suntem] „ca o viperă surdă, care-şi astupă urechile”44. De care animal se deosebeşte un astfel de ascultător? Spune-mi! Şi cum nu va fi mai iraţional decât orice animal cel ce nu ia aminte la Dumnezeu care vorbeşte? Fiindcă dacă a fi om înseamnă a plăcea lui Dumnezeu, cel ce nu vrea să asculte ca Acesta să îl îndrepte nu este nimic altceva decât un animal.

Înţelege dar cât de rău este când Hristos vrea să ne facă din oameni asemenea îngerilor şi noi ne schimbăm din oameni în animale.

Fiindcă a sluji pântecelui, a fi stăpânit de pofta de bani, a te mânia, a muşca şi a lovi cu piciorul nu sunt ale omului, ci ale dobitoacelor.

Dacă dobitoacele au fiecare, după cum se spune, câte o patimă, şi asta după fire45, omul însă, care a respins începutul gândirilor46 şi s-a rupt de vieţuirea cea după Dumnezeu, dă voie tuturor patimilor în el, şi nu ajunge numai un animal, ci un monstru cu multe capete şi pestriţ, şi nici nu are conştiinţa [că este aşa] de la fire. Fiindcă toată răutatea lui este de la alegerea liberă şi de la voinţă47.

Dar să nu fie niciodată să ne închipuim acestea despre Biserica lui Hristos. Fiindcă suntem încredinţaţi despre voi că faceţi cele înalte şi care sunt pentru mântuire. Dar cu cât suntem mai încredinţaţi, cu atât mai mult nu vom înceta cuvintele de prevenire, ca, ridicându-ne la acest vârf al virtuţilor, să dobândim bunătăţile făgăduite. Pe care să ajungem cu toţii să le primim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Traducere şi note de Asist. drd. Sabin PREDA

Note:

OMILIA a II-a

25 In. 7, 52.
26  Sf. Ioan Hrisostom trimite la textul din In. l, 46 în care Natanael întreabă: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”
27 In. l, 46.
28  Evanghelistul Marcu (l, 20) vorbeşte însă de faptul că Zevedeu avea totuşi „lucrători angajaţi” (μετά των μισθωτών), ceea ce ar demonstra că Ioan nu era chiar între cei mai săraci, devreme ce îşi permitea să angajeze ajutoare. La fel, în 16, l „Măria, mama lui Iacov (şi a lui Ioan)” cumpără miresme pentru a merge să ungă trupul lui Iisus, ceea ce presupune prezenţa ei în Ierusalim sau chiar deţinerea unei proprietăţi acolo. Această informaţie poate fi pusă în legătură cu cea din In. 18, 15, din care reiese că acel „un alt ucenic” (care se pare că era chiar Ioan) era „cunoscut arhiereului”, el intrând împreună cu Iisus în curtea arhiereului. Vezi, de asemenea, şi In. 19, 27 în care ucenicul cel iubit o ia „la sine” pe Măria, pasaj din care se poate deduce că Ioan avea o proprietate la Ierusalim.
29 Se referă oare la faptul că au făcut cu toţii (între ei) cele ce se fac de obicei cu femeile?
30  εΰριτΓος – de la canalul Euripe (Egribos) dintre Eubeea şi Beotia, renumit pentru curenţii săi alternativi. Acelaşi cuvânt îl aflăm şi în fraza următoare, folosit pentru a da imaginea schimbării continue de atitudine a filosofilor în problemele abordate.
31 Numai faptul de a grăi despre cele nevăzute.
32  De cele ale firii iraţionale.
33 το παν – întregul, universul
34  verbul αποφαίνομαι – a se pronunţa, de a rosti o sentinţă, a exprima ceva foarte categoric.
35  Este probabil una din problematizările filosofice ale neoplatonicienilor pe care au împrumutat-o şi arienii în argumentările lor, numind pe Dumnezeu Tatăl — Cauza Primă, iar pe Fiul Cauza Secundă. Era unul din argumentele filosofice pentru demonstrarea superiorităţii Tatălui faţă de Fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur rezolvă sofismul prin viziunea corectă despre timp şi cauzalitate la Dumnezeu: Dumnezeu e mai presus de toate.
36  nous
37  Care ţine de schimbare, de devenire, care poate suferi vreo formă de schimbare. Arienii plecau în argumentarea lor de la conceptul naşterii unui om. Acesta, aplicat relaţiilor intratrinitare, poate duce uşor la ideea superiorităţii celui care naşte, a Tatălui, faţă de cel născut, Fiul. Şi aceasta din două cauze: 1. pentru că introduce un moment al naşterii, moment pe care cel care naşte îl precedă, iar cel născut îl urmează. 2. pentru că ceea ce este născut este supus devenirii, prin urmare, nu poate fi neschimbător ca şi Cel care a născut. Aceste argumente logice nu se aplică însă în cazul relaţiilor în veşnicie dintre Tatăl şi Fiul, pentru că veşnicia depăşeşte timpul şi devenirea, care ţine de curgerea timpului.   Prin   urmare,   naşterea   Logosului   din   Tatăl   nu   este   supusă   „pătimirii/ schimbării” pentru că este din veşnicie.
38  In. 15, 15. Textul grecesc al Sf. Ioan Gură de Aur diferă de varianta textului critic Nestle-Alland, ed. XXVII care are παρά του πατρός μου έγνώρισα νμϊν faţă de παρά του πατρός άπήγγειλα ΰ\ιιν din textul Sf. Ioan. Varianta Sf. Ioan Gură de Aur nu apare în ediţia critică nici măcar ca variantă textuală la acest pasaj. E posibil ca Sf. Ioan să fi citat din memorie acest pasaj, sau să fi adaptat pasajul evanghelic la discursul său, dat fiind faptul că cele două verbe pot fi traduse asemănător în unele cazuri.
39 Litt. un indicator.
40 Evr. 5,11.
41  Gr. διάββαι? – dispoziţie, stare, aplecare. Dispoziţia de a iubi, starea naturală de a-ţi iubi copilul sau copiii.
42  In. 15, 22.
43 Imaginea retragerii în cetate în vremea năvălirii popoarelor barbare.
44 Ps. 57, 4 (în Septuaginta este Ps. 57, 5).
45  Din firea lor. Sf. Vasile ,cel Mare spune cum fiecare animal, prin felul lui de a fi pe care îl are în fire, arată omului o patimă sau o virtute. (Omilii la Facere, Omilia a VII-a, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1986, pp. 147-l56).
46 λογισμοί – raţionamente, cugetări, gânduri.
47 προαίρεση şi γνώμη

Pentru care pricină, dar, la sfîrşitul lumii sînt mari şi multe nenorocirile ?

 Din  Revista „Glasul Bisericii”,  9-12/1983

OMILIE
LA CUVÎNTUL APOSTOLULUI ASUPRA ZILELOR DE PE URMĂ
de
Sfîntul Ioan Gură de Aur
[Migne 56, 271-280]

Traducere de Pr. D. FECIORU

1. Slab sînt şi sărac şi nepriceput în cuvintele cele de învăţătură; dar cînd văd adunarea voastră, îmi uit de slăbiciune, nu mai ştiu de sărăcie şi nepriceperea nu mi-o mai cunosc ! Atît de mare este mulţimea dragostei ce-mi arătaţi ! Asta e pricina că eu, vă întind masa sărăciei mele cu mai multă rîvnă decît cei înconjuraţi de multă bogăţie. Da, vai sînteţi   pricina acestei generozităţi ! Da, prin rîvna cu care-mi ascultaţi cuvîntul, deşteptaţi pe cei ce dorm, rămîneţi uimiţi de cele ce vă spun şi staţi atîrnaţi de limba celui care vă vorbeşte.

Tot aşa şi puii de rîndunică, cînd văd că se apropie mama lor, se pleacă în afara cuibului, îşi întind gîturile şi aşa îşi primesc hrana de la ea. Aşa şi voi cu multă rîvnă vă uitaţi , cel ce vă vorbeşte ; primiţi învăţătura pe care v-o aduce limba mea şi înainte de a-mi ieşi cuvintele din gură voi aţi şi prins înţelesul celor ce vă spun. Cine vă va ferici, şi pe voi şi pe mine, pentru cele care se petrec, pentru că, aşa cum spune Scriptura, grăiesc «Ia urechile celor ce ascultă»(). Comună ne este osteneala, comună şi munca ; comun ne este rodul muncii, comună şi plata. Pentru asta Hristos a fericit pe ucenici, spunîndu-le : «Fericiţi vă sînt ochii, pentru că văd şi urechi voastre pentru că aud!»()

Îngăduiţi-mi să vă spun şi vouă cuvintele acestea, pentru că şi voi arătaţi aceeaşi rîvnă: «Fericiţi sînt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud». Că urechile voastre aud, e lămurit; dar că şi ochii voştri văd, după cum vedeau atunci ucenicii,    aceasta voi încerca s-o dovedesc, ca nu vă fie pe jumătate fericirea voastră, ci desăvîrşit întreagă. Ce vedeau atunci ucenicii ? Vedeau morţi înviaţi, orbi cu vederea recăpătată, leproşi curăţiţi, demoni alungaţi, şchiopi cu picioarele în stare să meargă, orice beteşug al firii îndreptat. Acestea vedeţi şi voi acum, dacă nu cu ochii trupului, cu ochii credinţei. Aşa si ochii credinţei ! Văd cele ce nu se văd şi înţeleg cele ce nu sînt încă săvîrşite.

— Dar de unde se vede că ne este credinţa vedere şi vădire a celor ce nu se văd ?

— Ascultă-l pe Pavel care spune : «Credinţa este încredinţare despre lucrările nădăjduite, dovedire a lucrurilor nevăzute» (). Şi lucru minunat este că ochii aceştia ai trupului văd cele ce se văd, dar nu văd cele ce nu se văd; ochii credinţei, însă, cu totul dimpotrivă : nu văd cele ce se văd, dar văd cele ce nu se văd. Că ochii credinţei nu văd cele ce se văd, dar văd cele ce nu se văd, a arătat-o Pavel, grăind aşa : «Că necazul nostru de acum trecător şi uşor ne aduce nouă mai presus de măsură slavă veşnică covîrşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd» ().

— Dar cum poate vedea cineva pe cele ce nu se văd ?

— Cum altfel decît prin ochii credinţei ! Tot aşa spune Pavel şi în altă parte : «Prin credinţă înţelegem că s-au întocmit veacurile».

— Cum ? Că nu le vedem !

— Pavel spune mai departe : Că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd» (). Vrei să-ţi aduc şi altă mărturie, că ochiii credinţei văd pe cele care nu se văd? Pavel, scriindu-le odinioară galatenilor, spunea: «Vouă, în ochii cărora Iisus Hristos vi S-a zugrăvit răstignit» ().

2. — Ce spui, o, fericite Pavele ? Galatenii L-au văzut răstignit în Galatia ? — Cu toţii mărturisim că nu ! Că în Palestina, în mijlocul Iudeii, au fost patimile Domnului.

— Dar atunci cum L-au văzut răstignit galatenii ?

— Cu ochii credinţei, nu cu ochii trupului! Ai văzut că ochii credinţei văd cele ce nu se văd ? Galatenii L-au văzut pe Hristos răstignit de la atîta distanţă şi după atîta vreme ! Aşa vedeţi şi voi pe morţi înviaţi; aşa vedeţi şi voi astăzi pe lepros curăţit; aşa vedeţi pe slăbănog ridicîndu-se! Şi îl vedeţi mai bine decît iudeii care erau de faţă ; că aceia, deşi erau de faţă, n-au crezut în minune, dar voi, care n-aţi fost de faţă, credeţi. Aşa că pe bună dreptate v-am spus : «Fericiţi sînt ochii voştri pentru că văd !» ().

Vreţi să vă dau şi o altă dovadă că ochii credinţei văd cele ce nu se văd şi trec peste cele ce se văd? Că nici n-am putea vedea altfel pe cele ce nu se văd, dacă n-am dispreţui pe cele pe care le vedem. Ascultă-l pe Pavel care spune de Avraam că a văzut cu ochii credinţei născut pe fiul său Isaac şi aşa a primit făgăduinţa.

— Ce spune Pavel ?

— «Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit» (). Mare este puterea credinţei! După cum gîndurile oamenilor sînt «pline de frică şi neputincioase» (), tot aşa credinţa este tare şi puternică. «Avraam nu s-a uitat la trupul său amorţit». Vezi cum a lăsat deoparte cele văzute ? Că nu s-a uitat la bătrîneţe ! Şi doar bătrîneţea îi stătea înaintea ochilor ! Dar nu ! Avraam s-a uitat cu ochii credinţei, nu cu ochii trupului. De aceea n-a văzut bătrîneţea lui, nici amorţirea Sarrei.

Nu s-a uitat «la amorţirea pîntecelui Sarrei» () spune Pavel. Prin aceste cuvinte Pavel ne arată stîrpiciunea Sarrei. Neputinţa ei era îndoită; şi din pricina vîrstei şi din pricina slăbidiunii firii. Trupul îi era nefolositor pentru facerea de copii nu numai din pricină că era bătrînă, ci şi din pricină că însuşi pîntecele ei era amorţit; înainte de bătrîneţe, atelierul firii era nefolositor din pricina stîrpiciunii. Ai văzut cîte piedici ? Bătrîneţea bărbatului, bătrîneţea femeii; iar stîrpiciunea femeii mai rea decît bătrîneţea. Că mai cu seamă stîrpiciunea este piedică naşterii de copii. Şi totuşi pe toate acestea Avraam le-a trecut cu vederea; şi, prin ochii credinţei, s-a înălţat la ceruri, avînd temei al celor făgăduite puterea Celui Care a făgăduit. Pentru aceea «întru făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa»(). Credinţa este toiag tare, port sigur; credinţa ne scapă de rătăcirea gîndurilor şi dă sufletului multă linişte.

«Fericiţi sînt ochii voştri, pentru că văd» (). Că trebuie să mă întorc neapărat la cuvintele acestea ale Domnului. Şi doar iudeii vedeau atunci cele făcute de Domnul ; dar Domnul nu le fericeşte vederea aceasta din afară; că vederea aceasta, ea singură, nu vede minunile; minunea o vede privirea cea dinăuntru. Iudeii vedeau pe orb şi ziceau : «Acesta este» ; «Nu este acesta!() Să chemăm pe părinţii Iui!» (). Îi auzi că se îndoiau de minune ? Vezi că nu este de ajuns vederea ochilor trupului pentru vederea minunii ? Cei care erau de faţă şi vedeau minunea spuneau : «Aceasta este ! Nu este aceasta !». Dar noi, care n-am fost de faţă, nu spunem : «Aceasta este ! Nu este aceasta !», ci spunem : «Aceasta este !». Ai văzut că nu sîntem vătămaţi cu nimic dacă nu sîntem de faţă, atunci cînd sînt de faţă ochii credinţei ; că nu ne este de nici un folos vederea minunii, atunci cînd nu sînt ochii credinţei ? Ce-au cîştigat iudeii aceia că au văzut minunea ? Nimic! Noi vedem minunea mai lămurit decît aceia !

Aşadar, pentru că ochii voştri văd minunea şi pentru că urechile voastre aud rostirea cu care vă fericeşte Hristos, haide să pun înaintea voastră mărgăritarele Scripturii.

Şi după cum Hristos n-a dat răspuns întrebărilor iudeilor, ci dimpotrivă le-a mărit şi mai mult nelămurirea, pentru că nu erau cu luare aminte la cele ce făcea şi spunea, tot aşa şi vouă, pentru că sînteţi cu luare aminte, trebuie să vă descopăr cele ascunse.

Ucenicii s-au apropiat de Hristos şi miraţi L-au întrebat : «Pentru ce le vorbeşti lor în pilde ?»(). Iar Hristos le-a răspuns:  «Pentru că ei văzînd, nu văd» (). Dar pentru că voi nevăzînd vedeţi, trebuie neapărat să nu vă vorbesc în pilde. Şi pentru că ei «auzind nu aud»(); dar pentru că voi, neauzind atunci, auziţi acum mai bine decît au auzit aceia atunci, trebuie   neapărat să nu vă lipsesc de masa aceasta. Că şi Hristos nu v-a fericit mai puţin pe voi decît aceia : «Pentru că M-ai văzut, ai crezut! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !» Nu fiţi, dar, trîndavi faţă de binele acesta, că adică n-aţi fost în vremurile acelea ci sînteţi în cele de acum! Dacă voieşti, nu vei fi cu nimic păgubit! Că mulţi din cei care au fost în vremurile acelea nu s-au folosit, pentru că n-au voit.

3. Care este, dar, textul care v-a fost citit din Scriptură ?

«Şi aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»().

Pavel îi scrie lui Timotei cuvintele acestea în a doua sa epistolă. Înfricoşătoare este ameninţarea. Dar să fim cu luare-aminte ! Pavel lasă să se înţeleagă şi vremurile acestea şi cele de după acestea şi chiar cele de la sfîrşitul lumii. «Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele». Scurt este cuvîntul, dar mare îi este puterea ! După cum parfumurile îşi arată bunul lor miros nu datorită cantităţii lor, ci naturii lor, tot aşa şi dumnezeieştile Scripturi nu ne oferă întregul lor folos prin mulţimea cuvintelor, ci prin puterea cuprinsă în cuvinte. Tămîia la fel este bine mirositoare prin ea însăşi ; dar dacă o pui pe jăratec, atunci îşi arată întreaga ei dulceaţă. Tot aşa şi dumnezeiasca Scriptură; prin ea însăşi este foarte plăcută; dar cînd pătrunde în sufletul nostru, ca şi cum ar cădea într-o căţuie, atunci umple toată casa sufletului cu bunul ei miros.

«Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele». Vorbeşte despre zilele de la sfîrşitul lumii.

— Pentru ce-ţi spui acestea, o, fericite Pavele, pentru ce le spui lui Timotei, pentru ce le spui celor ce te aud ? Că aceştia, nu după multă vreme, aveau să moară, aveau să fie răpiţi şi n-aveau să mai vină peste ei grozăviile acelea şi oamenii răi.

— Eu, răspunde Pavel, nu văd numai cele prezente, ci prezic şi cele viitoare ! Nu mă îngrijesc numai de turma ce o am acum, ci sînt îngrijorat şi mă tem şi de turma ce va să fie.

Noi cei de acum abia de purtăm grijă de oamenii care sînt împreună cu noi; Pavel, însă, era plin de multă rîvnă şi pentru cei care nu se născuseră încă. Păstorul cel bun fereşte turma şi oile cînd lupii sînt departe, nu atunci cînd lupii năvălesc şi atacă.

Tot aşa şi Pavel, ca un păstor foarte bun, stînd pe locul înalt al dregătoriei profetice şi văzînd de sus mai dinainte fiarele care se năpustesc asupra turmei, prezice şi dă mai dinainte mărturie de atacul pe care fiarele îl vor da la sfîrşitul lumii, ca să-i pregătească pe cei care nu sînt încă născuţi şi să înconjure, prin profeţia sa, cu metereze întreagă turma sa. Că adeseori şi un tată, care-şi iubeşte neamul său, cînd clădeşte pentru copiii lui o casă mare şi strălucită, aşa o clădeşte ca să fie de folos nu numai acelora, ci şi nepoţilor şi celor după aceştia.

Tot aşa şi un împărat înconjură cu zid o cetate pe care o iubeşte; îi face zidul trainic, solid şi dăinuitor, ca să slujească nu numai generaţiei lui, ci să le fie de folos şi urmaşilor; nu-l face să reziste numai maşinaţiilor din vremea sa, ci să facă faţă şi atacurilor de mai tîrziu. Aşa a făcut şi Pavel. Da, epistolele apostolice sînt ziduri ale Bisericilor ; ele au întărit nu numai pe cei care au fost atunci, ci întăresc şi pe cei de mai tîrziu.

Pavel a făcut zidul acesta atît de puternic şi de trainic şi a înconjurat cu el întreaga lume, dîndu-i deplină siguranţă, încît şi cei de atunci şi cei de după aceea şi cei de acum şi cei care vor fi pînă la venirea lui Hristos să scape de orice atac al duşmanilor. Aşa sînt sufletele sfinţilor! Îşi iubesc fiii, le poartă de grijă, iar prin dragostea ce le-o poartă, pun în umbră dragostea tatălui şi mamei, biruiesc dragostea firească şi depăşesc durerile simţite de mame la naştere. Şi asta, pentru că sînt însufleţiţi de dragostea pe care le-o dă Duhul şi harul cel dumnezeiesc.

4. Vreţi să vă arăt iarăşi şi în alt chip că sfinţii nu poartă grijă de fiii lor aşa cum facem noi şi nici nu se tem numai de cele prezente ci şi de cele ce vor fi mai tîrziu ? Evanghelia ne spune că, fiind Domnul pe munte, s-au apropiat de El ucenicii Lui, oameni în vîrstă, care aveau să plece din lumea aceasta nu după multă vreme. Şi ce Îl întreabă ? Ce îi nelinişteşte ? De ce se tem ? Despre ce lucruri Îl întreabă pe Dascăl? Despre cele ce se vor petrece în viaţa lor sau despre cele ce se vor petrece puţin mai tîrziu ? Nicidecum! Dimpotrivă, pe toate acelea le lasă deoparte.

Şi ce Îl întreabă ? Îl întreabă : «Care este semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului ?»(). Ai văzut că şi ucenicii Lui Îl întreabă despre sfîrşitul veacului şi că se îngrijesc de oamenii ce vor fi mai tîrziu? Apostolii — şi ei cu toţii şi fiecare în parte — nu se uitau la cele ce-i priveau pe ei, ci la cele ale altora.

Iată, Petru, verhovnicul cetei ucenicilor, gura tuturor apostolilor, capul acelei frăţii, ocrotitorul întregii lumi, temelia Bisericii, omul care iubea fierbinte pe Hristos ! Pe Petru îl întreabă Hristos : «Petre, Mă iubeşti mai mult decît aceştia ?» (). De asta îi laud pe Petru, ca să cunoaşteţi că Petru Îl iubea cu adevărat pe Hristos. Că grija ce o ai de slugile cuiva este cea mai mare dovadă a dragostei ce o ai pentru stăpînul slugilor. Şi n-o spun eu asta, ci Însuşi Stăpînul pe Care Petru Îl iubea, că îi spune: «Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele!»(). Să vedem dacă Petru, ca păstor, păzeşte cu adevărat oile, dacă se îngrijeşte cu adevărat de oi, dacă le iubeşte cu adevărat, dacă este cu adevărat cu dragoste pentru turma lui, ca să cunoaştem bine că iubeşte şi pe Păstor. Da, Hristos a spus că aceasta este dovada iubirii. Aşadar acesta, Petru, a aruncat tot ce avea : mreaja şi tot ce avea în corabie ; a lăsat marea, meseria, casa. Să nu ne uităm că toate acestea erau puţine, ci că erau tot ce avea Petru. Să-i lăudăm rîvna lui ! Că şi văduva, care a pus doi bănuţi în cutia bisericii, n-a pus mulţi bani(), dar a arătat bogăţia bunei sale voinţe, ca şi Petru; şi el, în marea lui sărăcie, a arătat bogăţia rîvnei sale.

Da, ce sînt pentru altul moşiile, slugile, casele şi aurul, acelea erau pentru Petru mreaja, marea, meseria şi corabia. Să nu ne uităm, dar, dacă a lăsat puţine, ci dacă a lăsat totul. Aceasta este ceea ce se caută: nu dacă ai pus puţin sau mult, ci dacă n-ai pus mai puţin decît puteai să pui. Petru a lăsat totul : şi locul naşterii sale şi casa şi prietenii şi rudele şi însăşi siguranţa vieţii sale. Că pentru aceea s-a pornit poporul iudeu cu duşmănie împotriva lui. Că «se sfătuiseră iudeii că dacă cineva va mărturisi că Domnul este Hristos să fie dat afară din sinagogă»(). Tot ce-a făcut Petru arată că el nu s-a temut, că n-a avut îndoieli cu privire la Împărăţia cerurilor ; era puternic convins şi de faptele pe care le vedea, dar, înainte de fapte, de cuvîntul Mîntuitorului, că negreşit va moşteni Împărăţia cerurilor. Cînd Petru L-a întrebat: «Noi am lăsat toate şi am urmat Ţie ; ce va fi nouă ?» (), Hristos i-a răspuns : «Veţi şedea pe douăsprezece tronuri, judecînd pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil »().

Toate acestea vi le-am spus, ca să nu-mi spuneţi că Petru se temea pentru viaţa lui, atunci cînd voi arăta că se neliniştea pentru cei care erau împreună robi cu el. Cum avea să se teamă, cînd Însuşi Cel ce avea să-l încununeze i-a vorbit de cunună şi răsplăţi ? Aşadar acest Petru, care a părăsit totul, care era deplin încredinţat despre Împărăţia cerurilor, iată ce spune cînd un bogat s-a apropiat de Hristos şi L-a întrebat: «Ce să fac, pentru a moşteni viaţa de veci ?» (); şi Hristos i-a spus: «Dacă voieşii să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vino de urmează Mie» (); apoi cînd bogatul s-a întristat, Hristos a spus ucenicilor Săi: «Vedeţi cît de greu vor intra bogaţii în Împărăţia cerurilor! Amin, amin, zic vouă, că mai uşor va intra cămila prin urechile acului, decît bogatul în împărăţia lui Dumnezeu»(), atunci Petru, săracul, cel încredinţat deplin cu privire la împărăţie, cel care nu se temea de mîntuirea lui, care era convins de cinstea ce-i era gătită acolo, Petru, deci, cînd a auzit acestea a spus : «Atunci cine poate să se mîntuiască ?» ().

— Pentru ce te temi, fericite Petre ? Pentru ce te nelinişteşti ? Pentru ce tremuri ? Ai aruncat totul, ai lăsat totul. Cuvintele spuse de Hristos îi privesc pe bogaţi ; pe ei îi învinuieşte Hristos. Tu eşti sărac şi în sărăcie trăieşti.

— Nu mă uit la mine, răspunde Petru  ci caut folosul celorlalţi.

De aceea Petru care era pe deplin încredinţat despre el, Îl întreabă pe Domnul despre alţii şi zice : «Atunci cine poate să se mîntuiască ?».

5. Ai văzut purtarea de grijă a apostolilor? Ai văzut că sînt un trup? Ai văzut că Petru se temea şi pentru cei din timpul lui şi pentru cei ce vor fi în viitor ? Tot aşa şi Pavel. De aceea spunea : «Şi aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Şi în alte locuri spune lucrul acesta. Pentru că Pavel avea să părăsească Asia şi să se ducă la Roma şi de acolo să plece în cer — că moartea sfinţilor nu este moarte, ci mutare de pe pămînt la cer, de la cele mai mici la cele mai bune, de la cei împreună robi la Stăpînul, de la oameni la îngeri — deci, pentru că avea să se ducă la Dumnezeu, Stăpînul universului, a rînduit bine pe toate cele ale lui. In timpul cît a fost cu ucenicii lui, i-a învăţat cu deosebită luare-aminte, că le spune : «Curat sînt de sîngele tuturor» (). N-am lăsat deoparte nimic, spune Pavel, din ce trebuia să-i ducă la mîntuire. Ce dar ? Pentru că s-a întărit pe sine însuşi, pentru că nu avea să fie învinuit de Stăpîn pentru cele din timpul vieţii sale, oare nu s-a interesat Pavel de sufletele celor de mai tîrziu ? Nicidecum ! Ci, ca şi cum ar fi avut de dat socoteală şi pentru acelea, aşa le spune şi acelora cu toată grija cuvintele pe care le-am citit şi acelea pe care le voi citi iarăşi: «Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma»(). Ai văzut cît era de legat de ei prin grija ce le-o purta ? Fiecare din noi ne grijiim de cele ale noastre, dar el, întîi-stătătorul turmei, de toţi. De aceea spune despre învăţători : «Care priveghează pentru sufletele voastre, ca unii care vor da seamă de ele» (). Într-adevăr, înfricoşătoare răspundere, ca să dai socoteală de atîta mulţime! «Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma, în care Duhul cel Sfînt v-a pus păstori şi episcopi» ().

— Ce s-a întîmplat, Pavele ? Pentru care pricină dai sfaturi ? Prevezi ceva cumplit ? Prevezi ceva greu ? Vreo primejdie, vreo nenorocire, vreun război ? Spune! Stai mai sus decît noi. Nu te uiţi numai la oile tale, ci le vezi mai dinainte şi pe cele ce vor fi. Spune pentru ce vesteşti acestea pentru ce dai sfaturi ?

— «Ştiu, spune Pavel, că după plecarea mea vor intra lupi răi în turmă»

Ai văzut ceea ce spuneam, că Pavel nu se neliniştea şi nu se temea numai pentru cei de pe timpul lui, ci şi pentru cei de după plecarea lui ? «Vor intra lupi» spune el; şi nu atît «lupi», ci «lupi răi, care nu vor cruţa turma»(). Îndoit este războiul: absenţa lui Pavel şi năvala lupilor; nici dascălul nu-i de faţă, iar cei care strică turma vor da năvală. Uită-te la viclenia fiarelor şi la cugetul oamenilor răi. Au pîndit absenţa dascălului şi atunci s-au năspustit asupra turmei.

— Ce dar ? Ne laşi, Pavele, fără apărare şi ne prezici numai greutăţi, fără să ne dai vreo mîngîiere ? Dar dacă faci asta, ne măreşti şi mai mult spaima, ne descurajezi pe noi care te ascultăm, ne slăbeşti nervii şi ne paralizezi mîinile !

Asta e pricina că le-a amintit mai întîi de Duhul: în care, Duhul cel Sfînt v-a pus păstori şi episcopi» (). Chiar dacă pleacă Pavel, dar este de faţă Mîngîietorul! Ai văzut cum le-a întraripat sufletele, amintindu-le de Dascălul cel dumnezeiesc, Care îi dădea şi lui tărie ?

— Dar pentru ce Pavel a băgat în ei frică ?

— Ca să le scoată trîndăvia din suflet. Cel care sfătuieşte trebuie să facă şi una şi alta : să nu-l facă pe cel ce-l sfătuieşte să prindă încredere prea mare, dar nici să nu-l lase să se trîndăvească şi iarăşi nici să-l sperie, ca să-şi piardă curajul. Amintind de Duhul Sfînt a scos din sufletul lui lipsa de curaj ; vorbindu-i de lupi, i-a alungat trîndăvia. «Lupi răi, care nu vor cruţa turma. Luaţi aminte la voi înşivă! »(). Nu m-am sfiit să v-o spun, le spune Pavel; gîndiţi-vă la mine».

Într-adevăr, e de ajuns să te gîndeşti la Pavel ca să capeţi curaj. Şi nu Ie spune atîtea doar să se gîndească doar la el, ci să se gîndească la faptele săvîrşite de el. Că nu le spune atîta doar ca să-şi aducă aminte de el, ci ca aducîndu-şi aminte să-l imite, Pavel a adăugat: «Aduceţi-vă aminte că trei ani, noaptea şi ziua, n-am încetat a vă sfătui, cu lacrimi şi cu toate acele plînsete, pe fiecare din voi. Nu vreau atîta să vă aduceţi aminte doar de mine, ci şi de timpul cît am stat între voi, de sfaturile ce vi le-am dat, de rîvna mea, de lacrimile mele şi de toate acele plînsete». După cum cei care îngrijesc pe bolnavi, cînd văd că bolnavii nu vor să primească mîncările şi doctoriile, cu toate cuvintele lor multe şi îndelungate, încep să lăcrimeze, ca să-i înduplece pe bolnavi, tot aşa a făcut şi Pavel cu ucenicii lui: cînd a văzut că este neputincios cuvîntul de învăţătură, a adus leacul dat de la-crimi.

6. Care om n-ar fi cuprins de durere cînd l-ar vedea pe Pavel scoţînd lacrimi şi plîngînd, chiar de-ar fi el mai nesimţitor ca pietrele ? Ai văzut că şi acolo a prezis cele viitoare ? Şi aici acelaşi lucru îl face, spunînd : «Aceasta să ştiţi că în zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Pentru ce Pavel spune cuvintele acestea lui Timotei şi nu spune : «Să ştie ce vor fi mai tîrziu că vor veni vremuri grele ?» Nu! Pavel îi spune lui Timotei: «Să ştii tu»!, ca să afli că şi ucenicul trebuie să se îngrijească de cele viitoare ca şi dascălul. Că dacă nu s-ar îngriji, nici n-ar arăta o grijă asemănătoare cu a dascălului. Tot aşa face şi Hristos. Cînd ucenicii s-au apropiat de El şi au voit să afle despre sfîrşitul lumii, Hristos le-a spus : «Veţi auzi de războaie»(), deşi n-aveau să audă ei. Că unul este trupul credincioşilor. Şi după cum cei de atunci au auzit de cele ce vor fi mai tîrziu, tot aşa şi noi aflăm de cele ce s-au petrecut atunci. Aşa cum am spus ; şi aceia şi noi sîntem un singur trup, strîns uniţi unii cu alţii, cu toate că noi sîntem în cea din urmă ceată a membrilor Bisericii. Trupul Bisericii nu-i despărţit nici de timp, nici de loc; sîntem legaţi unii de alţii, nu cu legăturile nervilor, ci prinşi din toate părţile cu legăturile dragostei. De aceea Pavel le vorbeşte acelora despre noi, iar noi auzim cele spuse acelora.

Se cuvine, însă, să cercetăm şi aceea pentru ce Scripturile vorbesc pretutindeni de necazurile care se vor aduna la sfîrşitul vieţii de acum ?

În altă parte, apostolul spune : «În zilele de apoi se vor depărta unii de credinţă» (), iar în textul nostru : «În zilele de apoi vor veni vremuri grele»(). Iar Hristos, de acord cu acestea, a prezis, spunînd: «La sfîrşitul lumii veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie () şi de foamete şi de ciumă»().

Pentru care pricină, dar, la sfîrşitul lumii sînt mari şi multe nenorocirile ?

Unii spun că şi creaţia se va îmbolnăvi şi va ajunge neputincioasă; după cum trupul, cînd îmbătrîneşte, atrage asupra lui multe boale, tot aşa şi creaţia, îmbătrînind, atrage asupra ei multe nenorociri. Se ştie, însă, că trupul îmbătrîneşte potrivit slăbiciunii şi legii firii, pe cînd ciuma, războaiele şi cutremurele nu vin din pricina îmbătrînirii firii şi nici nu vin peste creaţie bolile acestea, pentru că îmbătrînesc creaturile creaţiei — că a spus Domnul : «foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri» () — ci pentru că gîndirea oamenilor se va strica ; toate aceste nenorociri sînt pedepse pentru păcate, sînt leacuri pentru boalele oamenilor. Că atunci se vor înmulţi boalele omeneşti.

— Dar pentru ce se vor înmulţi atunci ?

— După părerea mea, pentru că cei vinovaţi vor ajunge şi mai trîndavi, pentru că judecata întîrzie, pentru că este amînată luarea socotelii, pentru că încă n-a venit Judecătorul. Ceea ce a spus Hristos şi despre sluga cea rea, că din pricina asta a ajuns mai trîndav. «Stăpînul meu întîrzie» a zis sluga aceea ; şi a început să bată pe celelalte slugi şi a risipit averea stăpînului său(). De aceea şi Hristos, cînd au venit ucenicii Lui şi au voit să cunoască ziua sfîrşitului lumii, nu le-a spus, pentru ca prin necunoaşterea celor viitoare să ne facă să fim necontenit pregătiţi, pentru ca fiecare din noi să fie mai sîrguincios, aşteptînd totdeauna sfîrşitul, cu nădejdea venirii lui Hristos.

De aceea cineva ne îndeamnă, zicînd : «Nu întîrzia a te întoarce la Domnul şi nu amîna din zi în zi, ca nu cumva să fii zdrobit tot amînînd»(). Necunoscut este sfîrşitul; şi pentru asta este necunoscut, ca totdeauna să fii sîrguitor. De aceea, ca un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului (). Nu ca să ne prade, ci ca să ne facă mai vigilenţi. Că cel care se gîndeşte că are să vină hoţul stă treaz, aprinde lumina şi veghează mereu. Tot aşa şi noi, aprinzînd lumina credinţei şi a unei drepte vieţuiri, să ţinem aprinse luminile noastre într-o continuă priveghere. Şi pentru că nu ştim cînd vine Mirele, trebuie să fim mereu pregătiţi, ca atunci cînd va veni să ne găsească treji.

7. Aş fi vrut să-mi lungesc cuvîntul, dar boala trupului, care m-a ţinut departe de voi atîta timp, abia m-a lăsat să spun atît cîte am spus. Lung a fost timpul despărţirii, nu după numărul zilelor, ci după starea sufletului meu.
Pentru cei ce iubesc, chiar un timp scurt de despărţire, pare nespus de lung. De aceea şi Pavel, care a stat despărţit puţină vreme de tesaloniceni, spunea : «Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, cu atît mai mult ne-am sîrguit să vă vedem faţa voastră»().

Dacă Pavel, care ştia să filozofeze mai mult decît toţi oamenii, n-a putut îndura despărţirea o bucată de vreme, cum puteam eu să o îndur atîtea zile ?

Pavel n-a putut-o îndura deloc ; tot aşa şi eu, cu rămăşiţele bolii în mine, am alergat la voi, socotind că cel mai bun leac al bolii mele este întîlnirea cu dragostea voastră. Pentru mine a mă bucura de dragostea voastră mi-i mai de folos decît mîinile doctorilor şi mai trebuincioasă decît îngrijirea pe care mi-o dau ele. Facă Dumnezeu să mă bucur necontenit de ea, cu rugăciunile şi solirile tuturor sfinţilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

DIN EPISTOLELE SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Din Revista “Mitropolia Olteniei” 2/1989

PAGINI PATRISTICE

DIN EPISTOLELE
SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

SCRISORI (X)

SCRISOAREA 184 (scrisă după cum se pare în 406),
CĂTRE GAUDENŢIE EPISCOPUL BRIXIEI

Nimic nu mi-a scăpat din faptele voastre ! Cunosc bine, ca şi cum aş fi fost de faţă, rîvna, privegherea, grija, munca şi ostenelile ce le-aţi avut pentru adevăr şi vă aduc multe mulţumiri. Mă mîngii nespus de mult aici, în pustietatea aceasta atît de mare în care locuiesc cînd aud aici de dragostea voastră caldă şi curată şi cînd aflu că şi acolo ea este încă în floare, că n-a veştejit-o nici mulţimea timpului şi nici lungimea căii. De aceea vă mulţumesc mult şi vă rog să continuaţi să aveţi aceeaşi rîvnă. Ştiţi pentru cîte Biserici duceţi lupta şi cît de mare este măreţia faptei.

Gîndindu-vă dar, la acestea, prea cinstitul şi prea evlaviosul meu Stăpîn, căutaţi să aveţi, rogu-vă, şi mai departe tot aceeaşi rîvnă. Şi aşa, ostenindu-vă puţin, vă veţi pregăti pentru aceste frumoase luple mai dinainte în ceruri nemuritoare premii.

SCRISOAREA 185 (scrisă, după cit se paxe, în anul 405)
CĂTRE DIACONIŢA PENTADIA

Lungă ţi-a fost tăcerea, deşi au venit aici mulţi din părţile tale ! Care să fie pricina ? Tulburările ? Departe de mine gîndul acesta ! N-aş putea-o spune ! Îţi cunosc sufletul tău mare şi destoinic ; ştiu că poate să călătorească pe timp de furtună ca pe vreme bună şi să fie liniştit în mijlocul valurilor. Ai arătat-o cu fapta şi au ajuns pînâ la capătul lumii veştile faptelor tale mari. Toţi te laudă că prin evlavia la îi deştepţi şi-i faci mai rîvnitori pe cei de la mari depărtări, deşi nu te mişti din locul în care locuieşti.

Care să fie deci pricina tăcerii ? Eu n-o pot spune. Te rog, dar, ca prin cel ce-ţi aduce această scrisoare să-mi dai ştiri despre sănătatea ta, de bunăstarea şi liniştea ta şi a întregii tale case, ca prin astfel de scrisori să mă mîngii şi eu, care mă aflu la atîta depărtare şi locuiesc într-o pustietate atit de cumplită.

SCRISOAREA 186 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE ALIPIE

Te-ai temut că te-aş fi mustrat pentru îndrăzneala de mi-ai fi scris tu întîi. Mă voi folosi de cuvintele tale. Departe de mine gîndul de a-ţi face un astfel de reproş , dimpotrivă te învinuiesc de trîndâvie, că ai întîrziat , şi te laud că mi-ai scris tu mai întîi. Şi ca dovadă, am să mă folosesc tot de cuvintele tale.

Spuneai că mai cu seamă atunci e semn de dragoste cînd vorbeşti unuia ce tace. Pentru ca să-ţi dispară teama îndrăznelii, de care te-ai temut fără temei, şi pentru ca după cum spui scrisul este semn de mai mare dragoste, de aceea trimite-mi roiuri de scrisori. Ştii, doar, ce simţăminte ţi-am purtat, şi-ţi port.

Da, am fost dus în locul acesta cumplit de pustiu şi locuiesc chiar la margine de lume, dar nu pot uita nicicînd dragostea ta curată şi fără viclenie. Dimpotrivă în fiecare zi le am in mintea mea şi-mi trec prin faţa minţii virtuţile sufletului tău. Aş fi voit să-ţi scriu mai des ; dar pentru că mie mi-e greu, că locuiesc într-un pustiu atît de mare, iar ţie ţi-e uşor, te rog să-mi scrii mai des despre sănătatea ta şi a întregii tale case. Aşa, am multă mîngiiere, deşi locuiesc în ţara străina.

SCRISOAREA 187 (scrisă între anii 404 – 407)
CĂTRE PROCOPIE

Puţin am stat împreuna, prea minunatul meu Stăpîn, dar am cunoscut bine dragostea ta curată, sufletul tău dezinteresat şi simţămintele tale sincere şi calde. De aceea, cu toate că sînt surghiunit la capăt de lume şi sînt în pustietatea cea mai mare, totuşi te port cu mine oriunde m-aş duce, te am lipit de suflet, îţi scriu de la atîta depărtare şi-ţi trimit datorita salutare. Te rog, dar, şi pe tine, de nu e greu şi cu povară, să-mi faci şi mie darul acesta, dîndu-mi veşti bune despre sănătatea ta. Aflu asta şi fără sa-mi scrii, întrebînd pe cei ce vin de-acolo, că ţin mult de tot să ştiu cum o duci cu sănătatea şi cum îţi merge , vreau, însă, să aflu asta şi din gura ta, din mîna ta, ca îndoită să-mi fie bucuria ; şi pentru că-ţi scriu şi pentru că primesc scrisori de la nobleţea ta. Fă-mi deci, darul acesta nespus de dulce şi binecuvîntat, care-mi face multă bucurie.

SCRISOAREA 188 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE MARCELIN

Am fost dus în cel mai pustiu loc din toate, în Cucuz ; dar cînd mă gîndesc la dragostea celor care mă iubesc, mă mîngîi nespus şi mă simt bogat în pustiul acesta.

Nu-i mică comoară să ai oameni care ştiu să te iubească sincer.

De aceea, chiar de nu sîntem alături cu trupul, sîntem legaţi cu sufletul, pentru ca sîntem strînşi uniţi cu legătura dragostei. De aceea îţi şi scriu de la atîta depărtare şi-ţi trimit datorita salutare. Că te-am înscris printre primii mei prieteni o ştii şi tu, prea minunatul meu Stăpin. Fă-mi şi tu mi darul acesta şi scrie-mi des, dîndu-mi veşti bune despre sănătatea ta, pentru ca, scriindu-ţi şi primind astfel de scrisori să am mîngîiere mare şi să mă bucur în pustietatea asta.

SCRISOAREA 189 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE ANTIOH

Cînd pot uita simţămintele tale dulci şi călduroase, dragostea ta curată şi sinceră, mintea slobodă şi înaltă a curajosului tău suflet ? De-aş fi dus în colţul cel mai îndepărtat din lume, te port cu mine pretutindeni, iubite prietene, pentru ca eşti, cu legea dragostei, legat puternic de mine. De aceea, cu toate că sînt surghiunit în cel mai pustiu loc din lume, în Cucuz, unde nu poţi găsi cu uşurinţă oameni să ducă scrisori, mi-am dat multă silinţă să caut unul şi am găsit pe acesta care-ţi aduce scrisoarea, ca sa salut pe minunăţia ta şi să trimit măreţiei tale datorita salutare.

Socot, pe temeiul celor ce-ai făcut pînă acum, că n-ai nevoie să-ţi amintesc spre a-mi scrie mai des, a-mi da ştiri bune despre sănătatea ta ; şi nici nu trebuie să mă îndoiesc. Că nu mică mi-i mîngîierea cînd primesc de la tine, care mă iubeşti atîta, scrisori în care-mi dai veşti despre sănătatea ta, iar prin scrisori împrospătezi necontenit dragostea, care mă face să mi te închipui alături de mine. Scrisorile dese, cînd vin de la prieteni sinceri, sînt în stare să te facă sa simţi bucuria prezenţei acelora ce-ţi scriu.

SCRISOAREA 190 (scrisă în anul 404)
CĂTRE VRISON

Ce înseamnă asta? Cînd eram acolo te străduiai să faci şi să spui mii şi mii, că tot oraşul, dar mai bine spus toată lumea, cunoaşte dragostea ce-mi arătai ; nu puteai s-o tăinuieşti cu tăcerea, ci o arătai pretutindeni, şi cu vorba şi cu fapta ; dar ca să-mi scrii n-ai vrut nici măcar o dată, cu toate că sînt tare însetat de scrisorile tale şi-ţi doresc scrisul tău. Nu ştii, oare, cîtă mîngîiere am, primind scrisori, odrasle ale unui suflet atît de curat şi al unei prietenii atît de calde ? Nu-ţi grăiesc aşa ca să te mustru — pentru că ştiu că fie de-mi scrii, fie de taci, păstrezi în floare dragostea ce-mi porţi — ci pentru că doresc mult scrisorile tale. Dar chiar de nu-mi scrii, nu încetez a întreba pe cei ce vin din părţile tale despre sănătatea ta şi de bunăstarea ta ; şi tare mă bucur cînd aud ceea ce doresc. Vreau, însă, să aflu asta şi din gura ta şi din dreapta ta. Deci, dacă nu-ţi cer un lucru greu şi împovărător, fă-mi acum darul acesta, foarte mare într-adevăr şi foarte plăcut, aducător mie de multă bucurie.

SCRISOAREA 191 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE DIACONIŢA ABRUCLA

Am primit, prea minunata şi prea venerabila mea Stăpînă, a doua scrisoare, pe care spui că mi-ai trimis-o înainte de a-ţi fi răspuns la cea dintîi. Şi iarăşi îţi spun ceea ce ţi-am spus : Nu numi îndrăzneală că-mi scrii tu mai întîi, nici nu socoti păcat o faptă, care merită cea mai mare laudă. Socotesc aceasta dovada unei dragoste calde si puternice, dovada sufletului tău sincer şi curat mai fierbinte decît flacăra. Ştiind, dar, acestea, îmbogăţeşte-mă des cu acest dar, care să-mi dea ştiri despre sănătatea ta ; trimite-mi roiuri de scrisori cu aceste veşti. Cînd sînt încredinţat că tu, care mă iubeşti, eşti sănătoasă, veselă şi liniştită, mă mîngîi nu puţin în acest pămînt străin şi simt mare uşurare, deşi locuiesc într-o pustietate groaznică.

Gîndindu-te, dar, ce sărbătoare-mi faci, nu purta pică acestei prea frumoase bucurii, ci de cîte ori ai prilejul şi putinţa, dă-mi necontenit ştiri bune despre sănătatea ta.

SCRISOAREA 192
CĂTRE ONISICRATIA (scrisă din Cucuz poate în anul 405)

Tare m-am întristat şi eu, cînd am auzit de moartea fericitei tale fete. Ştiind, însă, că ai minte de filozof şi voinţă tare, sînt încredinţat că eşti deasupra unor valori ca acestea. Ca să nu te întristezi, e cu neputinţă! Dar fă, te rog, asta cu măsură, cunoscînd vremelnicia lu-crurilor omeneşti, cunoscînd că aceste dureri sînt pe toţi oamenii, că moartea este o lege obştească a firii şi o hotărîre a lui Dumnezeu, Stăpînul nostru al tuturora. Moartea nu e moarte, ci plecare şi mutare de la cele mai rele la cele mai bune.

Gîndindu-ne, dar, la toate acestea, îndură cu curaj ce s-a întîmplat şi mulţumeşte bunului Dumnezeu. Da, lovitura este mai cumplită pentru că a venit curînd după alta proaspătă; dar şi cununa răbdării îţi va fi mai strălucitoare, răsplata mai mare, dacă înduri durerea dînd slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.
Aşadar, ca să nu-mi fie mare nici durerea mea şi ca să aflu că ţi-au fost de folos scrisorile mele, nu întirzia a-mi scrie, dîndu-mi de veste că s-a risipit norul tristeţii tale şi că s-a curmat cea mai mare parte din durere. Dacă aflu asta, n-am sa contenesc a-ţi trimite roiuri de scrisori ; că nu ţin puţin la tine, de vreme ce m-am bucurat din parte-ţi totdeauna de preţuire, respect, dragoste curată şi sinceră. Amintindu-mi des de asta, îţi păstrez o prietenie caldă, deşi am fost dus la capăt de lume.

SCRISOAREA 193 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE PEANTIE

M-ai întraripat nespus, m-ai făcut să salt de bucurie, că, vestindu-mi necazurile tale, ai adăugat cuvintele pe care trebuie să le grăiască toţi cei în necazuri, spunînd : «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!» Cuvintele acestea sînt o lovitură de moarte pentru diavol. Cuvintele acestea sînt temei de bucurie şi de linişte pentru cel ce le rosteşte cînd e în primejdie. Îndată ce le rosteşti ţi se risipeşte iute norul tristeţii. Nu înceta, dar, a rosti aceste cuvinte şi a învăţa şi pe alţii a le rosti. În acest chip, furtuna ce te-a lovit chiar de-ar ajunge mai puternică, se va potoli. În acest chip, şi cei prinşi de furtună vor avea mai mare răsplată, odată cu scăparea de necazuri. Cuvintele acestea au încununat pe Iov, ele l-au pus pe fugă pe diavol şi l-au făcut să plece ruşinat. Cuvintele acestea sînt nimicirea oricărei tulburări. Continuă a rosti aceste cuvinte în toate împrejurările vieţii !

În ce priveşte locui in care locuiesc să nu-şi facă nimeni nici o grijă. Da, satul Cucuz e in pustiu, dar am aici linişte, şi pentru că am stat necontenit în casă, am putut să mă vindec în mare măsură de boala căpătată pe drum. Iar dacă veţi voi să mă siliţi să-mi schimb iar locul, voi suferi cumplit, mai ales ca iarna bate la uşă. Dar nimeni să nu supere pe nimeni, nici să împovăreze pe cineva cu această pricină.

Tu, însă, scrie-mi des cum o duci cu sănătatea, cum îţi merg treburile ; scrie-mi de succesele şi bucuriile tale. Primind de la tine astfel de scrisori, am mare mîngîiere în pustietatea aceasta în care locuiesc.

SCRISOAREA 194 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE GHEMEL

Locuiesc într-un sat pustiu, în Cucuz, cel mai pustiu din toata lumea. Dar cu toate că am fost dus la capătul pămîntului, nu pot uita dragostea ta; locuiesc în pămînt străin şi în pustie, mai port urmele bolii şi sînt stăpînit de frica de tîlhari — că isaurienii n-au încetat de a ataca drumurile şi a umple totul de sînge dar te am necontenit în minte, reînnoind în mine bărbăţia ta, îndrăznirea şi simţămintele curate şi dulci. Cu aceste gînduri îmi desfătez gîndul. Scrie-mi des, prea minunate Stăpîne. Scrie-mi despre sănătatea ta, ţi-au folosit băile calde şi cum îţi merg acum treburile, pentru ca şi aici de departe să ştiu bine cum o duci, ca să nu mă simt mai prejos decît cei de lîngă tine. Ştii cît de mult ţin să am ştiri despre sănătatea ta ! Că te iubesc puternic şi sînt strîns legat de sufletul tău mare !
SCRISOAREA 195 (scrisă între anii 404-407)
CĂTRE CLAUDIAN

Ce înseamnă asta? Tu, prietenul meu cel fierbinte, cel nebun după mine, cel ce te-ai bucurat din parte-mi de atîta dragoste, cel ce ai fost necontenit unit cu mine, nu te-ai învrednicit să-mi scrii nici măcar o scrisoare în atîta amar de vreme, ci te-ai îndura să taci atîta de mult ? Care să fie, oare, pricina ? M-ai scos, oare, din sufletul tău după surghiunul meu şi ai încetat a mă iubi ? N-aş crede. Un suflet prietenos şi cald nu se poate schimba atîta! Nu te-ai îmbolnăvii oare, cumva ? Dar asta nu putea fi o piedică pentru a-mi scrie ! Aşadar, pentru că nu cunosc pricina, curmă tăcerea şi spune-mi şi pricina tăcerii ! Trimite-mi iute o scrisoare cu veşti bune despre sănătatea ta. Aşa, îmi vei face nespus de mare bucurie şi-mi vei uşura mult pustietatea asta, dacă primesc astfel de scrisori. Să nu te trîndăveşti. Dar dacă şi după sorisoarea asta continui să taci, nu te voi mai ierta, ci te voi învinui de cea mai mare nerecunoştinţa. Ştiu că pentru tine asta e cea mai amară pedeapsă.

SCRISOAREA 196 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE AETIE

Nu pot uita nicicînd dragostea ta caldă, curată, arzătoare, sinceră şi fără viclenie, ci te port necontenit în minte şi eşti lipit de cugetul meu. Voiam să te văd des , dar pentru ca deocamdată asta nu e cu putinţă, îmi împlinesc dorinţa cu scrisori, trimiţînd evlaviei tale datornica salutare şi rugîndu-te ca şi tu sa-mi scrii des. Da, locuiesc într-o pustietate mare, sînt stăpinit de frica de tîlhari, sînt bolnav, dar dacă primesc de la nobleţea ta scrisori cu veşti bune despre sănătatea ta, am multă mîngîiere şi în acest pămînt străin.

Ştiind, dar, ce dar mare îmi faci şi cîtă bucurie îmi aduci, nu purta pică unei plăceri atît de mari, ci grăbeşte-te de scrie-mi cît mai des. Multă bucurie voi culege de aici.

SCRISOAREA 197 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE STUDIE, PREFECTUL ORAŞULUI

Ştiu că eşti om înţelept şi că ştii să filozofezi şi că vei suporta cu linişte, înainte de scrisoarea mea, plecarea de pe lumea aceasta a fericitului frate al luminăţiei tale. Că n-am să numesc plecarea această moarte. Şi pentru că trebuie să fac şi eu ce stă în puterea mea, te rog, prea luminate Stăpîne, să te arăţi aşa cum eşti şi în această împrejurare ; nu ca să nu te întristezi — asta-i cu neputinţă, să nu-ţi pară rău după un astfel de frate, odată ce eşti om şi îmbrăcat cu trup — ci ca sa pui tristeţii măsură. Ştii că lucrurile omeneşti sînt vremelnice, că se aseamănă cu natura curgerilor de apă ! Ştii la fel că trebuie să-i fericim numai pe aceia care au terminat cu bune nădejdi viaţa de aici. Aceştia nu merg la moarte, ci de la întreceri la premii, de la lupte la cununi, de la o mare tulburare la un liman neînvălurat.

Gîndindu-ne, dar, la acestea, caută de te mîngîie. Sînt îndurerat şi eu nu puţin ; dar virtutea fratelui tău îmi uşurează mult durerea. Socot că virtutea lui ţi-o va uşura nespus şi pe a ta. De-ar fi fost un om rău, cel ce a plecat, un om plin de păcate, ar fi trebuit să-l plîngi şi să-l jeleşti; dar pentru că a trăit aşa cum ştie tot oraşul, pentru că a fost bun la inimă şi cinstit, pentru că a preţuit dreptatea şi a grăit totdeauna cu îndrăznirea cuvenită, pentru că a fost slobod şi curajos, pentru că a socotit pe cele din lume o nimica şi a fost străin de grijile lumeşti, pentru toate acestea trebuie să te bucuri şi odată cu el trebuie felicitată şi luminăţia ta, că ai trimis mai dinainte un astfel de frate, care a pus într-o visterie nefurată bunătăţile, pe care le avea cînd a plecat.

Să nu gîndeşti, dar, prea minunatul meu Stăpîn, ceva nevrednic de firea ta, zdrobit fiind de jale, ci arată-te aşa cum îţi este firea şi în împrejurarea asta. Şi vesteşte-mă, te rog, că ai avut un cîştig de pe urma scrisorii mele, ca şi eu, care locuiesc la atîta depărtare, să mă pot lăuda că am putut, cu o simplă scrisoare, să-ţi tai mult din tristeţea aceasta.

SCRISOAREA 198 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE ISIHIE

Ce înseamnă asta ? Aşa mă iubeşti de tare — nu mi-i tăinuită asta că nu-i cu putinţă să rămînă tăinuita celui iubit dragostea celui ce iubeşte — că nu m-ai învrednicit cu nici o scrisoare, ci ai suferit să-ţi acoperi cu tăcere dragostea? Care să fie pricina? Eu n-o pot spune. E de datoria ta ca, după ce curmi tăcerea, să-mi spui şi pricina tăcerii. De aceea m-am grăbit să-ţi scriu eu mai întîi, ca să nu mai ai ce spune. Scrie-mi des, prea venerate şi prea nobile Stăpîne ! Împlineşte-mi dorinţa mea. Subjugat de numele tău bun şi legat de nobleţea sufletului tău, nici eu n-aş fi putut tăcea mai mult, nici n-aş suferi ca tu să taci, ci, dacă tu nu-mi trimiţi scrisori dese şi multe, îţi voi trimite eu mii de scrisori, ca prin mulţimea lor să uneltesc bucuria prezenţei tale.

SCRISOAREA 199 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE PREOTUL DANIIL

Binecuvîntat fie Dumnezeu, Care dă cu mult mai multă mîngîiere decît necazuri, iar ţie ţi-a dat atîta răbdare ca să înduri cu multă bucurie supărările ce-au venit peste tine. Asta mai cu seamă îţi îndoieşte răsplata! Că ai suferit necazurile şi le-ai suferit cu bucurie. Asta imi dă şi mie multă mîngîiere, cînd aud de bărbăţia ta, de îndrăznirea ta, de voinţa ta neînduplecată, de tăria ta, de răbdarea ta, de stăruinţa ta şi de zelul tău mai fierbinte decît focul. De aceea şi eu, deşi locuiesc într-o pustietate, deşi sînt stăpînit de frica de tîlhari şi deşi iarna se prelungeşte, nu simt toate aceste necazuri datorită măreţiei bunului tău nume, ci dimpotrivă salt, mă bucur şi sînt mândru de răbdarea ta cea multă. Dar ca să mă bucur necontenit cu astfel de ştiri, scrie-mi necontenit şi cît de des, dîndu-mi bune veşti şi despre aceleaşi lucruri şi despre sănătatea ta. Cu asta îmi vei face foarte mare bucurie şi plăcere.

SCRISOAREA 200 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE CALISTRAT, EPISCOPUL ISAURIEI

Doream să te văd venind aici, ca să mă bucur de vederea feţei tale şi să mă desfătez de dragostea ta caldă şi curată ; dar pentru că aceasta deocamdată nu e cu putinţă şi din pricina vremii anului şi din pricina lungimii drumului, îţi trimit datorita salutare prin scrisoa-rea aceasta şi-ţi aduc mulţumiri că mi-ai scris tu mai întîi. E semn de prietenie caldă şi curată. Nu numai că n-ai făcut ceva nepotrivit, ci dimpotrivă ceva cu totul potrivit ţie. Fă-mi mereu darul acesta şi dă-mi mai des ştiri despre sănătatea ta. De ţi-ar fi cu putinţă să te re-pezi pînă la mine, mi-ai face cel mai mare dar şi m-ai umple de multa bucurie.

Gîndindu-te, dar, ca şi eu doresc sa te vad şi că lucrul nu e tare greu, nu mă lipsi de întîlnirea cu tine, cînd vremea va fi potrivită pentru călătorie. Dar pînă se va întîmpla aceasta, umpie, rogu-te, prin desimea scrisorilor, bucuria prezenţei tale.

SCRISOAREA 201 (scrisă între anii 404-407)
CĂTRE HERCULIE

Nu te osteni căutînd să te aperi că ai tăcut îndelungată vreme prea minunate şi prea luminate Stăpîne, scuzîndu-te că sînt rari aducătorii de scrisori. Că părerea mea despre dragostea ta e neschimbata fie de-mi scrii, fie de taci. Ai arătat-o atît de lămurit prin fapte, că ştie tot oraşul cît de tare şi de fierbinte mă iubeşti. Dar, cu toate că gîndesc aşa, totuşi doresc mult de tot să primesc de la tine necontenit scrisori care să-mi aducă veşti despre sănătatea ta. Şi precum însuţi spuneai că îţi aduc foarte mare uşurare veştile despre sănătatea mea — da, cînd ştii să iubeşti frumos, ştii ce mare însemnătate are lucrul acesta pentru un bărbat care ştie să iubească — tot aşa ţin şi eu să am de ia tine asemenea veşti. Fă-mi, dar, darul acesta, pentru ca, şi în pustietatea în care locuiesc, să am şi prin asta multă mîngîiere.

SCRISOAREA 202
CĂTRE EPISCOPUL CHIRIAC

Mai pot îndura oare, acestea ? Le mai pot suporta ? Crezi că ţi-a mai rămas vreo umbră de apărare ? Sînt atît de întristat, că a trecut atîta vreme, că mă zbat în mari necazuri, tulburări şi frămîntări şi tu n-ai vrut să-mi scrii măcar o dată ! Eu ţi-am scris o dată, de două ori şi de mai multe ori, iar tu taci de atîta vreme şi socoteşti că mic îţi e păcatul ? Atît de nerecunoscător ai ajuns ? Sînt complet nedumerit. Nu pot găsi pricina tăcerii, cînd mă gîndesc la dragostea ta caldă şi curată pe care mi-ai arătat-o totdeauna. Nu o pot pune pe seama trîndăviei ; îţi cunosc sufletul tău grijuliu. Nici pe seama fricii ; iţi cunosc curajul. Nici pe seama lenei , ştiu cît eşti de harnic şi de silitor. Nici pe seama bolii ; cu toate că nici boala nu-i în stare să îţi pună piedici. Aflu, însă de la cei ce vin din părţile tale, că eşti sănă-tos şi o duci bine. Care este, dar, pricina, eu n-o pot spune ! Găsesc numai o pricină şi de asta sufăr şi sînt îndurerat. Fă dar, totul, ca să mă scapi şi de tristeţe şi de nedumerire. Iar dacă şi după scrisoarea asta n-ai să vrei să-mi scrii cu toată graba, ai să mă superi atît de mult, că va trebui să te osteneşti mult de tot, ca să-mi tămăduieşti tristeţea.

SCRISOAREA (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE PREOTUL SALUSTIU

Tare m-am întristat cînd am auzit că şi ţie şi preotului Teofil vi s-a împuţinat rîvna. Am aflat că unul din voi a ţinut şapte omilii pînă în luna octombrie, iar celălalt nici una. Lucrul acesta mi-i mai cumplit decît pustietatea de aici. Vreţi, dar, să-mi daţi de ştire dacă asta e o minciună ? Iar dacă e adevărat, îndreptaţi-vă ! Îndemnaţi-vă unul pe altul! M-aţi întristat destul de mult, cu toate că vă iubesc peste măsură. Dar lucru mai cumplit este că aţi atras asupra voastră osînda mare de la Dumnezeu, pentru că aţi trăit în atîta trîndăvie şi în atîta lene, pentru că n-aţi făcut tot ce puteaţi face. Ce iertare mai puteţi avea cînd alţii sînt prigoniţi, surghiuniţi, alungaţi, iar voi nici prin prezenţa voastră, nici prin învăţătura voastră nu faceţi ceva pentru credincioşii cuprinşi de furtună ?

SCRISOAREA 204 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE PEANIE

Cînd te gîndeşti, Stăpîne prea minunate şi mai dulce pentru mine decît mierea, că ţi-e grea şi dureroasă despărţirea de mine, du-te cu mintea la lucrul mare pe care îl săvârşeşti, că duci spre fapte mari un întreg oraş, dar mai bine spus, prin oraşul acela întreaga lume, şi saltă şi te bucură.

În afară de mult folos, ai şi plăcere! Dacă cei care adună bani, care pier şi pierd pe cei ce îi adună, sînt atît de bucuroşi că nu simt nici o durere stînd despărţiţi vreme îndelungată de case, de soţie, de copii şi de toţi cunoscuţii, ce cuvînt ar putea înfăţişa plăcerea pe care ţi-o dau atîtea comori şi atîtea bogăţii pe care le strîng în fiecare zi, numai arâtîndu-te ? Nu spun asta ca să te linguşesc – cei ce mă aud ştiu că grăiesc la fel şi în absenţa ta – ci pentru că mă bucur foarte, pentru că sînt vesel şi înaripat de bucurie. Da, e de ajuns numai să te arăţi, ca să îndrepţi pe mulţi, să-i sprijini, să-i încurajezi, să-i întăreşti.

Cunosc pe eroul meu, ştiu faptele tale bune, zelul tău, privegherile tale, drumurile, ostenelile sufletului tău, îndrăznirea şi slobozenia cu care te-ai împotrivit, cu măsura, cuvenită, şi episcopilor, cînd împrejurările au cerut-o. Te-am admirat pentru acele fapte, dar te admir cu mult mai mult acum, cînd fără să ai pe cineva alături de tine, cînd unii au fugit, alţii au fost alungaţi, iar alţii s-au ascuns, tu singur ai rămas pe cîmpul de bătălie, împodobind primele rînduri ale luptei ; n-ai lăsat să dezerteze nimeni, ba dimpotrivă chiar şi pe cei din tabăra potrivnică îi aduceai în fiecare zi în tabăra ta. Şi nu numai pentru asta te admir, ci şi pentru că porţi grija întregii lumi, deşi nu te mişti din locul în care te găseşti.

Te îngrijeşti de cei din Palestina, din Fenicia şi mai cu seamă de cei din Cilicia. Palestinienii şi Fenicienii, după cum ştiu bine, n-au primit pe cel trimis de duşmanii noştri, nici nu l-au învrednicit cu răspuns ; episcopul Eghinei însă, şi al Tarsului, după cîte am aflat, au trecut de partea lor; episcopul Castavalei a spus unuia din prietenii noştri ca cei din Constantinopol l-au silit să se alăture nelegiuirii lor, dar că pînă acum a rezistat. Ai nevoie, dar, de multă grijă, de multă veghe ; şi, ca să îndrepţi lucrurile în aceste părţi, scrie nepotului tău, stăpînul meu, domnului episcop Teodor. Cele făcute de Feretrie sînt dureroase şi cu totul triste; dar pentru că preoţii lui, după cum spui, nu au nici o legătură cu duşmanii noştri şi nici nu au vreo părtăşie cu ei, ci, după cum spun ei, sînt încă de partea noastră, totuşi nu le comunica nimic din cele ce-ţi scriu pentru că cele ce mi-a făcut mie Feretrie nu au iertare. Tot clerul lui, a fost alături de mine cu toată hotărîrea , plîngea, lăcrăma, jelea. Dar ca să nu-i facem pe aceşti oameni să fugă şi să ajungă în rai, cînd afli ceva de la căpeteniile de oşti, ţine ştirile acestea pentru tine, iar cu ei poartă-te cu multă blîndeţe. Ştiu că eşti om cu judecată. Şi spune prefectului, ca şi eu am auzit că s-a întristat tare de cele întîmplate şi că era gata să sufere orice pentru îndreptarea relelor săvîrşite.
Trupul mi-i deplin sănătos si am lepădat urmele bolii. Cînd mă gîndesc că şi boala mea iţi era o grijă, află că mare temei pentru sănătatea mea este şi aceea ca am un prieten care mă iubeşte atîta de mult. Dumnezeu să-ţi răsplătească şi în veacul de acum şi în cei ce va să fie pentru o rîvnă ca aceasia, pentru dragostea, zelul şi privegherea ta ! Dumnezeu să te apere, sa te întărească, să te păzească şi să te învrednicească de-bunătăţile pe care graiul a le rosti nu poate.

Să-mi ajute Dumnezeu şi mie să-ţi văd curînd dorita faţă, să mă desfătez de sufletul tău dulce şi să sărbătoresc această prea frumoasă sărbătoare. Ştii, doar, că pentru mine e praznic şi sărbătoare să fiu învrednicit de a avea lîngă mine fiinţa ta dulce şi plină de multe bunătăţi şi a mă desfăta iarăşi de ea.

SCRISOAREA 205 (scrisă din Cucuz în anul 404)
CĂTRE ANATOLIE, CĂPETENIA OŞTILOR

Tîrziu şi scurt îţi scriu , dar mai bine spus, tîrziu, faţă de nobleţea ta ; dar nu trîndăvia a pricinuit tăcerea, ci boala mea îndelungată. Că sînt legat de tine necontenit prin dragoste ; îţi cunosc dragostea ta curată, sufletul tău slobod, sincer şi fără viclenie. Nu încetez a vorbi tuturor de simţămintele de care m-am bucurat din partea ta nu numai cînd eram de faţă, ci şi cînd lipseam. Nu mi-i tăinuit cîte te-ai străduit să faci şi să grăieşti pentru mine după plecarea mea. Dumnezeu să-ţi plătească pentru o strădanie ca aceasta şi aici şi în veacul care va să vină. Dar ca să am mai multă bucurie nu numai scriindu-ţi, ci şi primind scrisori de la tine, scrie-mi, te rog, dîndu-mi veşti bune despre sănătatea ta, ca să am multă mîngîiere şi în pustietatea aceasta în care locuiesc. De voi primi de la tine scrisoare cu veşti despre sănătatea ta şi a tuturor celor ai tăi, îmi vei uşura mult şederea în pămînt străin.

SCRISOAREA 206 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE DIACONUL TEODUL

Deşi furtuna din Biserici e cumplită şi se înteţeşte din ce în ce mai mult, iar cei ce vor să pîngărească Bisericile din Goţia îşi dau multă sîrguinţă alergînd din toate părţile ; totuşi voi cei de acolo nu încetaţi a face tot ce vă stă în putinţă. Chiar dacă n-aţi reuşi ceva, ceea ce eu nu cred, totuşi aveţi de la bunul Dumnezeu răsplată desăvîrşită pentru voinţa şi gîndurile voastre. Nu te descuraja dar ! Străduieşte-te, fii cu luare aminte, luptă, fie tu, fie prin alţii, atît cît vă stă în putere, ca să nu se facă acolo tulburări şi zarve. Dar înainte de toate, rugaţi-vă ! Nu încetaţi a vă ruga stăruitor bunului Dumnezeu şi cu rîvna cuvenită, ca să pună capăt relelor care stăpînesc acum şi să dea Bisericii multă şi adîncă pace. Deocamdată atît , şi, aşa cum v-am scris mai înainte, faceţi totul, ca să amîne cît de cît lucrurile. Scrie-mi des, atîta vreme cît eşti în acele locuri.

SCRISOAREA 207 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE MONAHII GOŢI, CEI DIN PROMOTU

Chiar înainte de a primi scrisorile voastre, am cunoscut cîte necazuri, cîte uneltiri, cîte încercări şi cîte duşmănii aţi suferit. Şi pentru aceasta mai cu seamă vă fericesc, gîndindu-mă la cununile, premiile şi răsplătite ce le veţi primi. După cum cei care vă duşmănesc şi vă supără aduc asupra lor osîndă grea şi atrag asupra capetelor lor focul gheenei, tot aşa şi voi, care aţi suferit acestea, vă veţi bucura de multă plată, de multă răsplătire. Asta să nu vă tulbure, să nu vă răvăşească sufletul ! Dimpotrivă, bucuraţi-vă, săltaţi, gîndindu-vă la cu-vintele apostolice, care spun : «Acum mă bucur în suferinţele mele» (Col. 1, 24) şi iarăşi : «Nu numai, dar ne şi lăudăm cu necazurile, ştiind că necazul, lucrează răbdare, iar răbdarea încercare»( Rom. 5, 3-4). Ajungînd, dar, mai încercaţi şi mai bogaţi cu bogăţia cea din ceruri, bucuraţi-vă şi mai mult, de-ar fi să suferiţi mai mult decît atît. «Că nu sînt vrednice suferinţele din vremea de acum cu slava viitoare ce ni se va descoperi» (Rom. 8, 18)

Nu-mi sînt tăinuite răbdarea, curajul, stăruinţa şi simţămintele voastre curate şi calde, hotărîrea voastră neclintită, neînfricată şi statornică. De aceea şi eu vă mulţumesc mult, şi sînt legat strîns de sufletele voastre, iar lungimea căii nu micşorează dragostea ce v-o port.

Vă mulţumesc şi pentru rîvna pe care aţi arătat-o ca să nu se întîmple vreo tulburare în Biserica Goţilor, ci aţi tot amînat lucrurile. Nu numai că nu vă ţin de rău că n-aţi trimis pe cineva, ci chiar vă laud şi vă felicit. Mai important decît orice este ca voi toţi să vă ocupaţi cu amînarea tulburărilor din Biserică. Nu încetaţi, dar de a face tot ce vă stă în putinţă, şi voi şi prin alţii, ca lucrurile să se amine. Fie de reuşiţi ceva, fie de nu, plata gîndului şi strădaniei voastre este desâvîrşită.

SCRISOAREA 208 (scrisă între anii 404 si 407)
CĂTRE PREOTUL ACACHIE

Un om care mă iubeşte aşa de călduros, un om cu simţăminte aşa de frumoase faţă de mine, nu mi-a trimis nici o scrisoare, deşi eu i-am scris o dată şi de două ori ! Tu, însă, nici n-ai luat aminte. Gîndindu-te, dar, ce dar mare îmi faci, scrie-mi, rogu-te, cît mai iute, dîndu-mi ştiri despre sănătatea ta. Mă mîngîi mult cînd am dese ştiri despre sănătatea celor care mă iubesc.

SCRISOAREA 209 (scrisă între anii 404 şi 405)
CĂTRE SALVION

Ştiu bine că mă iubeşti, fie de-mi scrii, fie dacă taci. Că un om care mă iubeşte atît de mult nu poate rămîne tăinuit, că dragostea ce-mi porţi e pe buzele tuturor şi mulţi din cei care vin aici îmi aduc ştiri despre dragostea ta caldă şi curată. Doream, să primesc de la tine scrisori dese cu veşti despre sănătatea ta, a soţiei, tale şi a întregii tale case. Ştii cît de mult ţin la asta.

Cunoscînd, dar, aceasta, mult preţuitul meu Stăpîn, chiar dacă e greu ceea ce-ţi cer şi din pricina iernii şi din pricină că rari sînt cei care vin prin aceste locuri, totuşi, cînd ai prilejul, nu pregeta a-mi scrie, dîndu-mi ştirile cerute. Sănătatea ta şi liniştea mea le socot bogăţie, bucurie, multă plăcere. Nu mă lipsi, dar, de o plăcere atît de mare, ci dăruieşte celor care te iubesc puternic mîngîerea unor scrisori ca acestea, care-mi aduc multă uşurare.

SCRISOAREA 210 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE TEODOR

M-am minunat că am aflat de la alţii despre trîndăvia preotului Salustie. Am aflat că pînă în luna octombrie abia a ţinut cinci omilii şi că el şi preotul Teofil nici nu s-au mai dus la biserică, unul de lene, altul de teamă. Lui Teofil i-am scris şi l-am mustrat,- cît despre Salustie îţi scriu ţie pentru că ştiu că îl iubeşti mult. Şi lucrul acesta mă bucură şi mă veseleşte, dar mă şi doare inima de tine că nu mi-ai făcut cunoscut acestea şi că ar fi trebuit să-l îndrepţi. N-ai făcut, însă, nici una, nici alta. Acum, dar, te rog, fă-mi acest nespus de mare dar şi mie şi ţie ; zguduie-l puternic, nu-l lăsa să doarmă şi să trîndăvească. Dacă nu arată bărbăţia cuvenită acum cînd lucrurile sînt cuprinse de furtună şi de tulburare, cînd vom avea nevoie de el ? Cînd e linişte şi pace ? Te rog, dar, fă tot ce-ţi stă ţie cu cuviinţă şi trezeşte-l şi pe el şi pe toţi spre rîvnă şi spre ajutorul poporului înviforat, lucru pe care ştiu că-l faci de la sineţi şi de capul tău, înainte de a-ţi scrie eu,

SCRISOAREA 211 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE PREOTUL TIMOTEI

Nu de mult ţi-am scris şi ţie şi prea cinstitului tribun, domnului Marcian ; dar nici tu nu mi-ai scris şi nici n-ai făcut pe acela ca să primesc de la el vreo scrisoare. Eu, însă, potrivit firii mele, nu încetez a mă gîndi la voi şi de a vă scrie, ori de cîte ori am putinţa. Lucrul acesta îl fac şi acum, mulţumindu-vă de mii de ori pentru rîvna pe care aţi arătat-o şi pentru primejdiile pe care le-aţi suferit. Vă fericesc! Nu mici cununi v-aţi cîştigat cu asta ! Aţi suferit puţina vreme necazuri, dar v-aţi pregătit răsplăţi veşnice în ceruri, cu mult mai mari decît sudorile acestea. «Că nu sînt vrednice suferinţele vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi» (Rom. 8, 18).

SCRISOAREA 212 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE PREOTUL TEOFIL

Tare m-am supărat cînd am auzit că şi tu şi preotul Salustie vă duceţi rar la biserică. Nu puţin m-a durut lucrul acesta. Dacă e o minciună, grăbiţi-vă, vă rog, de-mi scrieţi că aţi fost calomniaţi ; dacă e adevărat, îndreptaţi o trîndăvie ca aceasta. După cum nespus de mare vă e răsplata de arătaţi cuvenita bărbăţie, mai cu seamă în vremea de acum, tot aşa nu mică vă va fi osînda, dacă vă trîndaviţi, dacă pregetaţi şi nu faceţi tot ce stă în putinţa voastră. Ştiţi ce a păţit cel care şi-a îngropat talantul n-a lost învinuit pentru vreo altă pricină, ci a fost osîndit şi pedepsit numai pentru ca l-a îngropat(Matei 25; 18, 24-30). Străduiţi-vă, dar, să mă sloboziţi cît mai iute de grija aceasta. După cum simt mare mîngîiere şi uşurare cînd aud că întăriţi cu rîvnă poporul înviforat, tot aşa, cînd aflu că unii se trîndăvesc, sufăr nu puţin pentru cei ce se trîndăvesc. Harul lui Dumnezeu, după cum prin fapte voi inşivă ştiţi, întăreşte în fiecare zi minunata lui turmă ; dar cei care din pricina trîndăviei nu-şi fac datoria, adună asupra lor nu mică osîndă pentru trîndăvia lor.

SCRISOAREA 213 (Scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE PREOTUL FILIP

M-am minunat că în atîta scurgere de vreme nu mi-ai scris nici o scrisoare. Dragostea ce-mi porţi ai arătat-o chiar în absenţa mea, dar scrisoare nu mi-ai trimis. Acum nu pregeta a-mi scrie, dîndu-mi ştiri despre sănătatea ta. Eu, chiar de nu mi-ai scris, m-am interesat de tine şi am aflat că ai fost dat afară din şcoală, pentru că ai arătat îndrăznirea cuvenită. Aceasta îţi aduce răsplată, aceasta e neguţătorie cerească, cunună neveştejita, mulţime de premii.

Gîndindu-te, dar, la toate acestea, îndură cu curaj necazurile venite spre tine. Dumnezeu e în stare să pună capăt şi acestor încercări, să facă foarte degrabă linişte, iar răbdării tale să-i dea multă răsplată şi în veacul care va să fie.

SCRISOAREA 214 (Scrisă Intre anii 404 şi 407)
CĂTRE PREOTUL SEBASTIAN

Da, sînt despărţit cu trupul de tine, dar sînt de tine prin dragoste legat şi oriunde aş fi, port în amintirea mea iubirea ta, chiar de-aş fi dus la capătul pămîntului. Că ai şi tu neştearsă în minte amintirea mea, socot eu că nu trebuie s-o pun la îndoială. Ştiu cît de curate îţi sînt simţămintele ce-mi porţi, ştiu cît de puternică e dragostea ta şi cît de neschimbătoare voia. De aceea te şi rog să-mi scrii des, dîndu-mi veşti bune despre sănătatea ta. Ţin tare mult la aceste ştiri. Nişte scrisori ca acestea îmi fac nespus de bine în pustietatea asta, în care mă găsesc.

SCRISOAREA 215 (scrisă între anii 404 şi 407)
CÂTRE PREOTUL PELAGHIE

Cunosc bunătatea ta, blîndeţea, cinstea, dragostea ta dulce şi caldă, cunosc şi simţămintele curate ce le ai pentru mine. De aceea, cu multă tragere de inimă îţi trimit salutări şi-ţi fac cunoscut că te port în minte oriunde aş fi. Te rog, dar, pentru ca să am şi altă bucurie, nu numai de a-ţi scrie, ci şi de a avea veşti despre sănătatea ta, dă-mi des aceste ştiri. Primind de la tine astfel de scrisori, iubitul meu, am mare bucurie, chiar de-aş fi dus într-o pustie mai cumplită ca aceasta.

SCRISOAREA 216 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE MUSONIE

Ţi-am scris nu de mult, prea cinstite şi prea evlavioase Stăpîne şi fac acelaşi lucru iarăşi şi acum, deşi tu nu mi-ai scris nici măcar o dată. Totuşi n-am să încetez a-ţi scrie şi a face ce mi se cuvine. Voiam chiar mai des să-ţi scriu , dar locuiesc într-un loc cu totul pustiu ; de asta nici nu pot veni mulţi pînă la noi. Dar cînd am putinţa şi găsesc purtători de scrisori, îţi trimit datorita salutare. Cunosc dragostea ta sinceră, simţămintele tale calde, voinţa ta neschimbătoare, felul tau slobod şi nefăţarnic. De aceea te şi port necontenit în minte ; oriunde aş fi nu te pot uita. Dar ca să mă bucur nu numai scriindu-ţi, ci şi primind scrisori cu veşti despre sănătatea ta trimite-mi des astfel de scrisori. Aşa, deşi sînt departe, cu nişte scrisori ca acestea mă mîngii mult, cînd aud că voi, care mă iubiţi puternic şi cu căldură, o duceţi bine şi sînteţi liniştiţi.

SCRISOAREA 217 (scrisă din Cucuz, în anul 404 sau 405)
CĂTRE VALENTIN

Cunosc sufletul tău darnic, dragostea caldă, pe care o ai pentru ajutorarea săracilor şi dorinţa ce o ai totdeauna pentru fapta asta minunată, că dai săracilor şi o faci şi cu plăcere ; de aceea îţi stă în faţă o îndoită cunună pentru iubirea ta de oameni; şi pentru belşugul datului şi pentru voinţa din care porneşte belşugul acesta. Şi pentru că m-a înştiinţat prea cinstitul preot Dometian, care are în grijă văduvele şi călugăriţele de acolo, că aproape pier de foame, alerg la mîinile tale ca la un liman, să pui capăt primejdiei foametei. Te rog dar, te rog mult, cheamă-l pe preot şi ajută-le, rogu-te, cu ce este cu putinţă. Milostenia făcută acum are cu mult mai multă răsplată decît milostenia făcută în alt timp, cu cît sînt în mai cumplită furtună şi tulburare cei care au nevoie de ajutor şi n-au mijloacele lor obişnuite de trai.

Gîndindu-te, dar, şi la cîştiqul faptei şi la adaosul dat de împrejurarea asta, fă, rogu-te, tot ce-ţi stă în putinţă. Nu-i nevoie să spun mai mult, cînd scriu unui om milostiv şi bun la inimă. Ştii, doar, că-mi eşti dator, dar pentru cei înfometaţi îţi iert datoria. Scrie-mi, te rog, că mi-ai împlinit cererea şi dă-mi veşti bune despre sănătatea ta şi a binecuvântatei tale case.

SCRISOAREA 218 (scrisă din Cucuz, în anul 404)
CĂTRE PREOTUL EFTIMIE

Să nu fiţi întristaţi deloc că aţi fost daţi afară din şcoală, ci, gîndindu-vă la răsplata mare ce aţi primit-o de aici şi că vi se vor înmulţi cununile, bucuraţi-vă şi vă veseliţi de aceste suferinţe şi duşmănii. Acestea vă aduna multă avere în ceruri, vă face mai străluciţi şi vă măreşte premiile. Că «strîmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă» (Matei 7, 14).

Nu pregeta, însă, a-mi scrie des despre sănătatea ta. Ştii că dragostea mă leagă de tine şi că oriunde sînt te port in suflet, pentru ca ţi-s prieten apropiat, dar acum cu mult mai călduros cu cît prin suferinţe ai ajuns şi mai strălucit.

Traducere de Pr. D. FECIORU

Cuvânt de învãtãturã în sfânta si luminata zi a slãvitei si mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

Cuvânt de învãtãturã

Al celui între sfinti Pãrintelui nostru Ioan Gurã de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului,
în sfânta si luminata zi a slãvitei si mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sã se bucure de acest Praznic frumos si luminat.

De este cineva slugã înteleaptã, sã intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului sãu.

De s-a ostenit cineva postind, sã-si ia acum rãsplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, sã-si primeascã astãzi plata cea dreaptã.

De a venit cineva dupã ceasul al treilea, multumind sã prãznuiascã.

De a ajuns cineva dupã ceasul al saselea, sã nu se îndoiascã nicidecum, cãci cu nimic nu va fi pãgubit.

De a întârziat cineva pânã în ceasul al nouãlea, sã se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, sã nu se teamã din pricina întârzierii, cãci darnic fiind Stãpânul, primeste pe cel din urmã ca si pe cel dintâi, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; si pe cel din urmã miluieste si pe cel dintâi mângâie; si acelui plãteste, si acestuia dãruieste; si faptele le primeste; si gândul îl tine în seamã, si lucrul îl pretuieste, si vointa o laudã.

Pentru aceasta, intrati toti întru bucuria Domnului nostru: si cei dintâi si cei de-al doilea luati plata.

Bogatii si sãracii, împreunã bucurati-vã. Cei ce v-ati înfrânat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-vã astãzi.

Masa este plinã, ospãtati-vã toti. Vitelul este mult, nimeni sã nu iasã flãmând.

Gustati toti din ospãtul credintei: împãrtãsiti-vã toti din bogãtia bunãtãtii.

Sã nu se plângã nimeni de lipsã, cã s-a arãtat împãrãtia cea de obste.

Nimeni sã nu se tânguiascã pentru pãcate cã din mormânt, iertare a rãsãrit.

Nimeni sã nu se teamã de moarte, cã ne-a izbãvit pe noi moartea Mântuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Prãdat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amãrãciune fiindcã a gustat din Trupul Lui.

Si aceasta mai înainte întelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amãrât întâmpinându-Te pe Tine jos: amãrâtu-s-a cã s-a stricat.

S-a amãrât cã a fost batjocorit; s-a amãrât cã a fost omorât, s-a amãrât cã s-a surpat, s-a amãrât cã a fost legat.

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.

A prins pãmânt si s-a întâlnit cu cerul.

A primit ceea ce vedea si a cãzut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul?

Unde-ti este iadule, biruinta?

Înviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos si au cãzut diavolii.

Înviat-a Hristos si se bucurã îngerii.

Înviat-a Hristos si viata stãpâneste.

Înviat-a Hristos si nici un mort nu este în groapã; cã Hristos sculându-Se din morþi, începãtura celor adormiti S-a fãcut.

Lui se cuvine slavã si stãpânire în vecii vecilor.

Amin!

Despre învierea morţilor

SF. IOAN HRISOSTOM
Despre învierea morţilor
În româneşte de Pr. D. FECIORU
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
BUCUREŞTI, 1943

Când unii oameni văd pe cei buni, pe cei cu viaţa curată şi pe cei cari trăiesc în dreptate, sugrumaţi de sărăcie, ameninţaţi, huliţi, abia câştigându-şi hrana de toate zilele, iar adesea măcinaţi şi de boale lungi şi grele şi fără nici un sprijin, iar pe înşelători, pe păcătoşi şi pe cei răi, înconjuraţi de bogăţie, desfătându-se, îmbrăcaţi cu haine scumpe, având mulţime de slugi şi bucurându-se de slujbe înalte, atunci aceşti oameni hulesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi spun: „Unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Unde este judecata cea dreaptă? Pentru ce omul cu viaţă curată şi drept este nenorocit, iar cel rău şi stricat, plin de toate bunătăţile? Pentru ce unul e invidiat, iar altul dispreţuit? Pentru ce unul se bucură de atâta fericire, iar altul este sărac şi lovit de cele mai mari nenorociri?”

Omul care se îndoieşte de viaţa viitoare, nu va putea da răspuns acestor întrebări; acela, însă, care crede în Înviere, va înlătura cu uşurinţă această hulă şi va spune celor răzvrătiţi unele ca acestea: „încetaţi de a ascuţi limba voastră împotriva lui Dumnezeu, Creatorul vostru! Faptele noastre nu se mărginesc la viaţa de aici, ci ne grăbim spre o altă viaţă cu mult mai lungă, sau mai bine zis, spre una fără de sfârşit. Acolo, săracul, care trăeşte în dreptate, va primi răsplata nevoinţelor sale, iar desfrânatul şi înşelătorul va fi pedepsit pentru răutatea Iui”.

În adevăr, viaţa de aici este o luptă, un loc de încercare, un stadion, iar viaţa viitoare este răsplata, cununa, premiile. După cum un atlet trebue să lupte în arenă cu sudoare, praf, zăpuşeală, nervi şi nevoinţe, tot astfel şi cel drept trebue să sufere aici multe şi să le rabde pe toate cu bărbăţie, dacă vrea să primească dincolo cunună strălucitoare.

Iar dacă unii se turbură din pricina stării înfloritoare în care trăesc cei răi să se gândească la următorul fapt: tâlharii, înşelătorii, ucigaşii şi hoţii, înainte de a fi duşi înaintea tribunalului, trăiesc în cel mai mare belşug, căci îşi fac nenorocirile străine, propria lor bună stare; când însă sunt judecaţi, ei sunt pedepsiţi pentru toate acestea. Tot astfel şi oamenii stricaţi, cei cari întind mese bogate, cei cari păşesc cu mândrie pe stradă cei cari sfâşie pe săraci, când Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, va veni cu îngerii Lui, când va sta pe scaunul Său de judecată şi va aduce înaintea Sa pe toate neamurile pământului, şi când ei vor fi aduşi goi şi despuiaţi de toată strălucirea lor, fără să aibă vreun apărător sau ocrotitor, atunci vor fi aruncaţi fără nici o milă în râurile cele de foc.

Prin urmare, nu ferici pe aceştia din pricina belşugului în care trăesc aici pe pământ, ci lăcrimează din pricina pedepsei ce va să fie; nu-i plânge nici pe cel drept pentru sărăcia sa ci fericeşte-l pentru bogăţia viitoare a bunurilor din care va avea parte şi înrădăcinează în sufletul tău aceasta dovadă despre înviere; dacă eşti, drept, să cauţi să fii şi mai încercat dându-ţi şi mai mult osteneala pentru nădejdea cea mare a Învierii; iar dacă eşti rău depărtează-te de răutate, curăţindu-te de aceasta prin frica pedepsei ce va să fie.

Dar poate va zice cineva: „Pe acestea le trăim, încercându-le în viaţa de aici, pe celelalte, însă, le nădăjduim; acestea sunt vădite, pe când acelea nu se văd şi sânt departe de noi”.

Chiar dacă nu se văd, sunt totuşi mai vădite decât cele care se văd. Dar pentru ce spun: mai vădite? Pe acelea poţi să le vezi mai bine decât pe acestea. Acestea trec, dar acelea rămân. Pentru aceasta Apostolul spune: “Deoarece noi n-avem în vedere pe cele ce se văd, ci pe cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sânt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 18).

Dacă ai spune: „Cum voi putea să văd pe cele nevăzute, când pe cele care sânt de faţă nu pot să le văd”, voi încerca să-ţi dovedesc aceasta chiar din cele pământeşti.

În adevăr, nimeni n-ar putea dobândi bunurile acestea trecătoare din lume, dacă n’ar vedea pe cele nevăzute înaintea celor văzute.

De pildă: negustorul, care face negoţ pe mare, suferă multe necazuri:   furtuni, furia valurilor, naufragii, mii de greutăţi. După necazuri, însă, se bucură de bogăţia sa, căci vinde mărfurile şi face frumoasă afacere. Totuşi, mai întâi necazurile şi apoi mărfurile. Marea şi valurile se văd de cel care iese din port, negustoria însă nu, căci încă o nădăjduieşte. Cu toate acestea, dacă nu s’ar uita la cea nevăzută şi care nu-i de faţă, ci numai o nădăjduieşte, nu s’ar apropia de cele prezente, care se văd.

Tot astfel şi plugarul; înjugă boii, scoate plugul, taie brazdă adâncă, aruncă seminţele, cheltuieşte tot ce are, suferă arşiţa, ploile şi alte multe neajunsuri, iar după acestea aşteaptă să vadă câmpurile înverzite şi aria plină. Şi aici mai întâi osteneala şi apoi răsplata; iar răsplata este nevăzută, pe când oboseala văzută şi arătată. Una se nădăjdueşte, iar alta este de faţă. Totuşi, dacă plugarul nu s’ar uita mai întâi la răsplata cea nevăzută ochilor trupului, nu numai că nu va înjuga boii, nu va scoate plugul şi nu va arunca seminţe, dar nici nu se va mişca de acasă, vreodată pentru această treabă.

Prin urmare nu este oare fără judecată ca în lucrurile vieţii să cauţi pe cele nearătate înaintea celor arătate, să suferi oboseli înaintea răsplatei, să suferi întâi pe cele grele şi apoi să aştepţi pe cele de folos, iar cu privire la Dumnezeu, cu privire la înviere să te îndoieşti şi să ceri răsplăţi înaintea ostenelei, să te   arăţi deci mai mic la suflet decât plugarul şi negustorul?

Dar şi în altă privinţă ne arătăm mai răi decît ei. Cum? Aceia deşi n’au încredere deplină în ce priveşte izbutirea întreprinderii lor, cu toate acestea nu dau îndărăt în faţa ostenelilor.

Tu, însă, cu toate că ai un chezaş vrednic de credinţă, pe Dumnezeu, totuşi nu iei pildă din răbdarea acelora. Plugarul adeseori, după ce a aruncat sămânţa, a lucrat pământul şi a văzut înverzite câmpurile însămânţate, dacă vine grindina, sau neghina, sau lăcustele, a pierdut răsplata ostenelilor sale şi după multe sudori se întoarce acasă cu mânile goale.

Tot astfel îşi negustorul, după ce a călătorit mult pe mare, aducând corabia plină, de multe ori, chiar lângă port, dacă bate vânt puternic şi o loveşte de stânci, abia scapă cu trupul gol. Îndeobşte vorbind, în viaţă se pot întâmpla la sfârşit asemenea nenorociri. Dar în credinţele tale creştineşti nu este aşa, ci cel care a suferit multe osteneli, care a semănat evlavia, care a luptat, îşi ajunge scopul.

În adevăr, Dumnezeu n-a îngăduit nici schimbării vremurilor, nici furiei vânturilor să nimicească răsplata acestor osteneli, pentru că ele sunt depuse în ceruri, în vistierii nefurate.

Să nu-mi spui, aşa dar, că cele viitoare sânt nevăzute, căci dacă cercetezi bine ele sânt mai văzute decât cele pe care le ţinem în mâni. Ele îşi iau sborul şi se duc înainte de a se statornici; schimbările sânt grabnice, iar stăpânirea lor necredincioasă. Aceasta şi despre bogăţie şi despre slavă şi despre dregătorii şi despre frumuseţea trupului şi laolaltă despre toate cele ale vieţii. De aceea şi proorocul bătându-şi joc de cei cari trăiesc în plăceri, cari se înnebunesc după bani şi după lux, zice: „Ei le socoteau pe acestea ca unele ce stau şi nu fug” (Amos VI, 5).

După cum nu este cu putinţă să prinzi umbra, tot astfel nici lucrurile vieţii   pământeşti; unele pier la sfârşit, iar altele se pierd înainte de sfârşit, mai uşor decât şivoiul. Cele viitoare însă nu sânt aşa; nu se schimbă, nu îmbătrânesc, ci înfloresc necontenit şi rămân cu aceeaşi frumoasă înfăţişare. Încât dacă trebue să numim lucrurile din lumea aceasta nevăzute şi neînvederate, trebue să le numim şi necredincioase, căci nu rămân la cei cari le iau, ci schimbă stăpânii, sar în fiecare zi de la unul la altul.

Nu-mi spune: „Cum poate să învieze iarăşi trupul şi să ajungă nestricăcios ?

Când lucrează puterea Iui Dumnezeu, întrebarea: „Cum”, să nu se pună!

Dar pentru ce vorbesc de Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu te-a făcut să fii un creator al învierii, prin ceea ce se întâmplă cu seminţele. Seminţele, dacă n’ar muri mai întâi şi n’ar putrezi şi nu s’ar strica, n’ar da naştere la spic. După cum acolo văzând sămânţa putrezită şi desfăcută, nu te îndoieşti cu privire la înviere, ci-ţi dă prin asta cea mai mare dovadă—căci dacă nu s’ar putrezi şi strica, nici n’ar învia—tot astfel socoteşte şi cu privire la trupul tău; atunci când vezi stricăciunea, cugetă mai cu seamă la înviere.

Gândeşte-te apoi cum te-a făcut Dumnezeu la început şi nu te îndoi despre înviere.

N’a luat pământ şi te-a plăsmuit?

Oare ce este mai greu: să facă din pământ cărnuri, vine, fibre, nervi, artere, organele trupului şi celelalte mădulare, ochii, urechile, nasul, picioarele şi mânile, să pună în fiecare din acestea lucrarea lor proprie şi obştească, sau să facă nemuritoare cele făcute stricăcioase ?

Nu vezi că pământul este la fel, iar trupul diferit şi în multe feluri?

Dar pentru ce să vorbim despre trupuri? Spune-mi cum a făcut puterile cele mari, cetele îngerilor, arhanghelii şi cetele mai mari decât ajcestea? N’aş putea spune în ce fel, dar Lui I-a fost deajuns să voiască numai. Apoi Cel care a făcut atât de multe oştiri netrupeşti, nu poate să reînoiască iarăşi trupul stricat al omului şi să-l ridice la o mai mare vrednicie?

Şi cine este atât de nesimţit ca să se îndoiască de aceste bunuri şi să tăgăduiască învierea? Căci dacă nu înviază trupul, nu înviază nici omul. Căci omul nu este numai suflet, ci suflet şi trup.

Aşadar dacă înviază sufletul, omul înviază pe jumătate şi nu întreg. De altfel drept vorbind, nu se poate vorbi de învierea sufletului, căci înviază numai ceea ce a căzut şi s’a desfăcut, şi nu se desface sufletul, ci trupul.

Pentru deplina noastră încredinţare ne este deajuns puterea Creatorului.Dar dacă este cineva mai slab şi voieşte să primească o altă dovadă şi o chezăşie a învierii viitoare, apoi şi aceasta cu multă îmbelşugare a dat-o Dumnezeu, trimiţând din belşug harul Duhului. Pentru aceasta şi Pavel, făcând vrednică de credinţă dogma învierii prin învierea lui Hristos şi prin faptul că Dumnezeu este creator, adaogă şi dovada că Dumnezeu ne-a dat si arvună, nu de bani, nici de aur, nici argint, ci arvuna Duhului (II Corinteni V, 5); iar arvuna este o parte a întregului şi o încredinţare pentru întreg.

După cum în învoieli, cel care a primit arvuna este încredinţat că va primi întregul, tot astfel şi tu, luând arvuna, adică harismele Duhului, nu te îndoi cu privire la bunurile depuse.

Cel care înviază morţii, Cel care vindecă pe orbi, Cel care alungă dracii, Cel care curăţă pe leproşi, Cel care vindecă boalele, Cel care poate atât de multe şi atât de felurite Iucruri într’un trup şubred şi muritor, de ce iertare va avea parte de se îndoieşte de înviere?

Dacă ar spune cineva: „Noi nu vedem întâmplându-se acum aceste semne şi nici nu vem o atât de mare putere”, aş spune : Nu este nici o deosebire dacă acestea se întâmplă acum ori s’au întâmplat mai de mult. Că mai înainte s-au făcut semne de apostoli, o mărturisesc bisericile lumii întregi.

Cei neînvăţaţi, săraci, sărmani şi simpli n’ar fi stăpânit lumea, dacă n’ar fi avut ajutorul semnelor. Dar nici tu n’ai fost lipsit de harul Duhului; încă şi acum rămân multe simboale ale darului aceluia, cu mult mai mari şi mai minunate  decât cele arătate. Nu este oare acelaş lucru a învia un trup, care a murit, cu a scăpa de pieire un suflet mort din pricina păcatelor, lucru săvârşit prin botez?

Nu este oare acelaş lucru a alunga boalele trupului cu a arunca povara păcatelor?

Nu este oare acelaş lucru a reda ochilor lumina cu a lumina un suflet întunecat? Căci de n’ar fi şi acum arvuna Duhului, n’ar fi botezul, n’ar fi iertarea păcatelor, n’ar fi dreptate şi sfinţenie, n’am primi înfierea, nu ne-am bucura de taine; Trupul şi Sângele tainic nu s’ar face niciodată fără harul Duhului.

N’am avea preoţi, căci nici n’ar fi fost cu putinţă aceste hirotonii fără acea pogorîre a Duhului. Şi s’ar putea numi şi alte simboale ale Duhului. Aşadar şi tu având arvuna Duhului, ai pus pe fugă moartea sufletului, orbirea gândurilor şi ai desbrăcat viaţa necurată.

Să nu ne îndoim deci cu privire la cele viitoare, odată ce am primit asemenea chezăşii, ci, culegând de pretutindeni dovezi despre înviere, să arătăm viaţă vrednică de aceste dogme, ca să avem parte şi de bunurile nemişcătoare, care depăşesc orice cuvânt şi minte omenească. Amin.

http://ioanguradeaur.ro/

Rugaţi-vă pentru vrăşmaşii voştri!

Pagini alese din Sfinţii Părinţi Nr. 14
SF. IOAN HRISOSTOM

RUGAŢI-VĂ PENTRU VRĂJMAŞII VOŞTRI!

ÎN ROMÂNEŞTE DE
Pr. D. FECIORU
INSTITUTUL BIBLIC Şl DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BUCUREŞTI, 1942

Când te rogi ai grijă ca nicio patimă să nu stăpânească sufletul tău. Şi mai cu seamă păzeşte ca nu cumva să spui ceva care ar mânia pe Dumnezeu şi nici sa te rogi contra vrăjmaşilor tăi.

Căci dacă faptul că ai duşmani este un lucru plin de hulă, atunci gândeşte-te cât de mare rău este să te rogi contra lor!

Trebuie să cauţi să afli pentru ce ai duşmani, dar nu să-i acuzi.

Ce iertare vei dobândi oare de la Dumnezeu în acel timp în care ai tu nevoie de mila Lui cea mare, adică când te rogi, când tu atunci acuzi ? Te-ai apropiat de Dumnezeu ca să te rogi pentru păcatele tale proprii. Nu pomeni aşadar păcate străine ca să uiţi propriile tale păcate! Căci dacă, spre exemplu, ai spune când te rogi: „Loveşte pe duşman”, prin asta ţi-ai închis gura şi nici n’ai mai dat limbii îndrăzneală, în primul loc pentru că ai supărat pe judecător chiar de la început, iar în al doilea loc pentrucă ceri lucruri contrare formei rugăciunii.

Căci dacă te rogi pentru iertarea păcatelor, pentru ce vorbeşti de pedeapsă? Trebuia să faci deci dimpotrivă, chiar să te rogi pentru iertarea păcatelor vrăjmaşilor, ca să poţi să-L rogi pe Dumnezeu cu îndrăzneală şi pentru iertarea păcatelor tale.

Cerând lui Dumnezeu să pedepsească pe cei ce păcătuiesc, tu prin hotărîrea ta, ai luat-o înaintea hotărîrii lui Dumnezeu şi prin asta te-ai lipsit de orice iertare.

Dar dacă te vei ruga pentru păcatele lor, chiar dacă nu vei spune nimic pentru păcatele tale, totuşi ai dobândit mult.

Când te rogi nu te apropii de alt Dumnezeu, ci de Acela care a zis: „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri”.

Pentru ce deci strigi contra lor?

Pentru ce rogi pe Dumnezeu să-şi strice legea Sa?

Nu este acesta chipul cel bun de a te ruga. Nimeni nu se roagă ca altul să piară, ci ca el însuşi să se mântuie.

Pentru ce dară te îmbraci cu chipul celui care se roagă, dar ai în gură cuvintele celui care acuză?

Când ne rugăm pentru noi câscăm, dormităm şi ne cuprind mii de alte gânduri; când însă ne rugăm împotriva duşmanilor, o facem fiind cu totul treji. Şi pentrucă diavolul ştie că făcând aşa ne împingem în contra noastră sabia, nici nu ne trage înapoi, nici nu ne împiedică, ca să ne vătămăm mai mult.

Ai putea însă să-mi spui: „M’a nedreptăţit şi m’a mâhnit”. Mai degrabă însă roagă-te contra diavolului care mai mult decât toţi te nedreptăţeşte. Acela este duşmanul nostru neîmpăcat.

Omul însă oricât ţi-ar face, este prietenul şi fratele tău. Contra aceluia deci să nu ne mâniem, contra lui să rugăm pe Dumnezeu zicând: Zdrobeşte pe satana sub picioarele noastre! Diavolul naşte pe vrăjmaşi.

Dacă te vei ruga contra duşmanilor, atunci te rogi aşa cum diavolul voieşte.

Dacă însă te rogi pentru vrăjmaşi, atunci te rogi contra diavolului. Pentru ce dar laşi pe adevăratul duşman şi-ţi muşti propriile tale mădulare, ajungând mai rău decât o fiară?

Dar mi-ai spune poate: „M-a insultat şi mi-a luat averea”. Pe cine oare trebuie să jelim: Pe cel care sufere răul sau pe cel care face răul ? Negreşit că pe cel care face răul, căci luându-ţi averea, s’a scos singur din dragostea lui Dumnezeu şi a pierdut mai mult decât a luat. Aşadar nu trebuie să ne rugăm contra duşmanilor, ci pentru ei, ca Dumnezeu să aibă milă de ei.

Vezi cât au suferit cei trei tineri în Vavilon, cu toate că n’au făcut niciun rău: au pierdut patria, libertatea, au fost făcuţi prizonieri, au ajuns robi, au fost duşi într’o ţară barbara şi aveau să fie ucişi din pricina unui vis. Cum s’au rugat ei când au intrat împreună cu Daniil în cuptor ? Ce au spus ? „Surpă-l, Doamne, pe Nabuchodonosor! Ia-i diadema; aruncă-l de pe tron ?” Nimic de felul acestora, ci cereau îndurările lui Dumnezeu. Iar când erau în cuptorul cel cu foc tot aşa se rugau.

Voi însă nu faceţi aşa; ci cu toate că suferiţi cu mult mai puţin decât aceia şi de multe ori pe bună dreptate, nu încetaţi de a arunca mii de blesteme. Unul zice: „Doboară, Doamne, pe vrăjmaş cum ai cufundat oastea lui Faraon”. Altul zice: ..Loveşte-i, Doamne, trupul cu boli”. Iar altul: „Răsplăteşte, Doamne, copiilor lui”.

În rugăciunea noastră deci să imităm pe Stăpânul, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Era pe cruce, răstignit, batjocorjt şi hulit şi se ruga : „Iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac”.

Dar îmi vei spune: „Cum pot să imit pe Stăpânul?”.

Dacă vei voi vei putea. Dacă n’ar fi cu putinţă de imitat, Pavel n’ar spune: „Faceţi-vă imitatorii mei, după cum eu a lui Hristos”. Daca însă nu voieşti să imiţi pe Stăpân, imită pe robul său, adică pe Ştefan apostolul. Căci şi acela a imitat pe Stăpânul. Şi după cum Hristos între rastignitori, trecând cu vederea crucea, trecând cu vederea pe toate celea la care era supus, roagă pe Tatăl pentru răstignitori, tot astfel şi robul, între cei cari aruncau cu pietre, de toţi fiind îmbrâncit, primind loviturile pietrelor, a trecut cu vederea durerile pricinuite de ele şi zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”.

Ai văzut cum vorbeşte Fiul?

Ai văzut cum se roagă robul ? Acela spune: „ Tată, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”.

Iar acesta zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi ca să afli că se roagă cu râvnă şi nu se roagă la întâmplare, observă că stă, cu toate că este lovit cu pietre, şi căzând în genunchi a rostit cuvintele cu pocăinţă şi cu multă compătimire.

Vrei să-ţi arăt şi pe alt rob cu mult mai mare decât acesta suferind ? Pavel spune: „De trei ori am fost bătut cu băţul de iudei, odată am fost lovit cu pietre, o zi şi o noapte am petrecut în adânc”. Ce-a făcut după toate acestea ? „Mă rugam, spune el, ca eu să fiu anatema pentru fraţii mei, pentru rudele mele după trup”.

Vrei să vezi şi pe altul, nu din noul Testament, ci din cel Vechiu? Căci acest fapt este mai cu seamă lucru minunat, că acolo unde nu se poruncea să iubeşti pe duşmani, ci să scoată ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte şi cele rele să fie răsplătite cu cele asemenea, acolo s’a ajuns la filosofia apostolică. Ascultă deci ce spune Moisi, cel care a fost lovit cu pietre adeseori de iudei şi a fost dispreţuit. „Dacă ierţi lor păcatul, iartă ; dar dacă nu şi pe mine ştetge-mă din cartea pe care ai scris-o”.

Vezi pe fiecare punând înaintea mântuirii proprii siguranţa celorlalţi. N’ai păcătuit, Moise, cu nimic şi pentru ce voieşti să fii tovarăş cu ei la pedeapsă. Nu mă pot bucura, spune el, de buna mea stare în timp ce alţii pătimesc rău.

Ne sunt deajuns şi aceste exemple, dar ca să ne îndreptăm şi mai mult, voi încerca ca să vă arăt şi pe un altul gândind la fel.

Căci ce spune şi David, fericitul şi blândul acela împărat? Când s’a sculat contra lui toată oştirea, înarmând pe fiul său Avesalom, când a voit să-l omoare şi când s’a supărat Dumnezeu din această pricină şi când Dumnezeu a trimis pe înger cu sabia scoasă ca să aducă pedeapsa cea de sus, atunci David, văzând pe toţi pierind, spune : „Eu păstorul, am’ păcătuit, şi eu păstorul am făcut rău. Să fie peste mine mâna Ta şi peste casa tatălui meu”.

Vezi iarăşi că faptele sânt înrudite ?

Vrei să-ţi arăt şi pe altul ? Căci nu vom fi lipsiţi nici de altul care gândeşte la fel.

Samuil, profetul, a fost insultat de iudei, a fost depus din treapta sa, a fost aşa de batjocorit, încât Dumnezeu a vrut să-l consoleze şi a zis: „Nu te-au dispreţuit pe tine, ci pe Mine”. Ce zice aşa dar cel batjocorit şi insultat ? „Să nu mi se întâmple, spune el, a păcătui astfel, ca să încetez de a mă ruga pentru voi Domnului”. A socotit că este un păcat a nu se ruga pentru duşmani. „Să nu mi se întâmple astfel ca să nu mă rog pentru voi”.

Hristos spune: „Tată, iartă-le tor păcatul că nu ştiu ce fac”.

Ştefan spune: „Doamne, nu le socoti lor păcătui acesta”.

Pavel spune: „Mă rog să fiu anatema pentru fraţii mei, rudele mele după trup.

Moisi spune: „Dacă le ierţi lor păcatele, iartă-le; dar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea pe care ai scris-o”.

David spune: „Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu”.

Samuil spune: „Să nu mi se întâmple de a păcătui ca să încetez de a mă ruga pentru voi Domnului”.

Aşadar, spune-mi, ce iertare să dobândim, când Stăpânul, robii, atât cei din Noul Testament cât şi cei din Vechiul Testament, toţi ne îndeamnă să ne rugăm pentru duşmani, în vreme ce noi facem contrarul şi ne rugăm contra duşmanilor.

Să nu facem aşa. Căci cu cât mai multe sunt exemplele cu atât este mai mare pedeapsa, dacă nu le vom urma.

În adevăr mai mare lucru este a te ruga pentru duşmani decât pentru prieteni.

Nici nu vă foloseşte atât aceasta cât aceea. „Căci dacă iubiţi pe cei cari vă iubesc, nici un lucru mare nu faceţi, spune Domnul, căci şi vameşii fac acelaş lucru”.

Încât dacă ne vom ruga pentru prieteni, niciodată nu vom ajunge mai buni decât păgânii sau vameşii.

Dar când iubim pe duşmani, am ajuns asemenea lui Dumnezeu, atât cât omeneşte este cu putinţă, că „soarele Lui răsare peste răi şi buni şi plouă peste drepţi şi nedrepţi”.

Să ajungem aşa dar asemenea Tatălui. Căci spune Domnul: “Fiţi asemenea Tatălui Celui din ceruri”, ca sa ne învrednicim şi de Împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

http://www.ioanguradeaur.ro 

DESPRE IUBIRE

Din „Studii Teologice”, Nr. 2/2007, pp. 105-119
DIN SFINŢII PĂRINŢI AI BISERICII

Sf. Ioan Gură de Aur
DESPRE IUBIRE[1]

Între textele care alcătuiesc corpusul hrisostomic din ediţia lui J.-P. Migne, întâlnim patru omilii a căror temă centrală, exprimată în titlu, este iubirea. La acestea, se adaugă şi prima din cele 48 de Eclogae, o culegere de texte alese din opera Sf. Ioan Gură de Aur, alcătuită de către Teodor Dafnopates, un scriitor bizantin din sec. al XI-lea[2] .

Dintre cele patru omilii despre iubire, doar una a fost tradusă în limba română, de către pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, cu titlul „Despre dragostea desăvârşită, despre răsplata după merit a faptelor şi despre căinţă”[3] .

Pe celelalte trei le propunem acum publicului, tălmăcite pentru prima oară în limba română, venind să întregească, oarecum[4] , micul grupaj de scrieri despre iubire transmise sub numele Sf. Ioan Hrisostom.

Este de menţionat faptul că toate cele cinci texte pe care le-am pomenit nu beneficiază de ediţii critice; ba, mai mult, ele au fost incluse în corpusul „pseudo-hrisostomic”, între scrierile a căror paternitate este îndoielnică sau contestată (inter dubia et spuria).

Dacă aceste scrieri îi aparţin într-adevăr Sf. Ioan Gură de Aur, sau doar au fost puse pe seama lui, fie de către contemporanii săi, fie de către alţi scriitori bizantini următori anului 407, doar un studiu filologic cu temei o poate dovedi, după colaţionarea zecilor, sutelor, sau poate chiar miilor de manuscrise ce zac încă necercetate[5] .

Ceea ce ne interesează însă este măsura în care duhul Sfântului Ioan răzbate în aceste omilii despre iubire, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, pentru care şi oamenii – aflăm din traducerea de mai jos – sunt datori să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele.

Frumuseţea conţinutului este dublată de împodobirea retorică (vizibilă mai ales în primele două omilii), pe care am încercat să o păstrăm, pe cât posibil, şi în versiunea românească, în limitele binecunoscute ale oricărei traduceri, mai ales când limba-sursă depăşeşte cu mult posibilităţile de expresie ale limbii-ţintă.

Intâi de toate, am încercat să fim cât mai fideli textului originar, pentru a păstra proprietăţile fiecărei vocabule sau expresii, atât în literă, cât şi în duh, fără să căutăm „înfrumuseţarea” limbajului folosit de autor, prin corectarea lui în traducere, şi evitând orice aproximare de expresie care ar fi dus la devierea stilistică înspre un „aggiornamento” lingvistic hiperbolic, străin duhului bisericesc[6] .

Ţinând cont, aşadar, de nivelul stilistic al textului grecesc, plin de structuri retorice şi de poetisme, am socotit de cuviinţă să nu trădăm, sau, mai bine zis, să trădăm cât mai puţin limbajul – în sens larg – al Sf. Ioan Gură de Aur. De aceea, cititorul prezentei traduceri va întâlni, pe lângă suma consistentă a particularităţilor de limbă standard, şi trăsături morfologice şi, mai cu seamă, lexicale ale limbajului poetic arhaizant (de exemplu: „dănţuiesc”, „socot”, „a se sălăşlui”, „vistierie”, „a tocmi” etc), precum şi elemente lexicale ce ţin de limbajul bisericesc („a Se pogorî”, „inimă râvnitoare”, „prooroc”, „făţărnicie”, „a nădăjdui”, „a curaţi”, „a binevoi” etc).

La acestea, am pledat, în traducere, pentru respectarea figurilor de stil specifice genului omiletic, căutând să redăm, în limitele neputinţei, structurile retorice ale textului originar. Dar cel mai mult traducătorul s-a străduit să nu trădeze duhul Sf. Ioan Gură de Aur, astfel încât cititorul sau predicatorul să se simtă dăruit cu lucrarea iubirii dumnezeieşti în descoperirea de noi înţelesuri şi căi de urmat în atingerea desăvârşirii.

I. Despre iubire[7]

Niciun cuvânt nu este de-ajuns faptului de a vorbi despre iubire după vrednicie, pentru făptui că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer.

Dar socot că şi limba îngerilor cu greu poate[8] să o cerceteze întocmai, fiindcă ea purcede neîncetat din mărinimia lui Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce nici limba <îngerilor>[9], nici a oamenilor nu este potrivită pentru a o tâlcui cu deplină temeinicie, oare vom da şi noi înapoi? Nicidecum! Deoarece în faţa lui Dumnezeu sunt bine-primite şi jertfele cu totul bogate ale celor înstăriţi, dar şi jertfele celor lipsiţi de făţărnicie, <aduse> cu inimă veselă, chiar dacă se întâmplă să fie foarte mărunte, aşa cum jertfa acelei văduve care a aruncat doi bănuţi în cutia milei[10] a fost preferată <darurilor> celor care aduceau mult aur.

Astfel şi noi, punându-ne nădejdea în Domnul, sprijinitorul şi îndreptătorul celor rostite, să aruncăm, cu inimă râvnitoare, cei doi dinari ai iubirii în vistieria cugetului vostru. Căci socot că aceşti doi dinari sunt cele două porunci, „de care atârnă toată Legea şi proorocii”. Căci s-a spus de către Domnul în Evanghelii: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci <atârnă>[11] Legea şi proorocii”[12].

Iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele – două porunci strâns legate una de alta: cel ce o ţine pe una dintre acestea, dar pe cealaltă n-o ţine, acela n-o are nici pe cea pe care pare că o ţine. Căci, după cum nu se numeşte om un suflet fără trup, şi nici invers: trup fără suflet, tot aşa nu există nici iubire faţă de Dumnezeu, dacă nu-i unită cu iubirea faţă de aproapele. Şi nici invers: iubirea faţă de aproapele nu se numeşte iubire, dacă n-ar fi şi cea faţă de Dumnezeu.

De aceea, arareori vei găsi iubire desăvârşită.

Păgânii[13] nu o cunosc, chiar dacă par a avea iubire unii pentru alţii. Necunoscându-L însă pe Dumnezeu, sunt străini şi de aceasta.

Iudeii, chiar dacă au iubire unii faţă de alţii, urându-L[14] pe Domnul Legii care zice „să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta!”[15], agonisindu-şi în inima lor ură în locul iubirii, L-au răstignit pe Domnul slavei, după cum zice proorocul: „Şi <m->au răsplătit cu ură în locul iubirii mele”[16].

Iubirea aceasta n-au dobândit-o nici cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este creatură sau făptură, deşi au iubire unii pentru alţii. Dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cum Îl va numi pe Acesta Creator şi Făcător al lui Hristos, şi nu Mai’nainte-Născător[17]?

Sau cum poate spune cineva că-L iubeşte pe Fiul, dacă zice că Acesta este creatură sau făptură? Chiar dacă spune cineva că-L iubeşte pe Tatăl, dar pe Fiul nu-L iubeşte, se află departe de iubirea faţă de Tatăl, după cum zice Apostolul: „Cine nu-L are pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl”[18].

Iubirea aceasta n-o au <nici> cei care zic că Duhul este creatură sau făptură, chiar dacă par că-L mărturisesc şi-L iubesc pe Tatăl. Căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

Aşadar, cei care cugetă cu dreaptă credinţă despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh, aceia şi-au agonisit plinătatea iubirii. Iubirea mărturiseşte pe Tatăl, I se închină Fiului şi Îl preaslăveşte pe Duhul Sfânt; Iubirea nu desparte armonia Treimii.

O, Iubire, care vieţuieşti împreună cu îngerii, te hrăneşti laolaltă cu părinţii, locuieşti împreună cu proorocii, te lupţi împreună cu mucenicii, cânţi într-un glas cu apostolii şi ţii Biserica laolaltă[19]!

Iubirea nu ştie de vrăjmaş, duşman nu are, aduce o cunună de pace; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere şi slăveşte mulţimile înţelegătoare; iubirea, care nu încape în lumea <întreagă>, dar care se sălăşluieşte în inima smerită; iubirea-i mai dulce decât mierea şi laptele, având dulceaţa nu numai în gură, ci şi în adâncul inimii; iubirea se armonizează cu toate, prin ea s-au întemeiat cele e pământeşti, prin ea sporesc cele cereşti; iubirea, pentru care Dumnezeu Şi-a trimis Fiul în lume: „căci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”[20] în lume pentru noi; iubirea ne-a învăţat să îndurăm cele din primejdii şi pe uscat, şi pe mare; pe mucenici iubirea îi desăvârşeşte, îi fericeşte, îi încununează; iubirea îl priveşte pe aproapele ca pe sine, iar pe cele ale sale le socoteşte comune tuturor; iubirea îşi asumă suferinţa aproapelui; iubirea găteşte masă de obşte tuturor, bogatului şi săracului, înţeleptului şi omului simplu; iubirea îndulceşte sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduieşte, iar pe cel umilit îl face să-nflorească; iubirea poartă flacăra nestinsă a fecioriei, iar pe cei apropiaţi îi cercetează cu grijă; iubirea deschide uşile împărăţiei, le aduce înăuntru pe fecioarele purtătoare de cunună[21], iar pe cei ce au vieţuit în căsnicie curată nu-i opreşte să intre; iubirea îndrăgeşte mila, iar celui ce o lucrează îi găteşte cununi dăurite; iubirea nu cunoaşte îngâmfare, ci îi slăveşte pe cei smeriţi; iubirea fuge de blesteme, îndrăgind binecuvântarea; pe bărbaţii şi pe femeile care se unesc în căsătorie iubirea îi sfătuieşte să vieţuiască într-un cuget şi nu voieşte nicicând să se depărteze unii de alţii; iubirea-i îndeamnă pe părinţi să-şi îndrăgească pruncii, iar pe copii să le slujească părinţilor ca unor stăpâni; iubirea-i sfătuieşte pe stăpâni să fie milostivi faţă de slujitori, iar pe slugi să-şi slujească stăpânii fără viclenie; iubirea aşează frica în afară şi aduce în inimi îndrăzneala către Dumnezeu; căci zice: „iubirea desăvârşită alungă frica”[22]; iubirea ne-a împletit nouă această cunună a părinţilor şi ne-a întemeiat dulce şi roditoare rădăcină a nădejdii, iubirea mână turma în staulul Bisericii şi-i dă să pască hrana plină de verdeaţă a Raiului; iubirea ne-a îndreptat auzul tuturor către o singură ascultare şi limba ne-a deschis-o; iubirea educă trupul, înflăcărează duhul şi curăţeşte[23] sufletul; iubirea slăveşte chinurile pustnicilor şi le deschide acestora strălucitoare sânurile Fiului; de care să ne învrednicească şi pe noi Stăpânul a toate, în vecii vecilor. Amin!

II. Iubirea de Dumnezeu este lucru dumnezeiesc
Traducere după textul grecesc din PG 61, 681-684

Iubirea, scara ce duce la cer, nici un cuvânt nu o poate lăuda după vrednicie.

Iubirea este împreună cu Tatăl pe tron şezătoare, iubirea uneşte cele pământeşti cu cele cereşti; pe aceasta nu-i va fi limbii de ajuns, nici mintea nu va găsi <cum> s-o preamărească după cuviinţă.

Dar faptul însuşi arată că iubirea este cârmuitoarea vieţuirii celei mai bune. Căci ea încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte [25].

Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun Lui şi s-au unit[26] cu El.

Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc <această> armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt[27], reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului[28].

Din iubire pentru oameni a coborât Dumnezeu pe pământ şi cu oamenii a petrecut, nu închinat în temple ascunse şi retrase, ca odinioară, ci S-a pogorât împreună-locuitor cu oamenii întru asemănarea şi convieţuirea cu noi, pentru ca, apropiindu-ne pe toţi întru legătura Aceluiaşi Duh, să ne facă un singur trup şi un singur duh.

Fiind iubirea dumnezeiască slujitoare a Domnului şi a Duhului <Sfânt>, pe cele risipite le adună, iar pe cele înstrăinate şi le face prietene.

O, lucrare minunată a lui Hristos, iubirea!

O, taină a mântuirii lumii! Din iubire Îl trimite Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul Său Cel Unul-Nâscut; căci, zice <Apostolul>, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”[29].

Iubirea rabdă cu bucurie necazurile pentru aproapele, o prin iubire ni se porunceşte să fim slujitori unii altora: căci <zice>: „prin iubire slujiţi unul altuia!”[30]; bunurile personale, ale fiecăruia în parte, iubirea le face comune tuturor; iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi şi te face să-i porţi păcatele ca şi cum ar fi ale tale[31].

Întru puţine te vei mânia, iar pe cele mai multe le vei răbda. Prin iubire creşte E turma lui Hristos; iubirea îmblânzeşte sufletele pornite spre ucidere, toceşte armele vrăjmaşilor, aduce cu sine uitarea de toţi vrăjmaşii şi aşează în lume vieţuirea paşnică a lui Hristos. „Căci nici un neam nu va <mai> ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să se războiască”[32].

De aceea zice: „Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, până ce se va răpi luna”[33].

Strălucită este şi pilda vieţuirii paşnice!

O, iubire, întemeietoare a fericitei păci, care-l alungă pe demon, duşmanul şi vrăjmaşul oamenilor!

<O, iubire>, din pricina căreia se tânguieşte diavolul pentru oamenii cei paşnici, dar prin care îngerii se bucură împreună, văzând în oameni însuşi chipul păcii lor!

<O, iubire>, prin care noi suntem voioşi unii faţă de alţii, iar vederea fratelui de către frate este mai mare decât orice altă bucurie!

De bună seamă, Pavel spune că venirea lui Tit îi aduce mângâiere în necazuri[34]; iar când nu este lângă el, nu are tihnă în suflet.

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de fraţi – două lucruri de nedespărţit Şi această poruncă avem de la Dumnezeu, zice Ioan, ca cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească şi fratele. Căci aceasta i-a spus-o şi lui Petru: „Dacă mă iubeşti, paşte oile Mele!”[35], adică: arată-ţi iubirea faţă de Păstor, purtând grijă de oi cu multă râvnă.

Aşadar, pe cât de neclintit este un zid întărit prin buna întocmire[36] a unor pietroaie făcând să se abată năvălirile vrăjmaşilor, tot aşa este şi obştea sfinţilor, bine închegată prin legăturile iubirii[37], <abătând> ispitele diavolului.

Şi <vezi> ce podoabă de preţ au plantele sădite în şiruri, sau ce rânduială este într-o oaste bine întocmită, care înaintează în ordine şi în linie de luptă! De bună seamă că acestea din urmă aduc[38] desfătare; dar mai fermecător şi mai plăcut decât toate este frumuseţea armoniei fireşti a celor care s-au închegat întru iubire. Căci însemnată se arată aceasta în ochii Domnului şi la mare cinste.

Ascultă-l pe David, sau mai degrabă harul Duhului Sfânt: „Iată, zice, ce este mai frumos şi mai plăcut..” – <nu zice> nimic altceva, nici un alt <cuvânt> de pe pământ ci: „… decât să locuiască fraţii laolaltă?”[39] – ca un mir vărsat deasupra capului. Îngeri dănţuiesc împrejurul cetei noastre şi se bucură pentru noi, că le urmăm pilda de viaţă. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face bucurie în cer[40], după cuvântul Domnului, cu mult mai mult pentru aşa mare mulţime a celor ce se mântuiesc.

Căci bucuria veacului ce va să fie prin aceasta se arată – jale diavolului şi vânturătoare demonilor! -când ne vom aduna laolaltă în coruri, într-o singură suflare şi-ntr-un singur cuget spre a-I cânta lui Dumnezeu imn de laudă întru totul asemenea Heruvimilor, şi când vom urma pilda preaslăvitei <lor> cântări.

Căci precum aceia, urmând unul celuilalt aduc cântare întreit-sfântă, tot astfel şi noi, adunându-ne, după modelul lor, în două coruri şi dând răspunsuri unii altora, cântăm cântare duhovnicească.

Celor din afară le stârneşte mirare, dor celor ce privesc şi râvnă celor ce aud, iar în noi se descoperă o pricepere[41] dumnezeiască şi lucrătoare, prin care simţim cum sunt smulse din noi toate pricinile relei purtări şi ale dezbinării.

Prin noi, toţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu, văzând pe pământ vieţuirea cea cerească. De aceea Pavel ne-a învăţat să avem cu toţii un singur cuget şi acelaşi lucru să-1 spunem[42]; de aceea Hristos îi trimite pe Apostoli doi câte doi; instituie până şi buna înţelegere între femei, pentru ca şi adunarea fecioarelor să ia parte la urmarea pildei îngerilor.

De aceea zice <Apostolul>: „Le rog pe Euodia şi pe Syntyche să aibă acelaşi cuget întru Domnul”[43].

Ne porunceşte ca fiecare să-l socotească pe celălalt mai presus decât el, ca să nu fim dezbinaţi <gonind> după onoruri sau, mai degrabă, după slavă deşartă, ci pentru ca, cinstindu-1 pe aproapele nostru, să fim uniţi si să ne socotim laolaltă.

De bună seamă, ale noastre sunt măreţe, dar, cu adevărat, cât de minunate[44] sunt cele ale sfintei şi dumnezeieştii iubiri!

Să vedem, dar, şi învăţăturile Legii, căci acestea învaţă cu folos. Să nu-1 dispreţuieşti[45] – zice <Domnul> – pe cel nevoiaş, ci dă-i de pomană e celui necăjit; să se bucure săracul de roadele tale[46] şi să-i fie lui spre hrană prinosul secerişului şi al recoltei; în al şaptelea an, şi robul să fie lăsat liber, iar în al cincizecilea an toată datoria să fie iertată; şi cei care şi-au vândut averile să le ia îndărăt, fără să plătească vreun preţ.

Dobândă să nu ceri[47], „să nu iei drept zălog nici moara, nici piatra ei de deasupra”[48], şi nici haina săracului[49], şi să nu dai năvală ca să-ţi iei zălogul cu de-a sila.

Să nu laşi de izbelişte boul aproapelui tău, chiar dac-ar fi să-ţi fie duşman; ba să-i duci înapoi şi animalul rătăcit, slujindu-i ca unui prieten şi dezlegând duşmănia atunci când ţi se oferă prilejul.

Iar toate aceste porunci pentru nimic altceva <n-au fost date> decât pentru iubirea cea sfântă şi de Dumnezeu mult-dorită, căci spre aceasta ţintesc[50] şi poruncile Evangheliei.

Deci, după ce <Domnul> a rostit multe <porunci> spre plinirea Legii, a adăugat: „Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce caută să vă vatăme”[51], sfărâmând duşmănia şi sădind iubirea întru toate.

Fie ca nevoia voastră de a vă iubi unii pe alţii să nu fie îndestulată niciodată!

Căci zice Pavel: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul!”[52].

Căci, aşa cum căutăm de mâncare în fiecare zi, iar îndestularea nu ne opreşte de la a căuta de mâncare în fiecare zi, ci, cerând aceasta de la natură, o simţim ca pe o necesitate – tot aşa, şi în privinţa iubirii, să păzim acelaşi model.

Zice <Ecleziastul>: „nu se va îndestula ochiul de privit, şi nici urechea de auzit”[53].

Dulce le este ochilor lumina şi nimeni <vreodată>, privind, n-a obosit la ochi, şi nici n-a obosit cineva la urechi auzind; tot aşa trebuie ca şi lucrarea cea râvnită a iubirii să o îndeplinim fără zăbavă şi să nu ne-o îndestulăm niciodată.

Căci apa multă nu va putea să stingă iubirea; căci zice <Apostolul>: „rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, iubirea”[54]. Căci precum era de la-nceput, aşa va fi păzită în veac. Pe aceasta urmând-o, fie să dobândim bunătăţile veşnice întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia <I se cuvin> slava şi puterea, în vecii vecilor! Amin!

III. Despre iubire
Traducere după textul grecesc din PG 62, 769-772

Bine a zis Domnul că „povara Mea este uşoară”[56].

Căci ce greutate sau ce osteneală este să-i ierţi fratelui tău greşelile uşoare şi neînsemnate, iar <păcatele lui> lui să-i fie îngăduite şi îndreptăţite pe dată?[57]

N-a zis: „Adu-mi averi, sau vite, sau ţapi, sau postire, sau priveghere”, ca să nu zici că „nu am, nu pot”, ci ceea ce este uşor şi lesne şi grabnic, aceasta a poruncit, zicând: „Iartă-i fratelui tău greşelile, iar Eu ţi le voi ierta pe ale tale! Tu ierţi păcate uşoare, pesemne oboli mărunţi, fie şi o sută de dinari; Eu îţi iert cei zece mii de talanţi[58].

Iar tu doar ierţi, fără să dăruieşti nimic; Eu însă dăruiesc iertare, dar adaug prin har[59] şi tămăduirea, şi împărăţia.

Iar darul tău atunci îl voi primi, când vei face pace cu vrăjmaşul tău, când nu vei avea vrajbă împotriva cuiva, când nu va apune soarele peste mânia ta[60], când vei avea pace şi iubire către toţi; atunci şi rugăciunea ta va bineprimită, şi casa ta va fi binecuvântată, şi tu vei fi fericit.

Dar, dacă tu nu te împaci cu fratele tău, cum ceri de la Mine iertare? Tu calci cuvintele Mele şi-Mi porunceşti iertare? Eu, Stăpânul, poruncesc şi tu nu iei aminte? Iar tu, robul, cum de cutezi să aduci rugăciune înaintea lui Dumnezeu, sau jertfă, sau pârgă din roade, câtă vreme eşti învrăjbit cu o cineva? Căci, după cum tu îţi întorci faţa de la fratele tău, aşa şi Dumnezeu îşi va întoarce ochii de la rugăciunea ta şi de la darul tău; de vreme ce Dumnezeu este iubire, nici cele săvârşite în afara iubirii nu-şi vor găsi bunăvoinţa în El.

Cum, dar, va primi Dumnezeu rugăciunea unui ucigaş, sau darul lui, sau pârga roadelor lui, dacă nu se va pocăi mai întâi, după poruncă?

Dar îmi vei zice, de bună seamă: «eu nu sunt ucigaş», iar Eu îţi voi arăta că eşti ucigaş, ba chiar Ioan Teologul te vădeşte, zicând: «Cel ce-şi urăşte fratele e ucigaş de frate[61]»”.

Aşadar, fraţii mei iubiţi, să nu socotim nimic mai de preţ decât iubirea, şi nici să nu ne străduim să dobândim ceva în afara ei!

Nimeni să nu aibă ceva împotriva cuiva, nici să nu răsplătească răul cu rău; „soarele să nu apună peste mânia voastră”[62]; ci să le iertăm datornicilor noştri toate greşelile[63].

Căci ce folos, copiii mei, dacă cineva le are pe toate, dar nu are iubirea mântuitoare?

De va face cineva ospăţ mare, ca să-1 cheme pe împărat şi pe căpetenii, şi va pregăti toate din belşug, ca să nu-i lipsească nimic, dar nu va avea sare, se va putea el înfrupta din acel ospăţ? Nu, de bună seamă, ba, la plecare, şi-a pierdut şi răsplata, iar ostenelile şi le-a risipit. Ba şi-a agonisit şi ocară din partea celor pe care i-a chemat.

La fel, deci, şi aici: ce folos să te trudeşti în vânt? Fără iubire, tot lucrul şi toată fapta este necurată, chiar dacă şi-ar agonisi cineva fecioria, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar priveghea, sau dacă se roagă, sau dacă face ospăţ săracilor, chiar dacă ar părea că aduce daruri sau pârgă de roade, chiar dacă ar ctitori o biserică, sau dacă ar face orice altceva, fără iubire, toate acelea vor fi socotite nimic în faţa lui Dumnezeu. Căci Domnul nu binevoieşte în ei[64].

Ascultă-l pe Apostol zicând: căci cel care are vrajbă împotriva fratelui său şi pare să-I aducă jertfă lui Dumnezeu[65] e ca cel ce jertfeşte un câine şi <aceste daruri> plata desfrânatei se vor socoti[66].

Să nu voieşti, aşadar, să faci ceva fără iubire, căci iubirea acoperă mulţimea păcatelor.

O, ce bunătate dispreţuim!

O, de câte bunuri ne lipsim, şi de câtă bucurie, fără să dobândim iubirea! Pe aceasta nevrând Iuda să o dobândească, a ieşit din ceata Apostolilor, părăsind lumina cea adevărată, şi, urându-şi învăţătorul şi pe propriii lui fraţi, umbla în întuneric. De aceea şi mai-marele[67] Petru zicea: „<apostolia din care> a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui”[68].

Şi iarăşi zice Ioan Teologul: „Cel ce-şi urăşte fratele este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii”[69]. Iar dacă ai zice: „Deşi pe fratele meu nu-1 iubesc, Îl iubesc e totuşi pe Dumnezeu”, te vădeşte Ioan, zicând: „Dacă cineva zice: «Îl iubesc pe Dumnezeu!», dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Căci cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care 1-a văzut, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut?”[70].

Aşadar, cel ce are iubire pentru toţi fraţii şi nu are vrajbă împotriva cuiva, cel care împlineşte cuvântul Apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”[71], acela Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este ucenic al Celui Ce zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii”[72].

Este deci limpede că ucenicii lui Hristos după aceasta vor fi cunoscuţi: după adevărata iubire.

Cel ce are ură împotriva aproapelui său, chiar dacă pare că-L iubeşte pe Hristos, este mincinos şi se înşeală pe sine însuşi[73]. Căci zice Apostolul Ioan: „Această poruncă o avem de la El, ca cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu să-1 iubească şi pe fratele său”[74]; şi iarăşi <zice> Domnul: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuti. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii”[75].

O, neînchipuită minune! Că cel ce are iubirea nefăţarnică, împlineşte toată Legea. „Căci iubirea este plinirea Legii”[76], după cum zice Apostolul.

O, putere nespusă a iubirii!

O, putere nemăsurată a iubirii! Nimic nu-i mai de cinste decât iubirea, nici în cer, nici pe pământ.

De aceea, Apostolul Pavel, învăţând că nimic nu-i pe măsura iubirii, a scris şi a trimis la marginile lumii, zicând: „Fraţilor, nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”[77] şi să vă puneţi viaţa unul pentru altul! Căci aceasta este iubirea: capul tuturor virtuţilor, sarea virtuţilor.

Iubirea-i „plinirea Legii”, iubirea-i mântuire negreşită.

Aceasta de la început a biruit în inima lui Abel, aceasta s-a făcut cârmuitoarea lui Noe, aceasta a lucrat împreună cu patriarhii, aceasta 1-a scăpat pe Moise, aceasta 1-a făcut pe David locaş al Sfântului Duh, aceasta s-a sălăşluit în prooroci, aceasta 1-a îmbărbătat pe Iov.

Şi de ce nu le spun pe cele mai de seamă? Aceasta L-a coborât la noi pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Prin iubire, Cel fără de trup Se întrupează, Cel fără de început începe, Fiul lui Dumnezeu Fiu al Omului Se face; prin iubire se rânduiesc toate cele către mântuire; moartea a fost nimicită, diavolul a fost răpus, Adam a fost chemat, iar Eva a fost eliberată.

Prin iubire s-a făcut o singură turmă[78] a îngerilor şi a oamenilor; prin iubire blestemul s-a dezlegat, Raiul s-a deschis, viaţa s-a descoperit, împărăţia cerurilor s-a vestit. Aceasta, prinzându-i în mreje pe cei ce pescuiau peşti, i-a făcut pescari de oameni[79], aceasta i-a îmbărbătat pe martiri, luptând laolaltă cu ei, aceasta a arătat cetăţile pustii, aceasta a umplut munţii şi peşterile cu cântări de psalmi, aceasta i-a arătat una pe îngeri şi pe oameni, iar pe bărbaţi şi pe femei i-a făcut să păşească pe calea cea strâmtă şi îngustă. Dar, până să-L urmăm pe Cel necuprins …[aici se intrerupe textul grecesc al acestei omilii][80]
(traducere din lb. greacă de Octavian Gordon)

Cuvânt înainte – Despre necunoasterea lui Dumnezeu

din “Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD

Cuvânt înainte

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanenţă în amintire prin săvârşirea liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o oferă istoria vieţii sale, imaginea unui om măcinat de boală şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către locul de exil.

De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a căuta o explicaţie pentru orbirea contemporanilor săi. Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, Cel Căruia I-a închinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului.

Istoria cu încheiere martirică a vieţii lui Ioan începe în Antiohia, în jurul anului 350, unde se naşte într-o familie influentă, ca fiu al funcţionarului imperial Secundus şi al Anthusei, cea care va rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, fără să se mai recăsătorească vreodată. Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creştina evlavioasă Anthusa este cea care îşi călăuzeşte fiul către o educaţie în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă ale vieţii culturale şi spirituale. În privinţa culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (aşa cum s-a întâmplat şi cu Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înaltă treaptă a educaţiei unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale remarcabile în domeniul juridic.

În această privinţă a beneficiat, datorită sacrificiilor materiale îndurate de mama sa, de frecventarea şcolii unui retor renumit, Libanios, unde l-a avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia. Deşi ajunsese să stăpânească arta retorică în mod strălucit, profesiunea de avocat nu o va practica decât pentru o scurtă perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a mers imediat pe calea monahismului, aşa cum o făcuse prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare. Succesul educaţiei retorice va fi încununat de frumuseţea predicilor sale, motiv pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gură de Aur” (Chrysostom), ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravenna, Petru Chrysologul (Cuvânt de Aur, 380-450).

Tot sub influenţa mamei sale, cea care i-a acordat prima instrucţie religioasă, tânărul Ioan va căuta să-şi însuşească credinţa la un nivel superior, atât moral, prin viaţa monahală, cât şi intelectual, prin însuşirea cunoştinţelor teologice. Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epocă botezul era preponderent administrat la vârstă adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine monah, întârzierea de doi ani, după cum el însuşi va mărturisi, a fost cauzată numai de rugămintea stăruitoare a mamei de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenită în 374 sau 375.

La mănăstirea în care intrase îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars, întemeietorul „şcolii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei însoţită de respectarea strictă a doctrinei creştine orthodoxe stabilite la Conciliul din Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care îl va însoţi timp de doi ani cu o viaţă ascetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde îşi va pierde pentru tot restul vieţii sănătatea.

În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar după cinci ani, succesorul acestuia, episcopul ulterior canonizat, Flavian, menţionat elogios şi în omiliile din acest volum, îl numeşte preot, slujire pe care şi-o va menţine timp de aproape doisprezece ani, fiindu-i încredinţată şi misiunea de a rosti predici.

În această perioadă, în care Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat tulburările pricinuite de apariţia şi amplificarea ereziilor, cât şi conflictul politic dintre Antiohia, capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, şi autoritatea imperială din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor, cărora Ioan şi episcopul Flavian le-au venit în ajutor.

În acelaşi an, la Constantinopol, murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul intereselor politice şi religioase, antrenând confruntări între diferitele facţiuni religoase din Imperiu. Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia, renumit pentru predicile sale, este atras printr-un vicleşug să descindă în Constantinopol, căci, altminteri, el nu şi-ar fi părăsit oraşul natal şi comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat de dorinţa de a ocupa funcţii înalte. Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca arhiepiscop să diminueze influenţa episcopului Teofil al Alexandriei, care avea şi el un candidat pentru funcţia arhiepiscopală.

În cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este întronat ca arhiepiscop al Constantinopol, hirotonit de însuşi episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub constrângerea deciziei imperiale, căci, după această numire, va fi unul dintre cei mai mari duşmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol.

Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 şi 404, Ioan Gură de Aur şi-a pus în valoare calităţile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia. Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii şi câştigă admiraţia credincioşilor din Constantinopol, venită, pentru un timp, inclusiv din partea împărătesei Eudoxia. În predicile sale va apăra cu deplină convingere orthodoxismul niceeo-constantinopolitan, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci episcopi care susţinuseră erezia ariană. De asemenea, este implicat în acţiuni care vizau îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi, bătrâni şi săraci, înfiinţând pentru aceştia case de adăpost şi continuând în acest fel nişte modalităţi de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul Vasile cel Mare.

Grija deosebită pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în Antiohia, unde fusese învestit cu misiunea ajutorării celor defavorizaţi. Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează misionarismul în părţile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creştinismul şi acţionează în favoarea introducerii goţilor în Biserică, a căror migraţie îi adusese în preajma Constantinopolului. Prea puţin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le propune goţilor constituirea unei biserici autonome, cu preoţi numiţi din rândurile lor şi chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie.

Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuşi îl adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a duşmăniei pe care i-o vor purta autorităţile politice şi religioase dintr-un oraş care, deşi dobândise de aproape şaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creştin, nu renunţase cu adevărat la un vechi laxism moral susţinut în continuare prin activităţile publice ale cetăţenilor.

Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie, fusese unul dintre promotorii acestui stil de viaţă în Biserică. Astfel, Ioan se pronunţă împotriva luxului şi imoralităţii de care se făceau vinovaţi atât cei care formau aristocraţia Imperiului, cât şi clericii, ori credincioşii din rândul poporului. Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o deţină un arhiepiscop aflat în preajma autorităţilor, Ioan Gură de Aur îşi îndepărtează de sine susţinătorii politici, împărăteasa Eudoxia, criticată implicit şi se pare, chiar în mod direct, pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din duşmanii cei mai înverşunaţi, iar Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de asemenea, duşman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desfiinţa dreptul de azil în biserică, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorităţi a condamnaţilor refugiaţi într-o biserică.

Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă uşoară a episcopului Teofil al Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiţi „Fraţii lungi”, condamnaţi de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuşi să convoace în anul 403  un sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei şi caterisit cu consimţământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonaţi în cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol. Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în acelaşi an 403, temându-se de reacţia violentă a credincioşilor faţă de această hotărâre.

Ioan nu va căuta însă să recâştige bunăvoinţa împăratului, proliferând acelaşi rigorism moral prin care era criticat stilul de viaţă al casei imperiale şi în perioada reînvestirii sale ca arhiepiscop de Constantinopol. De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduşi de acelaşi Teofil al Alexandriei, i se contesta reînvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost făcută prin convocarea unui alt sinod.

Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404  se ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din funcţie şi este trimis sub escortă militară în Cucuson, oraş din Armenia provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o călătorie obositoare care a durat circa şaptezeci de zile şi pe parcursul căreia fusese întâmpinat cu ostilitate de mai toţi episcopii creştini, a avut parte de un tratament aspru de viaţă, pe care îl descrie în epistolele trimise de el în această perioadă prietenilor săi din Antiohia şi Constantinopol. Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viaţa Bisericii şi în timpul exilului, atât prin epistole, cât şi prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, în anul 407 este strămutat într-un alt loc de exil, în orăşelul Pitiunta de pe ţărmul estic al Mării Negre. Deja cu sănătatea şubrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi această nouă călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos. Astfel, după trei luni de mărşăluire forţată, în ziua de 14 septembrie a aceluiaşi an 407, moare într-un sat din apropierea oraşului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu.

Papa Inocenţiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte să îl reabiliteze după cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul creştin, fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore de Nazianz şi la sărbătoarea celor Trei Ierarhi.

Opera rămasă de pe urma Sfântului Ioan Gură de Aur este foarte vastă, fără comparaţie printre părinţii creştini de limba greacă, egal fiindu-i sub acest aspect numai Fericitul Augustin, scriitor de limbă latină.

Opera lui Ioan este compusă din tratate, cateheze, comentarii biblice, omilii la cărţile Vechiului şi ale Noului Testament, diverse cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, „Slujba Sfintei Liturghii”, după care se oficiază liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe. Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Aceste predici erau consemnate de persoane specializate care efectuau funcţia de tahigrafi, iar apoi, înaintea editării acestora, erau revăzute de către Ioan. Cum majoritatea scrierilor din epocă erau elaborate prin dictare şi lecturate cu voce tare, faptul că scrierile lui Ioan au la origine discursuri susţinute în Biserică nu le situează mai prejos faţă de tratatele religioase redactate numai spre a fi citite. Dimpotrivă, strălucita artă retorică pe care o stăpânea cel supranumit Gură de Aur conferă scrierilor sale o frumuseţe aparte, şi, datorită faptului că Ioan avea de fiecare dată în vedere şi viaţa morală a credincioşilor cărora le predica, sunt evidenţiate corelaţiile existente între învăţătura creştină şi viaţa creştină. Astfel, lecturarea scrierilor lui Ioan nu lasă impresia unui dogmaticism pur şi steril, străin vieţii de credinţă, pe care o poate resimţi cititorul tratatelor teologice pure.

Scrierile lui Ioan ating mai toate aspectele vieţii morale şi pastorale, ajungând până la comentarea practicilor vieţii cotidiene, urmăresc interpretarea cărţilor din Vechiul Testament cel mai mult folosite în Biserică, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără orthodoxia creştină de asaltul ereziilor foarte numeroase din epocă.

Din cea din urmă categorie de subiecte ale predicilor sale fac parte şi cele cinci discursuri prezente în acest volum, fiind cunoscute ca predici contra anomeenilor. Anomeeni, ceea ce se vede după chiar numele cu care sunt desemnaţi, provenit din grecescul anomoios (nu de aceeaşi), referindu-se la doctrina ariană că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, constituiau o sectă desprinsă din curentul arian. Această desprindere a avut loc în urma persecuţiei împotriva arienilor întreprinsă de împăratul Toodosie.

Secta l-a avut ca reprezentant cel mai important pe Eunomiu din Cyzic, împotriva căruia s-au ridicat mulţi teologi ai timpului (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Didim din Alexandria, Apolinarie de Laodiceea şi Theodor din Mopsuestia). Anomeeni introduceau, în plus faţă de arianismul propriu-zis, ideea că subordonarea Fiului faţă de Tatăl se manifestă chiar la nivelul esenţei acestora. Astfel, esenţa lui Dumnezeu Tatăl era socotită „faptul de a fi nenăscut”, atribut care, prin punerea în aplicare a unei sofistici care avea la bază logica aristotelică, în mod evident, nu putea fi acordat şi esenţei celui născut din El, Fiului. Se ajungea,  în acest fel, la concluzia că Fiul nu putea împărtăşi aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Această logică simplistă, care eluda o verificare a teoriei pe baza textelor biblice, a avut succes în rândul mulţimii.

Poate tocmai din cauza acestui succes al ereziei în rândul mulţimii, primele două dintre predicile consacrate combaterii anomeenilor nu se opresc asupra implicaţiilor doctrinare ale teoriei, ci tratează preponderent atitudinea spirituală care trebuie adoptată faţă de un Dumnezeu situat dincolo de posibilitatea omului de a-l cuprinde cu mintea, ori, în alţi termeni, faţă de un Dumnezeu Incomprehensibil.

Descrierea acestei atitudini, pe care Ioan o vede prezentă în spiritul şi în scrierile autorilor Scripturii, consacră predicilor despre Incomprehen-sibil un loc aparte între celelalte opere ale lui Ioan Gură de Aur, poate chiar şi printre toate lucrările care alcătuiesc literatura patristică. Acest loc singular, dezvăluit pentru prima dată de către Rudolf Otto, se datorează faptului că Ioan ajunge prin analizarea trăirii fricii de Dumnezeu la fondul comun al omenirii în ceea ce priveşte resimţirea intrării în contact cu divinitatea inexprimabilă. Surprinderea acestei trăiri universale de către Ioan  Gură  de  Aur,  desemnată  de  cercetătorul  german ca niysterium tremendum, atestă profunzimea cunoaşterii vieţii spirituale pe care o etalează în aceste predici.

Nu mai puţin, iar acest lucru se vede în special în ultimele trei discursuri, Ioan dovedeşte o stăpânire abilă a argumentaţiei teologice. Fundamentul acestei argumentaţii, spre deosebire de anomeeni pe care îi combate, îl constituie interpretarea textelor sacre, iar puterea de convingere este susţinută de uşurinţa cu care se foloseşte de tehnicile retorice. Astfel, predicile consacrate descrierii necunoaşterii lui Dumnezeu pun în valoare întreaga personalitate a Sfântului Ioan Gură de Aur, a cărei strălucire s-a datorat atât virtuţilor sale spirituale, cât şi virtuţilor dovedite în rostirea cuvintelor.